VIII. Viaţa culturală (partea a II-a)

7. Descântece

Fără să mă gândesc, o întâmplare pe care o credeam de mult uitată, mi-a apărut în minte de parcă ar fi avut loc zilele din urmă, cu toate că de atunci au trecut peste 60 de ani.

Tata era un om prietenos cu cei din preajmă, plin de voie bună, mai ales iarna când vin în poloboace era destul, treaba se mai împuţina şi întâlnirile cu mahalagiii se ţineau curmei. Azi la unul, mâine la altul, cu cântece şi joc de dârdâiau gemurile şi strigăturile se auzeau până hăt departe:

Iu, iu, iu şi ha, ha, ha

Pân-s-o coace cânepa!

A venit rândul ca petrecerea să se facă şi la casa noastră. Mama nu mai prididea cu făcutul plăcintelor în timp ce gura-i depăna vorbe ofurile ei depănate bărbatului:

— Acu’ te-ai găsit să-ţi aduci musafirii, parcă nu ştiai că mâine vine tata la noi şi găseşte casa vraişte, ca după război. Mai bine pleacă şi adă-mi nişte lemne mai uscate, că şi focul parcă-mi face în ciudă.

Tata lua în seamă numai treaba cu lemnele, şi iese pe uşă, cu gândul că îi va trece mamei necazul până când se va întoarce. Şi aşa a rămas mama numai cu vorba, răspuns nu a mai primit.

Către seară, când totul era pregătit, vine la noi Moş Alecu, fierarul la care potcovea tata caii. Ducea de mână două mogâldeţe. De, eu mă credeam mai mare. După dânşii, Ileana, soţia, cu o traistă în mână pe care o învârtea să se apere de câini. Bucuria mea era mare: aveam şi eu cu cine mă juca de-a ascunselea pe sub masă, printre picioarele oamenilor.

Nu a trecut mult timp şi noi cei mici am început hârjoana: când pe pat, când pe sub masă şi făceam o larmă de nu se mai puteau bătrânii înţelege în vorbă. Ca să ne mai potolească, mama mă apucă de mână şi spune tatei:

— Măi bărbate, Neculai, ia zii cântecul acela cu „Subţirica popii“ să-l joace copiii, să vadă vecinii cât de frumos ştiu ei hora în două părţi.

Tata, meşter la cântare, n-a mai aşteptat un alt îndemn. Mama ne apucă de mână, formează hora după care se dă deoparte şi noi ne învârteam după tactul pe care-l ţinea tata bătând cu palma în tăblia patului. Mătuşa Ileana, care nu văzuse niciodată ce puteam noi băieţii, nu se mai oprea mirându-se:

— Vai de mine, Marie dragă, da’ frumos mai joacă prichindeii işti ai noştri! Toţi parcă-s de pe carte, mai ales copchilu tău! Îi gioacă ochii şi chicioarele ca la un spiriduş. Poate l-oi ave de ginere, mai ştii?

— Mai lasă-l, Ileană, cu lăudatul, să nu-mi deochi odorul! Ştia ea mama ce ştia!

După ce ne-am săturat de hârjoneală, noi, copii, am adormit pe unde s-a întâmplat iar alde tata şi-au văzut de ale lor. M-am sculat dimineaţă cu usturime la ochiul stâng, de nu-l mai puteam deschide.

— Mamă, zic eu cu durere în glas, am visat că am un gunoi în ochi, mă durea şi m-am frecat cu palma.

— Ia să te vadă mama! Mă apropii de ea şi după ce-mi desface pleoapa sare ca arsă. Ptiuuu, afurisita dracului! I-am spus să nu te mai laude. Te-a deochiat mătuşă-ta Ileana lui Alecu, că are o limbă şi un ochi… Dă fuga până la Moş Sârghe, să te descânte de deochi. Spune-i că-i plătesc eu osteneala.

Nu am mai aşteptat alt îndemn. Am tras repede nişte cioarse de papuci în picioare şi dau fuga la om, se afla la a treia casă de noi. Am avut noroc: Moş Sârghe stătea cu mâinile sprijinite de poartă şi trăgea din ţigară. M-a sucit şi pe-o parte şi pe alta, i-am povestit cum a fost întâmplarea apoi, cu un glas mai apăsat:

— Mai are tatu-tău vin?

— Cred că mai are, zic eu stingherit. A petrecut aseară cu Moş Alecu, nu l-or fi băut tot, – îmi dau eu cu părerea.

— Mergi acasă şi să aveţi tăciuni în vatră şi apă neîncepută. Te calc şi eu din urmă.

Nu am aşteptat mult şi câinele a început să de la om. Mă iţesc pe geam:

— Vine Moş Sârghe, strig eu bucuros că voi scăpa de durere.

— Păi, da cum! Zice mama îmbufnată. Săracu’ vinul îl aduce. Parcă nu putea să te descânte la casa lui. Abia acum iau eu seama la întrebarea moşului, cu vinul tatei.

—Puteai să-l descânţi acasă la tine, să nu te mai osteneşti până în deal, i-o ia mama înainte fără altă vorbă îndată ce moşul bagă capul pe uşă.

Parcă descumpănit de vorba aspră, moşul se face că uşa nu-l ascultă să se închidă şi se întoarce cu vorba pe buze:

— N-aveam nici cărbuni în vatră şi nici apă proaspătă, aşa că…

Dar nu-şi termină vorba că mama i-o luă înainte, spunându-i că i-a pregătit totul, să se apuce de treabă cât se duce ea la beci să scoată o ulcică cu vin.

Curiozitatea m-a îndemnat să văd ce face moşul. A luat cana cu apă pe care i-o pregătise mama, a stins în ea un cărbune luat din foc, a mai pus trei paie de mătură apoi a început să facă semne cu un cuţit deasupra cănii. Bolborosea ceva din gură fără ca eu să înţeleg. A făcut o cruce cu degetele deasupra cănii, aşa cum făcea părintele la biserică când ne dădea nafură, s-a întors spre icoană şi s-a închinat cu vorbă răspicată ca Maica Domnului să aibă grijă de sănătatea mea şi descântecul lui să aibă leac.

Cine ţi-a deochiat băiatul? Întreabă moşul trăgând cu coada ochiului la cana de vin din mâna mamei şi fără să mai aştepte răspunsul: că bun ochi mai are!

— Ei, cine? Ileana lui Alecu, şi îi dă mama înainte cu hora copiilor, cu petrecerea, ca să ştie omul de unde i se trage necazul.

— N-ai nici o grijă, se îndreaptă băiatul: de trei ori pe zi să facă cruce la icoană şi să spele ochiul cu apă descântată. El n-are păcate, Maica Domnului ştie asta, aşa că stai fără grijă – o îmbărbătează moşul.

Ce a urmat a intrat în uitare. Ştiu doar că ochiul mi s-a îndreptat şi mi-a stăruit multă vreme în minte întrebarea: ce putere au avut cele trei paie de mătură, apa neîncepută, cărbunele stins şi cuţitul? Moş Sârghe nu şi-a lăsat urmaşi şi a plecat cu taina descântecului dincolo de mormânt.

De la babele care ştiu să descânte şi din cărţi, am aflat cu mult mai târziu, că descântecul e un fel de rudă săracă şi dispreţuită a medicinii. În vremuri imemoriale, în zorii omenirii, descântecul a fost totuşi un act medical şi istoria medicinii nu-l poate ignora. Cercetările moderne îi recunosc chiar şi unele merite, e drept destul de modeste, asimilându-l cu un cordial calmant verbal prin sugestie, însoţitor al unor leacuri dovedite ulterior ca fiind utile.¹ Medicii au respins descântecul ca fiind o aberaţie, de unde a rezultat şi o butadă în care se spune că arheologii nu răscolesc pământul pentru a descoperi un vas milenar cu care să-şi completeze vesela.

Descântecele, deşi contestate de-a lungul vremurilor, au reuşit să ajungă până în zilele noastre datorită ermetismului lor, având astfel un grad de păstrare mai sigur. Marea lor vechime este atestată de fondul păgân ce încă supravieţuieşte în ele. Când omul, la începuturile sale, s-a găsit în faţa bolii sau necazurilor a fost întotdeauna înspăimântat. Pentru a le alunga el a găsit două căi: una a umilinţei şi a rugăciunii şi cealaltă a ameninţării, cu ajutorul altcuiva, mai puternic. Oamenii au avut credinţa că binele vine de la Dumnezeu şi relele sunt opera diavolului. Pentru a lupta contra forţelor malefice, omul a trebuit să caute alte forţe, alte mijloace mai puternice, cu ajutorul cărora să învingă tăria diavolului. Cel ales a fost tot omul, dar nu un om oarecare, ci unul deosebit, cu anumite calităţi, care să cunoască părţile vulnerabile ale diavolului, să-l poată învinge. Astfel, au apărut practicile magice, printre care şi descântecul, având drept scop de a alunga duhurile rele, bolile şi toate necazurile care se îndreptau asupra oamenilor.

Pentru că descântecul e „un mister“, nu oricine poate să cunoască formula şi practica lui, deci descântecul este o specialitate care se transmite ca o moştenire scumpă şi care nu se face oricum. Poate şi de aceea astăzi descântătoarele sunt din ce în ce mai puţine.

În comuna Creţeşti, descântătoarele care „au leac“, cum spune lumea, aproape că le numeri pe degetele de la o mână. Am mers la una din ele² pentru a mă documenta. Gazda se uită curioasă la mine şi după ce-i spun că sunt interesat de a cunoaşte cât mai multe despre descântece, întreabă:

— Câţi ani ai matale? În ce an te-ai născut? să fac eu o socoteală.

— Ce legătură are una şi cu alta? adică între ceea ce trebuia ea să-mi spună ea şi vârsta mea.

— Are! răspunde imediat Maria, fără această ştiinţă nu-ţi pot spune nimic.

— Cum adică?

— Vârsta-i un secret numai al femeilor, nu se spune, dar matale văd că eşti destul bărbat. Zii! nu te mai codi, mă îndeamnă ea.

— La ce-şi foloseşte?

— Nu-ţi pot da descântecul dacă nu-ţi ştiu vârsta.

— 65 spun eu, văzând că „obiectul“ cercetării îmi fuge din mână dacă nu mă supun.

— Da, e bine, îţi pot spune tot ce vrei.

— Dar până acum de ce nu puteai să-mi spui?

— Dragul maicii, pot să-ţi spun aşa fiindcă acum ştiu că eşti mai tânăr decât mine. Descântecul nu se dă la unul mai bătrân, că-mi pierd leacul şi eu nu doresc să păţesc aşa ceva. Mai am mult de trăit şi până m-oi duce să-l văd pe bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte! şi îşi face o cruce mare, întorcându-se cu faţa la icoană. Pe mulţi am îndreptat de boli şi de duhuri rele, zice ea a laudă. Dacă prea mult n-oi câştiga, măcar cu-n „mulţam“ tot m-oi alege de la cei ce-mi calcă pragul. Ş-apoi la ce-ţi trebuie descântece? încearcă ea să mă descoase, asta-i treabă de babe.

Pentru a înlătura orice suspiciune, fiindcă observasem că aceasta exista, după cum se foia de acolo până acolo şi mă iscodea cu ochii, am început să-i explic pe îndelete scopul ce-l urmăream. Se părea că a înţeles. Totuşi, a ţinut să mai adauge: „să nu cumva…“ urmat de o mulţime de interdicţii şi sfaturi, după care a luat-o de la capăt, de-a fir-a păr, mai-mai să nu o pot opri.

Poate descânta oricine, fiindcă sunt multe cărţi cu descântece, dar nu toţi au leac. Mai înainte, femeile care aveau copii, ca să nu mai piardă vremea pe la medic, ştiau să descânte de deochi. Descântă şi bărbaţii, mai ales la animale, de albeaţă³ şi de brâncă.⁴

Prima condiţie este ca descântătoarea să fie bătrână, ferită de toate ispitele şi poftele lumeşti, să fie „curată“ şi neatinsă de bărbat. Descântecul să-l facă dimineaţa, nemâncată fiind, sau să postească toată ziua, altfel descântecul nu are leac. El nu se poate face oricând; este al femeii şi leacul al lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, de aceea nu se face duminica. Cele de pocitură se fac numai în zilele de sec, iar cele de bubă neagră numai dimineaţa, pe nespălate, până a nu răsări soarele.

În timp ce Maria înşiră fel de fel de reguli, eu mă gândesc să parafrazez vorba românului, „câte bordeie, atâtea obiceie“, cam aşa – „câte babe, atâtea descântece şi tot atâtea reguli“.

Ea continuă fără a şti pe unde-mi zboară gândul, În toate descântecele se foloseşte formula: „descântecul de la mine, leacul de la Dumnezeu“ însoţit de diferite obiecte, fiecare având o anumită semnificaţie: aghiazmă, cruce, busuioc, sămânţă, făină, păpădie, borş, ouă, miere, oţet, ţuică, untdelemn, cărbune, cenuşă, corciovă, mătură, pană, cuţit, lingură şi multe altele.

În majoritatea descântecele se foloseşte apa, proaspătă sau învechită, luată din locuri anume şi numai la un anumit moment al zilei, care se foloseşte pentru spălat, băut, frecat sau aruncat.

După credinţa populară boala vine numai de la diavol şi se aciuează în cele mai tainice ascunzişuri. Pentru ca descântătoarea să găsească aceste locuri foloseşte formula „de nouăzeci şi nouă de feluri şi locuri“ pentru nu face greşeli şi a nu-şi pierde leacul.⁵

Descântătoarea nu face, ea desface omul de orice: de dragoste, de urât, de om părăsit, de ceas rău şi câte altele care cad pe capul lui. Nu-i om din sat să nu fi trecut pe la mine cu vreo pricină sau cu vreun necaz, se laudă Maria. Omul vine când nu mai ştie unde să se ducă, atunci când vede că animalul se stinge sub ochii lui, copilul suferă de boală sau bărbatul e plecat de acasă după muiere străină şi-atunci îmi calcă pragul pentru o vorbă bună, o povaţă şi un descântec. Am rămas singura descântătoare cu leac din sat.

— De ce nu-ţi laşi urmaşi, zic eu, ca să te pomenească pentru învăţătură.

— Am încercat, şi începe ea să-mi înşire numele la o mulţime de femei, dar nu au leac. Nu ţin seama de ce le spun eu, le zboară gândul în altă parte, la ce mai aud şi văd la televizor şi de la femeile umblate prin lume. Pe vremea mea, orice femeie în gospodăria ei ştia să zică două vorbe să alunge răul din ochi, din inimă sau din minte. Mi-amintesc că erau femei care numai dacă se uitau la om sau la animal îl şi deocheau. Era una în mahalaua asta, Ileana lui Alecu care…

— O ştiu, îi iau eu vorba din gură, m-a deochiat şi pe mine când eram cât masa.

— Dacă o femeie din asta îţi intră în casă şi te găseşte smântânind oalele cu lapte, nu mai ai belşug. Laptele se îngălbeneşte şi se întinde ca zeama de varză când nu este pritocită.

— Văd că te-ai luat cu vorba şi ai uitat să-mi spui un descântec, că eu pentru asta venisem.

— Nicidecum, am şi eu regulile mele pe care trebuie să le ştii, altfel nu înţelegi nimic din ceea ce-şi spun. Iată un descântec mai scurt şi mai uşor de ţinut minte, un descântec de deochi:

A plecat C…(numele celui pe care îl descântă) pe cale, pe cărare şi s-a întâlnit cu dedeochiul şi l-a deochiat şi l-a pocit, durerile l-au găsit. S-a întâlnit cu Maica Domnului şi l-a întrebat ce are de se văicăreşte şi C… i-a spus că a plecat pe cale, pe cărare şi s-a întâlnit cu deochitura. Maica Domnului i-a spus să nu se văicărească, să nu se căineze, ci să se ducă la Maria (numele descântătoarei) şi te-a descântat şi cu mâna durerile şi ţi le-a luat, din dinţi şi din măsele şi din încheieturele şi tu îi rămânea luminat şi curat ca Maica Domnului care te-a binecuvântat.

În timpul descântecului se pune într-o cană apă neîncepută, scoasă în zori, când om n-a trecut pe la fântână, când soarele stă să iasă şi relele au adormit, atunci porunca descântătoarei e lesne de ascultat. Se face semnul crucii peste cana cu apă în care se sting cărbunii. Cu apa descântată se spală bolnavul pe faţă şi pe mâini, de trei ori pe zi, după care, ce mai rămâne se aruncă la rădăcina unui pom roditor. Boala de deochi, spune Maria, se manifestă în felurite chipuri, trebuie să ai experienţă pentru a-i da de leac. Animalele deochiate tremură şi nu mănâncă. Când le descânţi trebuie să te închini de trei ori spre soare-răsare, stropeşti animalul cu apa din cană şi zici:

Fugi deochitură

Că te-ajunge-o stărchitură

Cum te-ajunge, cum te-omoară.

Să rămână animalu curat şi luminat,

Ca de la Dumnezeu din cer lăsat.

Dacă descânţi o vacă deochiată ce i s-a oprit laptele, ştergi vaca cu apa printre coarne, pe uger şi între ochi şi ai să vezi că răul pleacă în alte părţi.

Maria se întoarce spre icoana agăţată sub ştergar în colţul de răsărit al camerei, îşi face cruce mişcându-şi buzele, semn că descântecul s-a terminat şi că nimic nu se poate face fără ajutorul lui Dumnezeu.

— Dacă îmi mai poţi spune un descântec, zic eu cu sfială, după ce văzusem că are şi descântătoarea regulile ei, mi-ar fi de ajuns.

— Am să-şi spun un descântec de „Strânsul cel mare“, de Sanca, cum i se mai zice. Se foloseşte mai rar în zilele noastre. Copii nu mai au poliomielită, cum îi spune coana moaşă. Îi vaccinează de când sunt mici şi aşa pierdem şi descântecul. Ţi-l spun, să nu se uite, că eu ca mâine-poimâne, mă duc cu leacul în pământ, la bărbatu-meu.

A plecat C… pe cale, pe cărare şi s-a întâlnit cu Sanca, şi l-a târât şi l-a izbit, durerile l-au găsit, nimeni nu l-a văzut, nimeni nu l-a auzit, decât Maica Domnului pe torţile cerului. Ce ai, ce te văicărezi? Cum să nu mă mişelez dacă am plecat marţi dimineaţă pe cale, pe cărare, pe la jumătate de cale m-am întâlnit cu Sanca, striga ca strigoiu şi m-a trântit şi m-a izbit, nimeni nu m-a auzit, nimeni nu m-a văzut. Ce ai C…? ce te necăjeşte? ce te mişeleşte? Nu te văicăra că la Maria (descântătoarea) ai alerga, că în descântece te-a descânta, cu mătura te-a mătura, durerile pe mare le-o arunca şi tu vei rămâne luminat şi curat, de Maica Domnului binecuvântat.

Strâns mare, strâns mic, strâns prin spic prin diochitură, strâns prin pocitură, strâns prin frig, strâns prin Sanca, să iasă şi să cheie,⁶ ca roua de soare, ca spuma de mare şi C… să rămână luminat şi curat, ca argintul strecurat, de Maica Domnului binecuvântat.

Într-un pahar se pune puţin ulei, cu mătura de la biserică să se facă semnul crucii deasupra paharului în timp ce se descântă. Cu uleiul descântat se freacă copilul pe tot corpul. Frecatul se repetă de mai multe ori şi în alte zile, până când se termină uleiul. Copilul bolnav de strâns plânge tot timpul, îl dor oasele.

— Spun un descântec mai scurt, de bubă neagră. Eu mă bucur în sinea mea că şi-a luat singură îndemnul, fără să o mai rog.

Bubă neagră cu buboi, bubă neagră cu udmoi, bubă neagră prin deochitură, prin pocitură, prin sugetătură, să iasă, să cheie, să răscheie de la C…, din creierii copilului, din falca obrazului şi el să rămână curat, ca argintul strecurat, de Maica Domnului binecuvântat.

Când se descântă de bubă neagră, cu o pană de gâscă sau de găină se atinge locul dureros al bolnavului.

— Sunt descântece fel de fel, continuă descântătoarea căreia, parcă i se dezleagă limba. Îmi amintesc că un băiat în toată firea a venit la mine şi mi-a arătat că pe piele îi ieşise nişte băşicuţe mici care se spărgeau şi zemuiau. L-am lecuit. Am luat o baligă de cal, am ars-o în foc până s-a făcut pulbere fină, am amestecat-o cu untură nesărată şi am făcut o plămadă pe care am descântat-o. După fiecare îmbăiere băiatul se ungea cu descântătura şi nu după mult timp mi-a spus că s-a vindecat.

Pe mulţi am descântat în viaţa mea, se laudă Maria. Nici n-ai să mă crezi! A venit la mine o fată bătrâioară, că nu se mai mărita. Că de, omului îi stă bine până la o vârstă să fie singur, după aceea nu mai are haz. Singurătatea îi urâtă, mai ales când te vezi pe pământ singur cuc şi te gândeşti că te-a uitat Dumnezeu. Dar puterea lui e-n toate.

Descântecul l-am făcut noaptea. Am pus ochii pe o stea de la soare răsare şi i-am striga să nu lase iubitul fetei să se odihnească şi la fată să-l pornească, că-l strigă şi pe horn şi la fântână de unde fata se duce să ia apă curată şi strecurată, de la Dumnezeu din cer lăsată, ca să iasă şi soarta ei din râuri şi din ape, să vină să o ia.

Şi fata se spală cu apa de la fântâna descântată şi spune: Cum nu poate răbda lumea fără apă, aşa să nu poată el răbda fără mine.

— Şi ce s-a întâmplat? întreb eu curios.

— Toamna, când a stat vinul din fiert, i-am jucat la nuntă. De atunci, de câte ori mă vede, îmi mulţumeşte.

Mulţumindu-i Mariei, am dat să plec când, ea mă atenţionează cu asprime în glas:

— Să ţii mata seama de tot ce ţi-am spus! Cât mai am de trăit nu vreau să-mi pierd leacul!

După bucuria de a fi reuşit să dezleg limba descântătoarei, am plecat totuşi îngândurat şi plin de late întrebări pe care şi le-au pus şi alţii înaintea mea.⁷

Ce putere au cărbunii stinşi în apă ca aceasta să poată îndrepta pe cineva de boală? Cum ajută buruiana care ai pus-o în pâine cu sare dimineaţa, până a nu răsări soarele şi ai descântat-o şi plămădit-o în strop de apă de la o moară a cărei roată se învârte împotriva soarelui?

Dacă buruiana babei are leac de ce mai boscorodeşte cu vorbe care sunt ca toate vorbele? De ce să fie bună numai dacă o tai cu un cuţit furat şi numai după ce o amesteci în oală cu pai de mătură părăsită?

Ce-ţi poate ajuta: vrăji contra vrăji, topor înfipt în grinda casei, înţeparea turtei din spuză cu fusul, broaşte arse de vii sub oala în jăratic, oase de liliac purtate în sân sau îngropate la răscruce? Cum să-şi ajute cenuşa broaştei aruncată peste casa de unde bănuieşti că şi s-a tras boala? Cum poţi să scoţi boala din om printr-o înţepătură făcută cu fusul într-o turtă?

Toate acestea sunt fără nici un folos dacă nu ştii adevărata cauză a bolii. E ca şi cum ai uda cu aghiazmă un copac care se usucă din cauză că se l-au atacat omizile. Şi babele, ca şi ghicitorii, nu-şi găsesc sieşi leacul. Bolile închipuite de babe, ca şi leacurile aparţin imaginaţiei.

Descântecele pot fi scurte, formate din câteva cuvinte, în versuri sau în proză. Pot fi ca o rugăminte dar şi ca o poruncă directă la care se adaugă ameninţarea şi îngrozirea adresată bolii, să iasă din trupul bolnavului. O formă superioară de ameninţare este blestemul pe care descântătoarea îl aruncă asupra persoanei sau obiectului care a pricinui boala.

Iată un blestem asupra oamenilor care deoache:

De-o fi deochiat de om

să-i crape călcâiele,

să rămână de pedeapsă;

De-o fi deochiat de femeie

să-i crape ţâţele,

să-i moară copilul de foame;

De-o fi deochiat de fată mare

să-i cadă cosiţele,

să-i rămână ca pedeapsă;

De-o fi deochi de copil

să-i saie ochii,

să rămână de pedeapsă.

Şi încă unul, din creaţia literară cultă:⁸

Blestem

Iar tu, piază rea,

Nu te depărta

De prin preajma sa.

Dă-i în ochi albeaţă,

În păr mătreaţă,

În nas roşeaţă,

În inimă un ceas rău.

În piept o scoabă

Şi-n pat o babă.

Fă din el păpuşă

Să-l strivească-n uşe

Fată jucăuşă:

Să-i smulgă urechea şi ţâţele,

Stuchil-ar mâţele

Dacă punem aceste blesteme desprins din descântecele româneşti alături de Blestemele poetului francez François Villon (1431-1489), adresate crâșmarilor care toarnă apă în vin, putem constata cât de largă circulaţie au aceste creaţii folclorice.

Pentru exemplificare: o strofă din „Baladă şugubeaţă de crâşmari“.⁹

De junghi să aivă parte şi de lance,

De bâtă noduroasă şi de spată

De paloş zdravăn, de cârlig, de cange,

De ghiont cu ghioagă-n ghinturi ferecată

De suliţă călită, de săgeată,

De furcă, de ţapină, de baltag,

De furi pândind la coturi de drumeag

Să-i hăcuie, să-i jéfuie de pungă,

Să-i spintece, în inimi să-i împungă La beregăţi să-i sângere puţin

În beciuri de Ghehénă să ajungă,

Crâşmarii care toarnă apă-n vin!

De obicei, un descântec are două părţi – în prima este prezentată întâmplarea care a produs răul iar în a doua intervine salvator un personaj mitic, înlocuit în cele mai dese cazuri de Maica Domnului, cea mai cunoscută mamă binefăcătoare a creştinătăţii şi se încheie cu o formulă finală exprimată printr-o comparaţie.

Curat, luminat

Ca argintul strecurat.

Urmare a creşterii gradului de cultură a populaţiei, a descoperirii cauzelor care provoacă multitudinea bolilor şi a măsurilor profilactice luate de personalul sanitar existent în fiecare localitate, astăzi, descântecele, care au însoţit omenirea milenii de-a rândul, sunt într-o continuă uitare. Descântecele fac parte din istoria milenară a poporului nostru şi de aceea niciodată nu trebuie ignorate, am face astfel un act de impietate.

Pentru ca cititorul contemporan să vadă ce largă circulaţie aveau descântecele în zona Creţeştilor în primul deceniu al secolului trecut, recomandăm lucrarea lui Nicolae Păsculescu – „Din viaţa poporului român“, Bucureşti, 1910, unde între paginile 113 şi 151 va găsi 56 de descântece răspândite în acea vreme pe aceste meleaguri.

8. Vise

Cuprins ^

Somnul, care durează o treime din viaţa omului, şi visele care îl însoţesc, a suscitat întotdeauna o imensă curiozitate care, din păcate, va rămâne multă vreme incomplet satisfăcută.

Vreme de milenii problema visului a fost învăluită în mister, în superstiţie şi în fantezie, emiţându-se cele mai ciudate ipoteze pentru explicare producerii şi rolului său. Tulburaţi de acest mister, dar fără să încerce să îl explice, oamenii din antichitate au inventat un zeu, pe care unii în îl venerau iar alţii îl urau. Acest zeu al somnului, Hipnos, fiu al nopţii, era frate geamăn cu Thanatos, zeul morţii. Astfel, până în secolul al XIX-lea, s-a admis că trupul material suferă „moartea periodică a somnului“ în timp ce „sufletul imaterial“ scapă de această moarte, iar starea „de veghe şi de activitate permanentă“ se manifestă atunci în cursul visului.

Somnul este esenţial pentru sănătate deoarece, prin odihnă, se recuperează energia necesară începerii unei noi zile de lucru, iar copiilor le este indispensabil în perioada de creştere. Somnul este considerat un proces al refacerii fizice şi psihice, deoarece este momentul în care muşchii şi ţesuturile se regenerează, iar creierul îşi poate arhiva amintirile şi echilibra funcţiile. Somnul este însoţit întotdeauna de vise, cu excepţia somnului alcoolicilor şi drogaţilor unde fenomenul este mai puţin prezent. Visul este însoţit de o puternică stare de excitare centrală în timpul căreia celulele nervoase prezintă stări de excitaţie analoage ce cea mai intensă stare de veghe şi reprezintă, în general, o experienţă obiectiv a individului. Aceasta este perioada de somn paradoxal.

La om, profilul tipic al unei nopţi se somn se prezintă astfel: individul adult trece succesiv prin patru stadii de somn lent până la somn lent profund. Faza de somn paradoxal apare, în general, la 120 de minute după adormire, durează în medie 15 minute şi marchează sfârşitul primului ciclu, urmează apoi 4-6 cicluri de somn şi fază paradoxală („vis“). Somnul paradoxal constituie 18-22% din totalul somnului, adică 80-120 de minute, timp considerat optim pentru odihnă. Existenţa unui somn fără vise are riscul ca persoana respectivă să se scoale mai obosită decât atunci când s-a culcat.

Unii cercetători au enumerat o serie de condiţii necesare pentru a avea un vis, printre acestea figurează, pe lângă reziduri de amintiri, starea psihologică şi factorii de mediu extern ai individului. S-au stabilit mari variaţii individuale în ceea ce priveşte viaţa de veghe a subiecţilor şi visele lor. Unele gânduri dinainte de somn, unele sentimente, trăiri, pot să joace un rol cauzal în formarea visului. Visurile noastre exprimă, de obicei, imagini din viaţa reală, fragmente de evenimente petrecute în stare de veghe. Preocupările diurne ocupă un spaţiu important în conţinutul visul, unde judecata şi conştiinţa trează, lucidă, sunt suspendate. Când vorbim despre vis putem aplica aserţiunea clar formulată de Pavlov:¹⁰ …omul reflectă lumea în creierul său prin gândire, iar gândirea se realizează prin vorbire.¹¹

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au interesat să afle de ce dorm şi de ce visează – fiind preocupaţi şi de interpretarea viselor. Toate culturile şi cărţile sacre vorbesc despre vise şi importanţa lor. În istoria umanităţii, ele au fost proba cea mai bună pentru a demonstra faptul că există suflet – situaţie valabilă pentru toate religiile: în Biblie se face referire la circa 60 de vise, iar în Talmud¹² la 217.

În Noul Testament, prima relatare de acest gen este cea în care …îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. (Matei 1, 20).

Principalele civilizaţii antice şi medievale care au făcut la oniromancie¹³ au fost cele din Egipt, Mesopotamia, Anatolia, Extremul Orient şi Asia Centrală. De pildă, în Orientul Apropiat, în special în vechea Babilonie, s-au descoperit tăbliţe de argilă, inscripţii pe pietre funerare sau pe pereţii templelor, din care rezultă o serie de date de interpretare mistică a viselor. Încă din acele timpuri visele au fost împărţite în bune şi rele, iar pentru a oferi protecţie împotriva celor rele, confuze, terifiante, principala practică era întreruperea lor, întrucât orice vis neinterpretat avea valoare de rău augur.¹⁴

În lumea antică au apărut numeroase culegeri de „chei ale viselor“, un fel de dicţionare de tălmăcire a lor. Şi în zilele noastre piaţa cărţilor este plină de asemenea lucrări.

Metoda cea mai obişnuită pentru interpretarea viselor se baza, şi se bazează, în parte şi astăzi, pe analogia dintre elementele visului şi datele vieţii cotidiene. Visului i s-a acordat o valoare de profeţie, de prezentare a unor fapte viitoare, fără a fi însoţite de o motivare raţională. Se ajunge până acolo încât un eveniment visat trebuie deja să se producă sau se aşteaptă un viitor apropiat pentru a se realiza. Până în veacul al XIX-lea toate „cheile viselor“ nu erau altceva decât copií ale unor tratate din antichitate care explicau visele împreună cu trimiteri la texte sacre şi astfel se ajungea la concluzii fanteziste.

Abia în anul 1900 medicul Sigmund Freud (1856-1939) scrie lucrarea „Die Traumdeutung“. Alţii, mai înainte sau după apariţia acestei lucrări – Janet, Schopenhauer, Bergson – au arătat că visul este o cale de comunicare între conştient şi subconştient, dând naştere unui noi ştiinţe – simbolistica.

Kleitman, fiziolog nord-american, demonstrează, că ochiul se mişcă cu o mare rapiditate în timpul visului, în corelaţie cu modificarea undelor cerebrale. De aici observaţia că atunci când visăm „vedem“ scena şi o urmărim cu ochii, proces ce are loc în perioada de somn lejer.

La multe întrebări privind visele nu s-a putut răspunde nici până astăzi. S-au făcut diferite legături între vis şi telepatie, între vis şi hipnoză, credinţe, viziuni şi multe altele, fără a ajunge la anumite concluzii clare. Locul bătătorit a fost cel ce se referea la semnificaţia viselor, care a preocupat tot timpul pe oameni, avizi de interpretarea acestor „mesaje nocturne“, de unde s-a născut meseria de „tălmăcitor de vise“.

Deşi la multe întrebări nu s-a putut da un răspuns, în schimb este unanim recunoscut, atât de oamenii de ştiinţă cât şi de tălmăcitori, că visul reprezintă o conversaţie cu noi înşine, folosindu-se un limbaj propriu, „cinematografic“ şi simbolic. Comunul din cotidian capătă în vis sensuri noi.

Ştim că vinul este licoarea lui Bachus iar pâinea un aliment, dar când Isus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi. Că acesta sângele Meu…,¹⁵ vinul şi pâinea au devenit simboluri. Aşa putem spune că în orice vis găsim simboluri cu sensuri mai mult sau mai puţin codificate, cu referire la un viitor mai apropiat sau mai depărtat. Unele simboluri sunt uşor traductibile în timp ce altele trebuie să fie interpretate. Nu sunt rare cazurile când soluţia unei probleme personale vine în timpul somnului. Aici e valabilă zicala: „eu dorm bine că am conştiinţa curată“, când psihicul se calmează prin intermediul visării şi invers, atunci când în timpul de veghe ne obsedează o idee fie ea pozitivă sau negativă.

În subconştientul fiecărui om sunt arhivate dorinţe, tendinţe, gânduri, fenomene de reacţie la stimulii externi etc. pe care creierul le poate oricând analiza ca un ordinator în funcţie de evenimentele actuale şi de conduita viitoare cea mai probabilă; aceasta nu înseamnă neapărat că se prezice viitorul, ci doar se avertizează despre viitoarea evoluţie a elementelor vieţii în acest sens (s.n.).¹⁶

Pentru a nu fi obsedaţi de prejudecăţi faţă de vise, trebuie să avem permanent în vedere că un vis nu reprezintă altceva decât proiectarea „eului“ nostru, a problemelor, a frustrărilor şi dorinţelor noastre care sunt arhivate în subconştient, acumulate în stare de veghe şi redate, sub altă formă, în perioada de somn.

Ţinând seama de acest aspect, prezent sub formă generalizată, fiecare om îşi poate îmbunătăţii interpretarea viselor dacă are în vedere că fiecare simbol poate fi adaptat în funcţie de aspectul mental, emotiv şi spiritual al personalităţii lui.

Sentimentul popular, prea puţin influenţat de cercetările ştiinţifice şi fără nici un fel de interes de a descoperi originile profunde ale visului se îndărătniceşte în antica lui credinţă: pentru că visul are un înţeles şi cuprinde o „proorocire“ care rezultă din deducţiile a ceea ce ar putea fi în viitorul real, bazate pe date şi indicii deja existente.

Pentru a susţine această aserţiune exemplificăm cu un caz real care a avut loc la Creţeşti acum 60 de ani.

Ne găsim în zilele premergătoarea celui de al II-lea război mondial când în memoria oamenilor mai stăruia încă vie „Minunea“ de la Maglavid care avea ca erou principal pe ciobanul Petrache Lupu. Apropiată timpului şi Creţeştilor era o altă „minune“, cea de la Plopi, comuna Stroieşti. Dacă de „minunea“ de la Maglavid oamenii auziseră din ziare sau de la predicile preoţilor, „minunea“ de la Plopi le era destul de aproape. Mulţi au mers să se convingă la faţa locului unde au văzut icoana Maicii Domnului pe geamul unei case şi pelerinajul unui număr impresionant de curioşi. Vestea adusă în sat a stârnit discuţii aprinse, mai ales în rândul femeilor. Lumea satelor era cuprinsă de panica unor „prevestiri“ care nu aduceau decât îngrijorare.

Bărbaţii satului începuseră să fie concentraţi, armata germană îşi făcuse deja prezenţa. Plutea în aer vestea că războiul nu era departe. Femeile se rugau lui Dumnezeu, cu toate prilejurile, să le scape de urgia războiului.

A…,¹⁷ era o femeie credincioasă şi cu teamă de Dumnezeu, cu bărbat plecat în concentrare, se bucura de respect din partea concetăţenilor, cu o ţinută morală şi civică demnă, sfaturile ei constituiau îndemnuri pentru mai bine şi era ascultată de cei din preajmă.

Într-o dimineaţa, adună vecinele la poartă, care ascultau cu sufletul la gură povestea amănunţită a unui vis pe care l-a avut A… în noaptea care trecuse.

— „Se face că stăteam pe prispa casei, începe A… povestea visului ei, să-mi odihnesc oasele, că muncisem din greu în grădină să fac nişte lese pentru răsaduri. Ridic ochii spre cer să văd vreo stea. Am văzut numai nori care se frământau înaintea unei furtuni. Mă gândeam că vine o ploaie năprasnică. Nu mă îngrijorasem: animalele îmi erau la adăpost în şură iar cloştile cu pui le dosisem decuseară în cuhne. Aşa că stăteam liniştită gândindu-mă la singurătăţile mele.

— Dar văd că ceru-i senin, se îndeasă o vecină cu vorba.

— Parcă ţi-am spus, Ileano, că frământarea aceea întunecată era în vis, nu în faptă, o înţeapă cu vorba A…, apoi îşi continuă povestirea.

Deodată, cum stăteam eu aşa, aud un huiet puternic ce venea dinspre apus, aşa cum e locul la mine. Mă ridic de pe prispă şi merg până în mijlocul ogrăzii, să văd dacă nu cumva vine ploaia. De s-a auzit acea huietură.

Când îmi îndrept ochii spre apus mă săgetează o lumină puternică care se apropia. Am căzut în genunchi şi am început să-mi fac cruce, gândindu-mă că acea furtună nu-i decât mânia lui Dumnezeu care venea să ne pedepsească pentru păcatele noastre. S-a luminat ograda de puteai găsi acul în iarbă.

Ridic ochii şi văd că pe deasupra mea trece o vâlvătaie sub formă de cruce (s.n.) care s-a îndreptat spre răsărit, spre pădurea de la Vlăcineasa, până a trecut dincolo de zarea pădurii. Aud şi o bubuitură puternică şi o flacără mare care se ridica către cer.

Sar înspăimântată! M-am trezit. Eram toată numai o apă. Stau în capul oaselor să mă dezmeticesc. Mă uit pe geam. În ogradă linişte şi luna se găsea la miez de noapte. M-am liniştit, a fost doar un vis!

— Numai atât îţi aminteşti? o întreabă vecina de peste drum.

— Si nu-i îndeajuns? Numai eu ştiu prin ce spaime am trecut. Mi se zbătea inima ca la un pui de vrabie prins în palmă. N-am mai putut închide ochii până în zori.

— Nu te-ai închinat la icoană, ca să-şi treacă spaima?

— Lasă… lasă… se fereşte A… de răspuns. Prea multe vrei să mai ştii. Şi cum spuneam, m-am tot gândit că visul acesta al meu nu-i ca altele, e un semn rău, o să ne aducă o mare năpastă!

— Ei, nu mai cobi şi tu, un vis şi-atât! Ori ai mâncat prea mult aseară şi te-ai culcat pe partea inimii, îşi dă cu părerea o vecină.

Fără să ia în seamă cele spuse de vecină, A… îşi continuă gândul:

— Iată, noi ne facem că nu vedem, dar bărbaţii sunt plecaţi în concentrare şi Dumnezeu ştie dacă se mai întorc la casele lor, pădurea de la Vlăcineasa îi plină de militari care fac bărătci şi bordeie în care depozitează muniţie, după cum am auzit, şi pe şosea circulă nemţii cu maşinile ca în ţara lor.

Visul meu nu-i un vis ca oricare altul, e un semn, o prevestire de năpastă, aşa cum v-am spus şi încheie cu un cuvânt hotărât: Va veni peste noi războiul!

La auzul acestor vorbe, femeilor parcă li s-a oprit răsuflarea şi şi-au dus mâinile la gură aşa cum fac ele când o veste rea le cade ca un trăsnet. Şi-au mai dat cu părerea că poate nu va fi chiar aşa, că Dumnezeu are grijă şi de păcătoşi, că, mai ştii… s-ar putea să aibă şi A… dreptate. Mai auziseră ele de astfel de veşti de la Costică Cojan, care citea ziarele.“

Povestea visului s-a răspândit cât ai bate din palme. Cu cât zilele au trecut, a început să fie uitată. Numai că, nu după mult timp, într-o duminică dimineaţa, pe data de 22 iunie, toată lumea îşi aminteşte ziua aceea, când soarele se ridica nepăsător pe cer iar oamenii duceau vitele la cireadă, de dincolo de pădure se auzeau bubuituri de tun, clopotul de la biserică bătea în dungă şi în glasul tuturor se auzea cu strângere de inimă: „A început războiul!“

Abia acum le-a revenit tuturor în gând visul povestit de A… De atunci a rămas în memoria satului cea care a prevestit, prin visul ce l-a avut, nenorocirea care s-a abătut asupra lumii – cel de Al II-lea Război Mondial.

Câtă legătură există între atâtea studii ştiinţifice şi premoniţia acestui vis rămâne totuşi o taină care o las cititorului pentru a o dezlega.

Nu putem exclude posibilitatea ca între evenimentele „povestite“ prin vis şi realitate să existe câte odată o coincidenţă –altfel spus, este o situaţie asemănătoare cu cea a câştigătorul de la jocurile de noroc– în astfel de cazuri, destul de rare, tălmăcirea viselor se consolidează. Muritorul de rând, el, omul lipsit de siguranţa conferită de stăpânirea iluzorie a cunoaşterii, s-a resemnat să trăiască în ceea ce era legat mai mult de el, încercând să se apropie de ceea ce îi aduce o oarecare mângâiere – visul. Tălmăcirea visurilor, o îndeletnicire care vine din milenii, mai are un suport bine consolidat în concepţia oamenilor, cel al speranţei în realizarea unor idealuri, chiar atunci când marea majoritate ştie că visul, acea nebuloasă de gânduri şi imagini care străbate mintea omului în stare de somn, este o minciună, aşa cum glăsuieşte şi străvechiul proverb francez: songe est mensonge (visul este minciună).

Speranţa omului în mai bine există şi va exista. Între tălmăcirea viselor, explicarea lor şi ghicitul ţigăncilor sau a altor şarlatani care-şi fac obiectul de muncă din această preocupare, se află o strânsă legătură şi anume că ambele aspecte hrănesc speranţa, au un coeficient ridicat de ambiguitate care dau posibilitatea receptorului ca din multitudinea explicaţiilor date să o ia numai pe aceea care crede că i se potriveşte, îl avantajează, îi îndeplineşte, într-o măsură mai mică sau mai mare, speranţa.

În cazul când există, cât de cât, o coincidenţă între explicaţia acceptată şi realitate „credinţa“ se formează şi se întăreşte.

Un exemplu cunoscut de toată lumea, credem că este suficient de edificator. Dacă îţi ţiuie urechea sau şi se zbate ochiul stâng, semne care aparţin de Trepetnic,¹⁸ înseamnă, în credinţa populară, că cineva te vorbeşte de rău. Dacă există coincidenţă între ţiuitul urechii sau zbaterea ochiului şi vestea pe care o afli, aceea că X… te-a vorbit de rău şi această coincidenţă are norocul să se mai repete, superstiţia este gata. În cazuri similare verificarea nu mai este necesară, îşi spui prompt: mă vorbeşte cineva de rău.

Sunt şi vise unde coincidenţa nu este exclusă, „domeniu“ de muncă al tălmăcitorului, spre exemplu:

– prevestesc răul, necazul, durerea, neliniştea, calomnia, tristeţea, moartea, boala, amărăciunea, nepăsarea, duşmănia ş.a., atunci când visezi: cal negru, cărbune încins, copii strigând, capră mulgând, cer întunecat, gaură în haină, lumânare etc.;

– prevestesc binele, fericirea în familie, scăpat de boală, semn bun, viaţă lungă, fericire, belşug, folos ş.a., atunci când visezi: bufniţă, măcelar, manta că dezbraci, masă pusă, măsline mâncând, muzică etc.;

Ambiguitatea, care dă naştere la speranţă, apare şi din explicarea aceluiaşi vis în diferite variante, dând posibilitatea să alegi acea variantă ce ţi se potriveşte mai bine sau este mai apropiată de situaţia în care se află omul la un moment dat:

– înmormânta: visând pe alţii înmormântând, vei face o călătorie avantajoasă;

– înmormânta: visând că ai fost la înmormântarea cuiva, vei primi o ştire bună.

De aici putem alege: ori o călătorie avantajoasă, ori o ştire bună. Situaţia este echivocă, poate fi folosită cu acelaşi rezultat în ambele cazuri.

Cred că cititorul, celui care caută în vise premoniţii, se cuvine s-ăi amintim o maximă: „Ceea ce cauţi în alţii sau în afara ta se află pe măsura ta, (s.n.), în tine, rătăcitule.“

Visul este al omului – e în el de la naştere şi până la moarte, de când există omenirea şi cât va mai exista.

Cuvântul „vis“ (lat. visum), înlănţuire de imagini şi idei care apar în conştiinţa omului în timpul somnului, are în vorbirea curentă o mulţime de sensuri figurate: de vis –propriu visului, extrem de frumos, de frumos, de necrezut, ireal; ca prin vis – vag, confuz, alături de: atmosferă, imaginaţie, frumuseţe ireală, reverie, meditaţie, visare, iluzie deşartă, gând, idee, aspiraţie irealizabilă, dorinţă arzătoare etc. Toate acestea, şi încă multe alte sensuri, vin să ateste vechimea acestui cuvânt.

Pentru a găsi răspuns la multitudinea întrebărilor pe care le ridică viaţa, omul nu s-a oprit la tălmăcirea viselor sale, ci s-a îndreptat şi pe alte căi bătătorite de-a lungul veacurilor unde nu întotdeauna a găsit ceea ce căuta în: horoscop, zodiac, ghicit, vrăjitorie, exorcism, magie albă sau neagră, astrologie, bioenergie ş.a. Toate au creat legende, credinţe, superstiţii, practici diverse şi un bogat vocabular: animism, magie, superstiţie, credinţă, miracol, fatidic, soartă, destin, fatalitate, ambiguitate, echivoc, psihanaliză şi multe altele care, învelite în haina unor contexte, aveau şi încă au pretenţia de a fi descoperit adevărul, chiar dacă unii sunt liberi să nege „această lumină“.

9. Câteva obiceiuri şi credinţe

Cuprins ^

Obiceiul este a doua natură şi nu mai puţin puternică decât prima.

Michel de Montaigne, (1533-1592)

Filozof francez

Obiceiurile, care nu sunt altceva decât deprinderi consacrate, obişnuinţe de a face în mod repetat un anume lucru, atât de către un individ cât şi de o colectivitate, au rădăcini adânci în conştiinţa oamenilor, de aceea ele au trecut veacurile ajungând până în zilele noastre. Alături de diferite credinţe, obiceiurile formează o anumită conduită morală în care se desfăşoară viaţa într-o comunitate umană, cu precădere în mediul sătesc. Enumerăm, într-o ordine aleatoare, câteva obiceiuri şi credinţe culese din satele creţeştene.

Rândunelele şi alte păsărele care îşi fac cuib pe lângă casa omului sunt aducătoare de noroc, de aceea cuiburile lor nu trebuie stricate.

Când tăciunele ţiuie în vatră, înseamnă că te vorbeşte cineva de rău. Gospodina buchiseşte tăciunele cu cleştele zicând vorbe de ocară, gândindu-se la cel care nu mai încape de ea.

Atunci când gospodarul toarnă toamna prima măsură cu vin în poloboc chiuie ca să îi audă vecinii, semn că o va duce într-o veselie tot timpul anului.

Primăvara, femeia nu împrumută şi nu vinde ouă până când nu îşi pune ea cloşcă.

De la găină, gâscă sau curcă împrumutată sau vândută se smulg câteva pene care se aruncă în coştereaţa găinilor. La fel se procedează când sunt vândute vite mai mari, astfel norocul rămâne în gospodărie.

Nu-i bine să-i pregăteşti copilului haine înainte de a se naşte, el va avea zile puţine de trăit.

Când bufniţa (cucuveaua) cântă noaptea pe casă sau într-un pom din curte, să arunci după ea cu pâine, ca să nu se abată asupra gospodăriei vreo nenorocire.

Femeia însărcinată, dacă vrea să-i meargă repede copilul care îl va naşte, va trebui să fure câteva lemne din pădure.

Când vinzi sau dai de pomană lapte, pui apă în vasul gol. Apa se aruncă în ocolul unde stă vaca, ca ea să nu înţarce sau să-i scadă laptele.

Nu se iau ouăle din cuibar după ce a asfinţit Soarele, păsările părăsesc cuibul şi se ouă în locuri neştiute.

Când, din greşeală, se varsă solniţa, este semn că vei primi bani sau te vei lua la ceartă cu cineva.

Stând la masă şi scapi jos o bucată de mămăligă sau s-a vărsat borşul din lingură, cu siguranţă va veni cineva flămând.

Dacă ţi se pare că auzi că bat clopotele de la biserică, este semn că cineva din sat va muri.

Cloşca de pe ouă va scoate mai mulţi pui dacă ai văzut un buchet cu viorele.

Haina nouă şi încălţămintea ţin mai mult şi le porţi cu plăcere dacă mai întâi te duci la fântână şi le stropeşti cu apă neîncepută.

Atunci când pleci la drum lung şi îţi iese preotul în cale, ca să nu îţi meargă rău, apuci între degete un nasture de la haină până treci de el.

Dacă în timpul Postului Mare o fată vede mai mulţi cai albi decât cai de altă culoare, este semn că se va mărita curând.

Pisica neagră dacă îţi taie calea, nu îţi vei duce la îndeplinire gândul cu care ai plecat la drum.

Pentru ca agoniseala să nu scadă, în ziua de luni nu se împrumută nimic din gospodărie.

Ca să iasă mâncarea bună şi gustoasă, când umple borş femeia trebuie să păstreze pentru ea prima cană cu borş luată din putină.

Când te duci să aduci apă de la fântână şi întâlneşti pe cineva în drum, ca să nu-i meargă rău, întorci căldarea cu gura în jos.

De la logodnă şi până la nuntă mirii trebuie să mănânce numai din oală, ca să aibă zi frumoasă la nuntă.

Cât timp ai cloşti puse pe ouă, oalele de pe foc nu se acoperă cu capac, se înăduşă puii din ouă.

Femeia gravidă, când vede un om sau un animal urât, să-şi pună degetul cu verighetă pe talie, ca să nască un copil sănătos şi frumos.

Când auzi prima dată tunând, trebuie să te loveşti în cap cu un obiect din fier, ca să fii tare tot anul şi să nu te doară capul.

Vremea se schimbă când cocoşul cântă seara în coştereaţă, când porcul umblă cu paiul în gură, când ciripesc vrăbiile pe gard sau când Luna Nouă este cu cornul în jos.

Vin musafiri când cocoşul cântă în pragul uşii.

Pentru ca lucrul să fie săvârşit cu bine, să îl începi de luni, să te întorci cu faţa către răsărit, să-ţi faci cruce şi rugându-te la Cel de Sus să spui: „Doamne ajută“.

Ouăle de la cloşcă rămân limpezi dacă le pui când bate vântul.

Pentru a te feri de trăsnet şi de foc, nu trebuie să lucrezi la fân sau la paie în zilele de Ilie Pălie sau de Sfântul Foca.

Ca să se acrească borşul, femeia trebuie să dea cu melesteul plin de huce pe la musteaţa bărbatului.

În noaptea de Ajunul Bobotezei fetele îşi pun busuioc sub pernă, luat din mănunchiul popii, pentru a visa pe cel cu care se vor mărita.

La Sfântul Toader se tund animalele între coarne. Fetelor li se taie din codiţe. Părul tăiat se pune într-o baligă de vacă şi se aruncă în ocolul vitelor, spunând: „Toader, Toderică, dă codiţa fetei cât codiţa iepei“.

În nouă joi de după Paşte nu se lucrează în vie, e rău de grindină şi de mânie cerească.

Obiectul furat de o femeie gravidă şi dosit pe părţile acoperite ale corpului, lasă urme pe pielea copilului care se va naşte.

Meşterul, când termină scheletul acoperişului unei case, face o cruce mică din lemn pe care o fixează pe culmea cea mai înaltă. Gospodina împodobeşte crucea cu busuioc şi cu un prosop, pentru trăinicia casei, a credinţei în Dumnezeu şi în Sfânta Cruce.

Dacă vântul se stârneşte ca din senin şi ţine trei zile înseamnă că prin satele apropiate s-a spânzurat un om.

Femeile poartă la gât un lănţişor cu cruciuliţă, ca să alunge necuratul şi ispitele care sunt la tot pasul.

Oamenii pământului au credinţa că rugăciunile făcute pentru ploaie îmbunează pe Dumnezeu şi le dă ploaia de care au mare nevoie în vreme de secetă.

Seara, în ajunul sărbătorilor şi dimineaţa când preotul oficiază slujba la biserică, se aprinde candela aşezată lângă icoanele din casă.

În seara de lăsatul secului să nu laşi împrumutată la vecini oala în care ai dus lapte. Mai târziu, laptele din această oală nu va mai prinde smântână.

Să nu tai lemne noaptea când ai mort pe masă, asta înseamnă că dai prilej să se ivească altă nenorocire.

În ziua de Florii se pune câte o creangă de salcie la poartă sau în straşina casei, iar la Duminica Mare, (la Rusalii) o creangă de tei.

Până la Duminica Mare să nu se pocnească frunză de tei în căuşul palmei, este pericol de grindină.

Nu se dă cu mătura pe plită sau pe vatra focului ca cioara să nu ia puii de găină.

Nu se mănâncă struguri negri sau prune în ziua de Schimbarea la Faţă (6 august) că îți vor apărea bube pe faţă.

În noaptea sfântului Andrei (29 spre 30 noiembrie) se ung cu usturoi geamurile şi uşile pentru alungarea strigoilor şi a lupilor care atacă oile.

Dacă ai fete de măritat să nu dai seara gunoiul din casă după ce ai măturat, e rău de urât şi fetele rămân nemăritate.

Când două persoane se şterg în acelaşi timp cu un prosop, înseamnă că se vor vedea şi pe lumea cealaltă.

Musafirul când îţi intră în casă să se aşeze pe un scaun, ca să stea cloşca pe ouă.

Peste ani sunt şi multe sărbători, numite şi sărbători băbeşti, când nu se face treabă: Grigore Teologul – ologesc găinile; Trifu (1 februarie) – gândacii mănâncă lăstarii d la viţa de vie; Haralambie (13 februarie) – rău de boală; Tânda (23 februarie), jumătatea Postului Mare, se numără oile şi este dezlegare la lapte, brânză şi ouă.

10. Cerul – ştiinţă şi mit

Cuprins ^

Constituţia fizică firavă nu l-a împiedicat pe om să-şi lase gândurile să zboare pentru a găsi răspunsuri la cele mai diverse fenomene din lumea înconjurătoare. Iniţial, aceste demersuri privite prin posibilităţile foarte reduse ale simţurilor, toate păreau că gravitează în jurul omului şi al pământului, de unde ideea falsă a homocentrismului şi geocentrismului.¹⁹

Perfecţionarea continuă a instrumentelor de observare a cerului a evidenţiat permanent noi date. Aşa s-a ajuns la concepţia heliocentrică,²⁰ potrivit căreia toate planetele se învârt în jurul Soarelui. Cu timpul omul şi-a dat seama de îngustimea concepţiei sale heliocentrice, întrucât sistemul solar este un modest locatar periferic al unei unităţi mult mai mari, Galaxia.²¹ Dar şi Galaxia este o unitate mică – iată deci locul omului în sânul materiei, al Universului din care face parte.

Cu timpul s-a constituit o ştiinţă, Astronomia, care dă omului o viziune globală asupra lumii în care trăieşte, îi deschide ochii minţii asupra alcătuirii universului, îl ajută să înţeleagă locul pe care îl ocupă Pământul şi el însuşi în sistemul solar, iar acesta în imensitatea spaţiului cosmic.²² Problema impactului dintre Omenire şi Univers este foarte spinoasă, adesea greu de descifrat, ca orice problemă de geneză în care primele momente pot apărea în concepţii foarte diferite. Ceea ce este sigur e faptul că acest contact are aceeaşi vârstă cu cea a Pământului sau cu istoria omenirii.

Viaţa a demonstrat că însuşirea unor cunoştinţe despre univers este o necesitate a cunoaşterii, dar şi a practicii. Oamenii, cei mai mulţi dintre ei, fără a pătrunde în tainele universului au pornit de la observaţiile zilnice şi au ajuns la concluzia că natura are legile ei: Soarele şi Luna răsar şi apun; după zi urmează noapte; luna creşte şi se micşorează în intervale regulate, plantele cresc datorită luminii şi căldurii Soarelui, constelaţia de pe bolta cerească îşi schimbă poziţia în fiecare noapte.

Dar până să ajungă la cunoaşterea şi folosirea în interesul său a legilor naturii şi să înţeleagă că el, omul, este integrat în univers, în acest imens laborator al naturii în care materia se desfăşoară în infinitele sale stări, acesta a trebuit să parcurgă o cale lungă, trecând prin credinţă, legendă şi mit.

Istoria umanităţii, în care găsim şi istoria poporului român., acest „drum lung“, a început cu mituri şi legende. Pentru mitologia română, cerul este una din creaţiile majore a doi demiurgi: Fârtatul şi Nefârtatul. Cerul prefigurează splendoarea şi măreţia cosmosului, aşa cum a fost el imaginat la începuturile creaţiei şi cum s-a perfectat mai apoi.

Considerat de două ori mai sfânt în credinţele poporului, cerul este întâi lăcaşul divin al panteonului românesc şi apoi sediul antropocosmic al tuturor corpurilor cereşti. O legendă mitică²³ spune: …mai întâi Soarele şi Luna mergeau pe sus, prin aer, nu prin ceriu cum merg acum, şi le era tare greu, drept care l-au rugat pe Dumnezeu să pună ceriul deasupra ca să poată umbla, adica să le facă ceriul de umblat.

Cerul la solstiţiul de vară – 21 iunie, ora 22

Ridicarea „ceriului“ s-a făcut, după legendele mitice româneşti, în 7 ceruri, după alte legende în 8 ceruri, fiecare fiind menit să îndeplinească un anumit rol. Prin ridicarea cerului de la pământ, astfel ca să nu fie atins de oameni nici dacă se cocoţau pe vârfurile cele mai înalte ale Munţilor Carpaţi, a luat naştere văzduhul care va deveni pentru români un protocer, unde plutesc vânturile, norii, bat ploile şi ninsorile. Aici se află cele 24 de vămi mitice. Ultima vamă este Puntea Raiului care trece peste Gura Iadului, unde sufletul omului nu are alături îngerul lui păzitor şi trebuie să dea seamă singur de păcatele sale, având călăuză în mâna dreaptă lumânarea care i-a fost aprinsă când şi-a dat sufletul.²⁴

Urcarea la cer nu se referă numai la o anumită atitudine faţă de aceasta, în care intrau obiceiuri din strămoşi, ci şi un mod de a cugeta ascensiunea în raport cu existenţa cerului ca ideal de afirmare a libertăţii spirituale.

Aplecarea ţăranului român către aceste mituri a fost pe măsura religiozităţii şi structurii sale sufleteşti, nu păstra pentru el nevoia de a-şi explica nuanţările specifice religiei, faptele sale, în funcţie de gradul conştiinţei lui umane şi a grupului din care făcea parte, erau trăiri omeneşti intense. Omul a rămas falnic şi mândru sub constelaţia cerului care i-a stat deasupra capului, acea hartă nocturnă căreia a căutat să-i descopere tainele şi să se bucure de frumuseţea ei. Omul, prin firea lucrurilor, tinde permanent să se integreze în lume prin tot ceea ce face în timpul vieţii lui terestre şi tot ce întrevede el în viziunea lui mitologică.

Pământul – vatra zămislirii noastre – a durat sufletului fiecăruia dârzenia neînfricată în credinţa străbunilor dar a adăugat alături şi observaţiile pe care le face asupra a tot ce îl înconjoară. Harta cerului privită de la Creţeşti, la solstiţiul de vară, aduce pentru creţeşteni informaţii care până astăzi nu au fost scoase la lumină. De la an la an data calendaristică a solstiţiului nu se schimbă, doar ora. La fel de bine se poate vedea acelaşi cer, la aceeaşi oră şi în vecinătatea aceleiaşi date pe o întindere destul de mare – în cazul de faţă este suprafaţa unui cerc cu centrul la Creţeşti şi cu raza de aproximativ 200 de km.

Cine s-a născut la ţară cu mulţi ani în urmă, îşi aminteşte cum în nopţile de vară, când în casă zăpuşeala nu te lasă să dormi, tata şi cu copii mai mari dormeau afară, pe prispă sau în căruţa plină cu fân. Aşterneau un ţolic sub care erau aruncate câteva crengi de pelin pentru a alunga puricii şi până să închidă ochi admirau bolta cerească. Tatăl făcea lecţie de astronomie populară şi depăna legende despre stele pe care şi el, la vârsta copilăriei, le auzise de la înaintaşi. Şi aşa cei mici se luau la întrecere în a recunoaşte diferite constelaţii: Carul Mare, Carul Mic, Fata cu cobiliţa, Rariţele, Fecioara şi multe altele, până adormeau cu gândul la frumuseţea cerului înstelat. Abia mai târziu, când au trecut prin şcoli, au aflat mai multe despre ce le povestea tata pe prispa casei în nopţile de vară: constelaţiile sunt grupuri de stele cu anumite configuraţii, purtând câte un nume luat din lumea pământească, că au servit şi servesc oamenilor la orientare atunci când fac călătorii în pustiuri sau pe apele mărilor.

Amintim doar câteva dintre constelaţiile pe care le putem vedea pe bolta cerului la Creţeşti, în tot timpul anului sau numai în anumite perioade, apropiind astfel creţeştenii, mai ales pe cei tineri de cunoaşterea universului care ne înconjoară şi care, de-a lungul istoriei a dat omenirii prilejul de a crea legende, mituri şi credinţe.

Carul Mare (Ursa Major), Ursa Mare sau Tigaia, este una din cele mai cunoscute constelaţii. O vedem pe bolta cerului tot timpul anului şi este formată din 7 stele strălucitoare. O stea mai mică, Alcor, în trecutul îndepărtat constituia un criteriu de verificare a acuităţii vizuale a celor care urmau să meargă la apărarea gliei.

Carul Mic (Ursa Minor) sau Ursa mică. Este o constelaţie cunoscută. La capătul oiştii se află Steaua Polară care arată întotdeauna Nordul, fiind un mijloc de orientare pe vreme de noapte.

Rariţele (Orion), vizibilă îndeosebi iarna. Este una din cele mai bogate şi frumoase constelaţii, cu stele foarte strălucitoare.

Toaca (Pegasus), vizibilă vara şi toamna, o constelaţie întinsă. Cuprinde trei stele mari, strălucitoare, care împreună cu steaua Sirrah din constelaţia Andromeda formează un pătrat inconfundabil.

Gemenii (Gemini), vizibilă iarna şi la începutul primăverii. Este o constelaţie zodiacală (s.n.)²⁵ care traversează Calea Lactee. Cuprinde două stele strălucitoare: Castor şi Polux.

Fecioara (Virgo), este şi ea o constelaţie zodiacală (s.n.) pe care Soarele o parcurge în lunile septembrie şi octombrie, vizibilă şi în timpul primăverii. Steaua cea mai luminoasă din această constelaţie este Spica.

Coasa (Cepheus), este vizibilă tot timpul şi traversată de Calea Lactee, în partea sudică. Steaua cea mai strălucitoare este Alderamin.

Ciobanul cu oile (Lyra), este o constelaţie mică în care găsim steaua Vega care, împreună cu Deneb şi Altair, formează aşa numitul „triunghi de vară“.

Alte constelaţii vizibile pe bolta cerească: Văcarul (Bootes) sau Bouarul; Fata cu cobiliţa (Cygnus), Crucea Mare sau Lebăda; Vulturul (Aquila); Vizitiul (Auriga); Tronul (Casiopeia) sau Mânăstirea; Taurul (Taurus), constelaţie zodiacală (s.n.); Barda (Perseus) etc.

Calea Lactee

Pe harta cerului sunt vizibile cu ochiul liber aproximativ 6.000 de stele, celelalte, până la 100 de miliarde care formează Galaxia sunt accesibile numai lunetelor, telescoapelor şi radiotelescoapelor. Galaxia, în care se află sistemul nostru solar, are forma asemănătoare unui disc de sport. Soarele şi planetele sale se află la marginea Galaxiei. Noi, pământenii, când privim bolta cerească pe muchia Galaxiei întâlnim multe stele, acestea ne apar ca un brâu mai puţin luminos, brâu care înconjoară toată bolta cerească.

În vechime Calea Lactee, cunoscută sub numele de Calea Laptelui, a constituit un mijloc de orientare pentru robii fugiţi din Egiptul antic şi din acest motiv ea se mai numeşte şi Drumul Robilor.²⁶

Când agricultura l-a statornicit pe om pe un anumit teritoriu, acesta a fost nevoit să cunoască mai bine succesiunea anotimpurilor, fenomenelor nemijlocit legate de poziţia planetelor şi constelaţiilor. Deşi astăzi tainele cerului au început să fie descifrate, dovada o constituie începuturile epocii cuceririi cosmosului, credinţele populare sunt încă adânc înrădăcinate în conştiinţa oamenilor. Toate evenimentele care au loc în viaţa unui om, într-un fel sau altul, au o legătură cu cerul. El este locul unde omenirea, în credinţa ei a plasat locuinţa zeilor, mai târziu, odată cu apariţia monoteismului, locul unde se află Dumnezeu şi Raiul, locul unde se duc pentru judecată sufletele oamenilor după moarte.

În cer stă Sfântul Ilie cu caii lui năzdrăvani, de unde ne vine ploaia cea binefăcătoare sau năpastele cu grindină, fulgere şi trăsnete pentru a pedepsi omul plin de păcate. Când dă peste aceste necazuri stârnite de puhoaiele de ape sau focuri mistuitoare, creţeşteanul, şi nu numai el, ridică ochii spre cer, locul unde se află îngerul lui păzitor şi Dumnezeu, cu mâna dreaptă face o cruce mare pe piept şi murmură a vinovăţie: iartă Doamne şi păzeşte de necazuri pe păcătoşii tăi, că nu ştiu ce fac!

Când nu plouă, soarele arde pământul, cerul e limpede precum cristalul şi plantele încep să se usuce, speranţa omului se îndreaptă tot către cer. Singur, acasă, stând în genunchi cu faţa spre icoană, făcând cruce şi bătând mătănii, roagă cerul şi pe stăpânul său să sloboade ploaia. De se întâmplă ca ploaia să nu vină, toată suflarea satului, cu podoabele şi icoanele de la biserică, în frunte cu preotul, cutreieră câmpul închinând osanale Domnului şi cerând să se milostivească dându-le ploaia de care au atâta nevoie.

În vremuri mai îndepărtate se organiza jocul paparudelor, cu rădăcini străvechi până în antichitate, când puii de oameni, băieţi şi fete, plini de îndrăzneală şi curaj, goi puşcă, acoperiţi în părţile ruşinoase cu ramuri şi frunze de tei, cu picioarele goale jucau în praful fierbinte al drumului şi cântau cât îi ţineau gura:

Paparudă rudă

Vino de ne udă

Ca să-nceapă ploaie

Să curgă şiroaie.

Frunzele abia puteau acoperi trupul gol-goluţ al fetişcanelor, sânii păreau nişte ochi care se închideau şi deschideau când picioarele băteau colbul drumului, iar oamenii ieşeau la porţi azvârlind cu apă pe paparude. Dar… timpul a trecut şi jocul paparudelor a devenit istorie.

Până la apariţia ceasului, pe lângă alte mijloace de a măsura timpul, omul avea la îndemână bolta cerească. În zilele cu soare umbra unui ţăruş înfipt în pământ sau cea care o lăsa streaşina casei pe perete arăta diferite momente ale zilei – era „ceasul solar“. Noaptea, când cerul era senin şi ţăranul vedea că „Luceafărul de seară“ se îndrepta spre apus era semnul că trebuie să se scoale. Pregătea carul cu boi şi pleca la câmp, mai ales atunci când locul pentru agricultură era departe de casă şi omul dorea ca zorii zilei să-l găsească pe ogor pentru a avea spor la muncă. Seceratul grâului şi toamna tăiatul ciocanelor începeau „cu noaptea-n cap“, când omul avea ca reper de orientare tot bolta cerească: „Cloşca cu puii“, „Luceafărul de seară“ ş.a.

În minunata noastră baladă populară „Mioriţa“, ciobanul care îşi simte moartea aproape, cere oiţei năzdrăvane să comunice suratelor sale:

Că m-am însurat

Cu-o mândră crăiasă,

A lunii mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea…

Există credinţa, destul de răspândită, că fiecare om are pe cer o stea care se aprinde atunci când acesta se naşte şi se stinge atunci când moare, este „steaua norocului“ său care îl are în pază, îl ocroteşte întotdeauna şi suferă când omul cade într-un necaz.

Atunci când pe cer se vede o sclipire rătăcitoare, ca un fir argintiu, oamenii se grăbesc să rostească de câteva ori la rând:

Nu-i a mea,

Nu-i a ta,

E a dracului.

Interesul oamenilor pentru fenomenul stelelor căzătoare dăinuieşte de multe milenii. Explicaţiile care s-au dat în decursul timpului au fost amestecate cu fel de fel de superstiţii, printre care şi aceea că asemenea fenomene prevestesc anumite evenimente, cum ar fi epidemii de mari proporţii, secetă, războaie sau alte calamităţi pustiitoare.

Dintre numeroasele legende şi superstiţii privitoare la bolta cerească –locaşul închipuit al divinităţii – unele s-au păstrat până în zilele noastre. Sunt şi astăzi oameni care îşi închipuie că dacă îţi doreşti ceva atunci când „cade o stea“, acel lucru se împlineşte cu siguranţă. Uneori nu cade numai o stea ci mai multe – zeci sau sute deodată. Aceste fenomene sunt frecvente în august şi septembrie când avem de a face cu „ploi de stele“, imense focuri de artificii ale naturii.

Astăzi se ştie că în drumul său anual în jurul Soarelui, Pământul întâlneşte particule de materie cu dimensiuni de câţiva centimetri. Intrând în atmosfera terestră, din cauza frecării cu aerul, acestea se aprind lăsând în urma lor o dâră luminoasă. Unele dintre particule sunt aşa de mari încât nu reuşesc să ardă în totalitate la trecerea lor prin atmosferă, ceea ce rămâne ajunge pe Pământ sub forma unui corp cu urme de topituri la suprafaţă, numit meteorit.

Căderea pe Pământ a acestor corpuri, însoţită de zgomote şi lumini orbitoare, adevărate pietre cereşti, au fost socotite drept o manifestare a voinţei divine. Nu este de mirare că aceşti „vizitatori“ erau declaraţi „sfinţi“ şi adoraţi cu smerenie. Un astfel de cult este practicat şi în zilele noastre în centrul religios al musulmanilor, Meca, unde în vestita moschee Caaba se află o piatră destul de mare, numită Hadşar El Asvad. Musulmanii credincioşi atribuie acestei pietre căzute din cer însuşiri miraculoase, socotind că cel care o sărută este iertat de păcate şi se vindecă de orice boală.

Credinţa în originea divină a meteoriţilor i-a îmbogăţit pe mulţi şarlatani dar nu a vindecat pe nimeni de boală

Cu decenii în urmă au căzut numeroase frânturi meteorice şi în ţara noastră, la Şopot, în părţile Olteniei. Şase dintre fragmentele găsite au ajuns la muzeu, altele însă, cu mult mai numeroase, au fost ascunse sau vândute ca „aducătoare de noroc“ şi „tămăduitoare de boli“.²⁷

Multe evenimente din viaţa omului şi multe superstiţii sunt legate de cer:

– când pe cer apare „luna nouă“, ţăranul se duce în mijlocul curţii, se aşează cu faţa către Lună, scoate căciula de pe cap, îşi face cruce sare în sus de trei ori, strigând: „lună nouă, lună nouă, sănătos m-ai găsit, sănătos să mă laşi“. Dacă se întâmplă să aibă un ban în buzunar şi nu-i zgârcit la inimă, aruncă bani, spre bucuria copiilor de lângă el, care se grăbesc să-i adune;

– soldatul este instruit cum să se orienteze în teren pe timp de noapte cu ajutorul stelelor;

– gospodina pune cloşca pe ouă numai noaptea când pe cer este lună plină;

– eclipsele de Soare sau de Lună prevestesc o mare năpastă care se va abate asupra oamenilor;

– explicaţia populară a eclipselor este că Soarele sau Luna sunt mâncaţi de către vârcolaci;²⁸

– halourile²⁹ din jurul Soarelui sau ale Lunii prevestesc schimbarea vremii;

– cei trei Magi de la Răsărit au fost „călăuziţi“ de o stea pentru a ajunge la locul unde s-a născut Isus Hristos.

Câte credinţe, legende, mituri a creat omenirea în decursul istoriei despre cer şi planete este greu să le ştim şi să le înşirăm pe toate. Ne oprim doar la un moment de o deosebită gingăşie romantică la care cerul cu stele a fost întotdeauna „martorul mut“:

Voi aştepta venirea serii până în momentul când cerul se va umple de stele. Eu cunosc de mic copil constelaţiile. Te-aş învăţa să te orientezi pe boltă, să descoperi repede Lebăda ori Păstorul, să urmăreşti Şarpele cum înconjoară ca un ţarc sucitul Car Mic, apoi Câinii de vânătoare. Tot învârtindu-ne gâturile, ca să vedem cât mai multe stele, ne vom apropia foarte mult, umerii noştri se vor atinge, obrajii noştri, mâinile şi aburul uşor al respiraţiilor. Va fi doar un foarte mic salt de făcut, de la mine la tine, pentru ca să te pot săruta în voie.³⁰

11. Gospodăria ţărănească

Cuprins ^

Locuinţa din cadrul gospodăriei constituie un element definitoriu în aprecierea unei localităţi. Aceasta evidenţiază în mod pregnant starea economică, spiritul gospodăresc al oamenilor, gradul lor de cultură şi nu în ultimul rând, nivelul lor de trai.

Satele din comuna Creţeşti, exceptând Satu Nou, fac parte din categoria satelor de tip grupat la centru şi răsfirate la margine, iar structura socio-profesională a populaţiei³¹ dă acestor sate un caracter predominant agricol. Cultura cerealelor este principala îndeletnicire a locuitorilor –gospodăriile fiind organizate în funcţie de cerinţele activităţi. În general gospodăriile sunt unitare, în sensul că toate elementele componente se găsesc amplasate pe acelaşi teren, în jurul casei. Fiecare gospodărie e împrejmuită cu un gard. Când locuitorii erau proprietari de pădure gardul era făcut din nuiele groase, grupate în mănunchi ce aminteau de covoarele ţesute „în ozoare“. Locuitorii cei mai gospodari făceau gardului o streaşină acoperită cu paie, ferindu-l astfel de ploi şi zăpezi. Astăzi astfel de garduri nu mai există, locul lor a fost luat de gardul de scândură, adesea cu temelie de beton, apărat cu o streaşină de tablă sau scânduri. Asemenea gard se găseşte „la stradă“, unde „te vede lumea“. În rest gospodăria e împrejmuită cu un gard din plasă de sârmă sau numai câteva sârme întinse printre care se împletesc nuiele sau spini

Intrarea într-o gospodărie ţărănească

Gardul din jurul locuinţei marchează distinct limitele de proprietate, care sunt păstrate cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Trecerea „cu o palmă“ la vecin provoacă certuri, procese interminabile şi chiar bătăi

În interiorul suprafeţei marcate de gard fiecare îşi organizează gospodăria după propria-i chibzuinţă, în funcţie de posibilităţile economice pe care le are şi de necesităţi. Câteva elemente de gospodărie au funcţii distincte:

– grădiniţa, se află amenajată în faţa casei, loc pe care gospodina plantează flori ce dau în diferite anotimpuri ale anului veselie casei, mai ales când în gospodărie se găsesc fete de măritat;

– ograda sau bătătura, este locul rămas liber, între atenanse, pe care circulă gospodarul, animalele şi păsările;

– aria, se află, în general, în spatele locuinţei, aproape de grajdurile vitelor, teren pe care se păstrează adunat în şură de paie, stoguri de fân sau glugi de ciocane, nutreţul pentru hrana animalelor pe timp de iarnă. Locul cu această destinaţie, în timpul când ţăranul avea numai lotul în folosinţă de 0,25 ha, era folosit pentru cultivarea legumelor;

– ocolul, o porţiune de teren din incinta gospodăriei, depărtat de locuinţă, în care sunt ţinute animalele şi unde se află ieslea, grajdul şi şura;

– grădina, se găseşte de regulă în spatele casei. Aici ţăranul are o mică livadă şi un teren unde cultivă legumele şi zarzavaturile necesare familiei.

Budeşti – secolul XIX

În decursul timpului locuinţa propriu-zisă a cunoscut mai multe etape de dezvoltare – indicator care nu este caracteristic numai comunei Creţeşti, el are extindere mult mai largă. Din cele mai îndepărtate timpuri au existat bordeiul, bordeiul cu tindă şi semibordeiul. Câteva din acestea, folosite ca locuinţe pe teritoriul comunei Creţeşti, au existat până la primul război mondial. În timpul celui de al doilea război mondial, asemenea locuinţe erau folosite de armată pentru adăpostirea soldaţilor ce păzeau depozitele de muniţii din Pădurea Deasă şi Vlăcineasa. Astăzi este folosită numai denumirea ca toponim în pădure, pentru locul unde a existat un bordei al pădurarului sau al lucrătorilor ce munceau la branişte. –„La bordei“.

Cercetările arheologice dar şi mărturiile călătorilor străini, au surprins existenţa locuinţelor semiîngropate, care nu au mai supravieţuit până astăzi, adesea nici memoria locuitorilor nu le mai păstrează. Planul lor simplu de construcţie s-a transmis la tipul de locuinţe monocelulare, existente încă în satele de pe Valea Lohanului.³² În satul Creţeşti de Sus în cadrul cercetărilor de teren, în anul 1983 s-a descoperit o casă monocelulară cu planul pătrat, datând de la mijlocul secolului al XIX-lea. Pentru ridicarea ei s-a săpat o casetă patrulateră, adâncă de 0,5 m în care s-au turnat vălătuci bine bătuţi, iar în cele patru colţuri s-au fixat stâlpi deschişi în partea superioară în forma literei V. Pereţii erau ridicaţi din ceamur, fără împletituri din nuiele sau leaţuri. După terminarea pereţilor s-au fixat grinzile şi căpriorii, pentru acoperiş folosindu-se stuful adus din bălţile de la Olteneşti şi Târzii. De jur împrejurul streşinii se prindeau scânduri, după care stuful se aşeza cu vârful în sus, în rânduri, fixându-se cu prăştini. Odată stuful fixat şi legat, scândurile se desfăceau, iar la capătul de straşină se bătea cu o lopată sau cu o scândură pentru a-l îndesa şi a-i da uniformitate. Un astfel de acoperiş rezista 10-12 ani.³³

Casa monocelulară are prispa construită din pământ şi lut, fără stâlpi de susţinere. Adesea stuful pentru acoperiş era adus de la Prut, acesta fiind mai rezistent şi mai lung. Tot pentru acoperiş –mai mult chiar decât stuful– se foloseau paie de secară, deoarece un astfel de acoperiş avea o durabilitate mai mare, motiv pentru care suprafaţa cultivată cu secară era destul de mare în raport cu cea de grâu.

În anul 1907, într-un raport privind starea de sănătate şi igienă a judeţului Fălciu, întocmit de doctorul primar N. Lapteş, se arăta că în judeţ cele mai multe case sunt construite din ceamur şi vălătuci, că sunt în general în stare bună, cele construite din cărămidă şi din nuiele cu pământ erau slab reprezentate. Autorul raportului menţionează existenţa a 150 de bordeie propriu-zise şi a 100 case mici cu o singură cameră, pe sol, acoperite cu pământ. Bordeiele sunt locuite de familii sărace, cele mai multe fiind în satele Hoceni, Petriş şi Creţeşti. Deşi unii locuitori au case mari, iarna aceştia stau cu toată familia în părăvan sau chiler. Tipul de casă cel mai răspândit în comuna Creţeşti l-a constituit casa cu tindă, apărută din necesitatea de spaţiu şi de evitare a intrării directe în camera de locuit. În tindă se găseau, în general intrarea în pod şi servea pentru adăpostirea unor alimente sau unelte agricole.

Planul unei astfel de locuinţe era dreptunghiular. La ridicarea pereţilor se folosea lemnul, vălătucii sau ciamurul, în sistemul de construcţie numit „în furci“.

Casă tipică din Curteni – secolul XIX

Cercetările de teren au descoperit locuinţe ridicate direct pe pământ, fără fundaţie dar şi fără lemn în structura pereţilor,³⁴ desigur la sătenii cei mai săraci, După ridicarea pereţilor din ciamur se puneau pe cele patru laturi grinzile şi costoroabele. Acoperişul era format din două sau patru ape, din paie de secară ori stuf, care pentru o mai bună fixare se băteau „ cu pieptănul“, realizându-se un acoperiş „în solz de peşte“.

Un alt tip de casă este cea cu trei încăperi, cu planul tot dreptunghiular şi tindă, numită şi „sală“, aflată la mijloc. Practic este locuită numai o singură cameră, care are sobă, cealaltă cameră, numită „odaie“, „odaia de oaspeţi“ sau „odaia de curat“, are numai funcţia de păstrare a îmbrăcămintei şi a zestrei fetei de măritat.

Pentru protejarea temeliei casei se construiau pe trei laturi prispe de pământ (mai târziu acoperite cu scânduri). Stâlpii sau „deregii“ care sprijineau straşina erau ornamentaţi prin crestare, iar în partea superioară ornamentaţi cu scândură traforată, la care, adesea, se mai adăuga un ceardac formând astfel decorul arhitectural al locuinţei din comuna Creţeşti.

Puţini creţeşteni ştiu astăzi că una din locuinţele reprezentative ale zonei Fălciu, de la mijlocul secolului al XIX-lea, se găseşte la Muzeul Satului din Bucureşti. Datorită deselor organizări administrativ-teritoriale, această casă, din satul Curteni, a aparţinut şi comunei Creţeşti (vezi coperta 1).

Casa din Curteni reconstruită la Muzel Satului

Primul proprietar al construcţiei a fost polcovnicul Dumitrache Agarici, dată apoi zestre ginerelui său, preotul Sava Dumitriu, care a slujit toată viaţa la bisericile din parohia Creţeşti de Jos. Preotul Dumitriu a avut 8 copii, patru băieţi şi patru fete. Unul din băieţi, Neculai Dumitriu, i-a urmat în slujbă la Creţeşti, iar una din fete, Maria, casnică, căsătorită cu Ion Arhire din Curteni, a fost ultima proprietară a casei, până în anul 1959, când locuinţa a fost donată Muzeului Satului. Deoarece această casă constituie un monument de arhitectură populară specifică zonei şi are în prezent, prin locul pe care îl ocupă în muzeu un circuit şi o importanţă naţională, dăm mai jos, integral, descrierea acesteia, aşa cum este ea prezentată de muzeograful Daniela Ligor într-un pliant al prestigioasei instituţii de cultură din Bucureşti.

Satul Curteni – Olteneşti din sudul (sic) judeţului Vaslui este situat într-o mică depresiune înconjurată de coline înalte.

Gospodăria din Curteni, specifică satelor bogate din zonele viticole, a fost construită în 1884 şi adusă în muzeu în 1959.

Gospodăria cuprinde casa, crama şi coteţul de păsări. Pentru casă s-a folosit cărămida şi pentru -cramă construcţie pe jumătate în pământ- s-au folosit lemnul, piatra şi lutul. Numai coteţul este construit din nuiele tencuite cu lut.

Acoperişul casei, în patru părţi, este din stuf aşezat în solz de peşte, pentru cramă tehnica de aşezare a stufului este diferită.

Casa are următorul plan: un culuar cu două camere în fiecare parte; în spate este bucătăria şi cămara.

Stilul tradiţional al interiorului este amestecat cu cel de la oraş. Mobilierul este adus de la oraş în timp ce ţesăturile sunt de lână: cearşafuri, lăicere lungi şi înguste, scoarţe reprezentând evoluţia ornamentului de la simple dungi, până la ornamente vegetale, zoomorfe şi antropomorfe pe aceeaşi piesă. Covoarele cele mai vechi au o compoziţie cromatică particulară, obţinută din culori vegetale; cele mai recente folosesc coloranţi chimici cu nuanţe puternice şi vii.

În cămară se găsesc unelte uzuale dintre cele mai interesante sunt: râşniţa pentru sare şi porumb, coşul de nuiele şi un recipient din coajă de tei.

Creţeşti de Jos, casă cu cerdac şi deregi

Către mijlocul secolului al XIX-lea planul acestor case a suferit unele modificări de construcţie, prin prelungirea acoperişului în spatele casei şi adăugându-i-se o altă încăpere denumită „chiler“ servind iniţial pentru păstrarea ciuveilor gospodăreşti şi ca bucătărie în perioada de vară.

Având ca model oraşul, în ultima perioadă de timp, locuinţele nou construite au început să-şi mărească numărul de camere, până la 3-4, să fie aşezate pe o temelie de beton, prispa tradiţională a fost înlocuită cu o terasă a cărei lăţime depăşeşte nivelul streaşinii,³⁵ s-a renunţat la tencuiala din lut galben cu pleavă, folosindu-se o tencuială din nisip şi ciment, fixată de pereţi din chirpici şi ciamur cu ajutorul unei plase de sârmă.

Sistemul de încălzire a locuinţelor consta dintr-o sobă cu vatră deschisă. Cuptorul se construia din vălătuci, adesea întăriţi cu piatră, ca „să ţină căldura“, soba fiind dispusă deasupra cuptorului şi confecţionată din cărămizi nearse. Pe vatră se făcea focul iar pe chirostie se puneau la fiert oalele cu mâncare. Deasupra vetrei, pentru evacuarea fumului era „hoarna“ care ducea fumul afară pe horn, sau în podul casei unde era sistemul denumit „ursoaică“ – acesta astăzi nu se mai foloseşte. Sub vatră se afla „cotruţa“, loc pentru lemne, chirostie şi ceaun. Cu vremea cuptorul a fost înlocuit cu soba moldovenească, construită din cărămidă arsă. La bucătărie începe să fie folosită plita şi rola. Locul sobei moldoveneşti a fost luat de sobele din teracotă, cu vatră şi fumuri din cărămidă presată şi arsă sau cărămidă „şamotă“, rezistentă la temperaturi înalte şi capabilă să reţină căldura o perioadă mai lungă de timp.

Până acum 100 de ani se mai foloseau paturi de pământ,³⁶ locul acestora a fost luat de laviţe sau laiţe alcătuită din pari bătuţi în pământ şi prinşi, doi câte doi, cu stinghie, peste care se puneau scânduri acoperite cu mindir din paie, rogojini sau lăicere. Cei mai în vârstă astăzi, în camera de locuit, folosesc paturi cu „tăblii“ peste care aşează mindirul şi cuverturi din lână.

Treptat, în tot mai multe locuinţe au început să-şi găsească locul elemente ale noului: şifonierul, biblioteca (folosită cel mai des pentru expunerea sticlăriei şi bibelourilor), servanta, recamierul, canapeaua, masa extensibilă, masa pentru televizor şi aparat de radio etc.

Locuinţă în construcţie, Creţeşti de Jos

Locuinţa ocupă locul central într-o gospodărie, ea este orientată în general pe direcţia S, SV, cel mai adesea cu „faţa la drum“ sau „la stradă“. Ea este aceea care arată trecătorului şi satului care-i starea economică şi „gustul de frumos“ al creţeşteanului care locuieşte în ea, este emblema cu care gospodarul se mândreşte şi de care depinde în mare măsură prestigiul şi respectul de care de bucură în cadrul comunităţii. În ograda ţăranului mai găsim şi alte anexe gospodăreşti, fiecare cu utilitatea sa: grajdul, coteţul pentru păsări, gogerul pentru porci, ocolul pentru vite, coşerul pentru păstrarea porumbului, hambarul pentru cereale, beciul („pivniţa“ sau „zămnicul“) unde sunt păstrate murăturile şi cartofii în timpul iernii. În trecut, cu aceeaşi destinaţie, se folosea „hruba“. „Cuhnea“ tot o anexă a gospodăriei, este o bucătărie de vară, separată de locuinţă, folosită şi pentru dormit de către persoanele mai în vârstă.

Gospodăria ţărănească din Creţeşti cu arhitectura ei reflectă simţul artistic înnăscut al ţăranului, nivelul dezvoltării economice a localităţii şi a suferit modificări de la o etapă istorică la alta sub aspectul utilităţii şi al esteticului, în strânsă legătură cu existenţa pe piaţă a diferitelor materiale de construcţie –totul pentru îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de locuit.

Traversând comuna de la un capăt la altul vei întâlni coexistând vechiul cu elemente ale noului, ce-şi fac loc în peisajul localităţii fără ca acestea să fie supărătoare, făcând împreună un cadru ambiental plăcut, specific satelor colinare.

Vilă în Creţeşti de Sus, secolul XXI

1. Istoria literaturii române, I. Bucureşti, 1964, p. 231.

2. Comunicare – Maria Moldovanu, Satu Nou, 70 de ani.

3. albeaţă – opacifierea corneei globului ocular, care apare de culoare albă.

4. brâncă – aici, boală manifestată prin umflarea gâtului sau capului.

5. Artur Gorovei – Literatura populară, II. Bucureşti, Editura Minerva, 1985.

6. să cheie – să piară, să dispară; pronunţie dialectală din să pieie.

7. George Coşbuc – Împotriva superstiţiilor. Bucureşti, ESPLA, 1951.

8. George Topârceanu – Balade vesele şi triste. Editura Minerva. Bucureşti, 1980, pp. 139-140.

9. Opurile magistrului François Villon, adică: Diata mare şi Lăsata, Adaosul, Jergul şi Baladele. În româneşte de Romulus Vulpescu. Bucureşti, Editura Tineretului, 1958, p. 160.

10. Pavlov Ivan Petrovici, (1849-1936), mare fiziolog rus. A descoperit şi fundamentat ştiinţific mecanisme şi legi fundamentale ale activităţii emisferelor cerebrale. Premiul Nobel (1904).

11. Ioan Bourceanu, medic specialist neurolog, Huşi, manuscris.

12. Talmud – culegere cuprinzând comentarii la Vechiul Testament, formată din două părţi: Mişna (Repetarea Legii), care explică Pentateuhul (Tora), şi Ghemara (Completarea Legii). Formulează normele social-juridice ale mozaismului; ebr. lamad, studiere.

13. oniromancie – cunoaşterea prin vis, descifrarea viselor; gr. oneiros, vis.

14. augur – prevestire făcută de auguri (preoţi care pretindeau că pot prevesti viitorul).

15. Evanghelia după Matei, cap. 26, 26-28.

16. Emilio Salas – Marele dicţionar al viselor. Ghid practic de interpretare. Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1994.

17. Anica lui Paic, 75 de ani.

18. Trepetnic – carte populară care cuprinde preziceri făcute pe baza interpretări unor mişcări musculare involuntare.

19. geocentrism – concepţie după care Pământul ar fi centrul imobil al Universului, în jurul căruia s-ar învârti Soarele şi ceilalţi aştri; gr. ge, pământ şi lat. centrum, centru.

20. heliocentrism – gr. helios, soare + centrum.

21. Galaxia – sistem stelar din care face parte şi Soarele şi care conţine circa 200 de miliarde se stele; gr. galaktos, lapte, galaxias, cercul laptelui.

22. Nicolae Theodorescu, Gheorghe Chiş – Cerul, o taină descifrată. Bucureşti, Editura Albatros, 1982.

23. Elena Voronca-Niculiţă – Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică. Vol III, Cernăuţi, 1903.

24. Ema-Mădălina Georgescu – Unele credinţe şi datini despre cer, în: A.M.M., XXI, pp. 383-389.

25. zodiac – 1. Regiune a sferei cereşti de forma unui brâu, care se întinde de o parte şi de alta a elipticii, fiind străbătută de Soare în decursul unui an. Cuprinde 12 constelaţii care dau numele semnelor zodiacale. 2. Carte populară care cuprinde precizări asupra viitorului oamenilor , potrivit zodiei în care s-au născut.

26. Iulian Breahnă, director al Observatorului Astronomic Iaşi, membru al Uniunii Astronomice Internaţionale – Câteva cunoştinţe de astronomie – manuscris.

27. Ştefan I.M. – Pietre cereşti, planete mici şi aştri cu coadă. Bucureşti, Editura tehnică, 1956.

28. vârcolac – (mitologie): oameni-lup; strigoi apăruţi din copii morţi nebotezaţi; monştri umani sub formă animală; slav. vrukodlaku, lup păros.

29. haló – zone circulare luminoase care apar în jurul obiectelor strălucitoare.

30. Costache Olăreanu – Fals tratat de petrecere a călătoriei. Bucureşti, Editura Albatros, 1982, p. 45.

Costache Olăreanu s-a născut la Huşi (1929), fiul lui Gheorghe (avocat) şi al Mariei (casnică). Clasele primare le urmează la Şcoala nr. 2 din Huşi, apoi la Târgovişte. Revine la Huşi şi urmează cursurile Liceului Cuza Vodă apoi, Facultatea de Psihologie-Pedagogie. Îndeplineşte diferite funcţii în instituţii de învăţământ şi cultură. În 1966 debutează în Luceafărul cu schiţa Un cer atât de aproape. În 1984 şi 1995 primeşte premiul Asociaţiei Scriitorilor din România. Scrie un mare număr de romane cu o tematică variată unde se dovedeşte a fi un fin observator care se încăpăţânează să vadă viaţa obişnuită altfel de cum o înfăţişează cărţile.

Este cetăţean de onoare al oraşului Huşi.

31. Valter Butură – Etnografia poporului român. Cluj Napoca, 1978, p. 64.

32. Paul Salomeia – Consideraţii privind arhitectura populară în zona Huşilor în A.M.M., VII-VIII, 1885-1986, p. 336.

33. Comunicare – Huţuţui Vasile, 86 de ani, Creţeşti de Sus, judeţul Vaslui, 1983.

34. Comunicare – Mihălchiţă T. Aurica, 71 de ani, comuna Creţeşti.

35. streaşină – prelungire a acoperişului unei construcţii în afara zidurilor, care apăra faţada şi fundaţia de ploaie.

36. Comunicare – Nichita Şt. Dumitru, 79 de ani, comuna Creţeşti.

Crețești - istorie și actualitate