VI. Biserica – lumină sfântă pentru suflet



Menirea principală a bisericii nu este de a ridica pe om în cer, ci de a introduce cerul în om.
Sir John Lubbock (1834-1913)
Savant englez

Aşa cum s-a putut dovedi, Valea Lohanului şi împrejurimile au fost locuite statornic, cu fluctuaţii minore dintr-o parte în alta a teritoriului, din preistorie şi până în zilele noastre. Aspectele materiale ale vieţii constituie o dovadă incontestabilă a continuităţii: locuinţe, vase, figurine, unelte, urne etc. Alături de aspectul tangibil al vieţii, în acelaşi timp au avut loc şi manifestări ale vieţii spirituale care astăzi sunt mai greu de sesizat dar cu siguranţă, ele au existat, fără de care nu se poate concepe existenţa umană. Pornind de la cele mai îndepărtate perioade ale istoriei, din paleolitic, specialiştii au evidenţiat legătura dintre vânătoare şi practicile magice prin care se anticipa rezultatul favorabil de care depindea însăşi existenţa unei comunităţi umane.
În cadrul ceremoniilor magico-religioase ce precedau plecarea la vânătoare, pe pereţii peşterilor sau în alte locuri erau desenate imaginile animalelor ce trebuiau vânate. Evidenţierea diferenţierii magiei de religie la populaţiile din paleolitic constituie o dificultate majoră în posibilităţile de interpretare corectă a materialelor şi descoperirilor arheologice. Dar trebuie să reţinem că interdependenţa dintre aceste două elemente ale vieţii spirituale, specifice comunităţilor primitive, nu poate fi negată; putem vorbi despre o religie sau despre mai multe religii.
Spre sfârşitul paleoliticului superior (mileniile X-V î.H.), concomitent cu diversificarea ocupaţiilor, oamenii şi-au multiplicat propriile reprezentări artistice, unele dintre ele având atribute religioase. Găsim acum pe „Marea Mamă“, înfăţişată plastic în toate culturile neoliticului din România, interpretată ca simbolizând zeiţa fecundităţii şi a fertilităţii (care determină înmulţirea oamenilor şi a animalelor, dar şi rodirea pământului). Un alt aspect al religiilor în paleolitic îl constituie cultul morţilor şi credinţele în supravieţuire într-o viaţă viitoare. Alături de practicile magice şi vânătoreşti au fiinţat şi credinţele religioase pe teritoriul patriei noastre.1
De aici şi până la apariţia creştinismului este o cale destul de lungă. Spiritualitatea umană, mult mai târziu, a fost dominată de diferite curente filozofice, în special în rândul păturilor culte: epicurismul, stoicismul. Toate aceste curente filozofice aveau ca ultim scop al vieţii morale ataraxia,2 adică seninătatea, liniştea, pacea sufletească, fericirea. Exact ce lipsea lumii dinaintea creştinismului. Zeii încep să nu mai aibă nici un fel de căutare. Ei au fost imaginaţi în vremuri de vâltoare ca nişte fiinţe care stau în cer, nemuritori şi atotputernici şi care nu pot rămâne nesimţitori la strigătele şi semnele de disperare a celor de pe pământ. Oamenii au sperat dar ş-au înşelat –nu au primit nimic din cer, de aceea au întors spatele trecutului lor. În cadrul acestei rupturi dintre oameni şi zei, dintre cer şi pământ se ivise o mare nevoie de certitudine, de siguranţă, o nevoie de substanţialitate, de interpunere între pământ şi cer, între om şi divin. Acestor nevoi şi aşteptări, acestui mare suport moral, îi va răspunde creştinismul. Pe acest fond se va naşte şi se va răspândi credinţa în acela care „Fiu“ şi „Trimis“ al Tatălui Ceresc a avut „menirea“ de a face prin sine dovada vie a „existenţei“ celui Prea Înalt, la care el, „Fiul“ s-a urcat apoi prin moarte, fiind una în spirit şi în duh cu el, cu „Tatăl“.3
Sau, în formularea apostolului Pavel: El cel răstignit şi ucis, a înviat şi s-a înălţat şi-a împlinit făgăduiala luată de la Tatăl, de a revărsa asupra lor (aoamenilor) Duhul Sfânt… El este „Domn şi Hristos, adică Dumnezeu şi Mesia“ (Faptele Apostolilor, 2, 14, 36)
Creştinismul a ajutat oamenii să depăşească un moment dificil al existenţei şi dezvoltării lor istorice, a cucerit cugetele lor deoarece a şters semnele de întrebare de pe pământ şi din cer, ieşind învingător din lupta cu puzderia de culte şi religii.
Religiile epocii 1500-1350 (î.H) erau politeiste. Afirmarea unei singure credinţe a constituit o ruptură în tradiţiile religioase.
Isus din Nazaret, născut în Bethleem sub domnia lui Augustus (anul 4 sau 6 î.H), este fondatorul creştinismului. Moare răstignit pe cruce (30 d.H) din ordinul procurorului iudeii, Pontius Pilatus, în timpul domniei împăratului Tiberius, sub învinuirea de a se fi proclamat „fiu al Domnului“. Este crucificat împreună cu doi tâlhari. Isus a înviat şi s-a arătat de mai multe ori discipolilor pentru a confirma profeţia precum că el este Mesia, fiul Domnului, mort pentru răscumpărarea păcatelor omeneşti.4
Saul, primul care a persecutat creştinii, are o viziune care îl determină să se alăture lui Petru, la Ierusalim şi, luând numele de Pavel, împreună ceilalţi apostoli pune bazele doctrinei creştine. La sfârşitul primului secol, Tacitus remarca prezenţa creştinismului care, cu timpul, se răspândeşte până în India şi Africa de Nord, favorizat şi de marea întindere a imperiului roman, dând astfel posibilitatea propagării ideilor creştine de la popor la popor pe tot cuprinsul împărăţiei, aducându-i pe toţi la picioarele crucii. În aceste condiţii, în anul 313, sub domnia lui Constantin cel Mare, Roma imperială decretează creştinismul ca religie de stat.
Apostolii au fost aceia care au unit grupările mici, răzleţe de „dizidenţi“ ai religiilor politeiste din diferite etnii, dar convertiţi prin unus spiritus et una fides (un spirit şi o credinţă), adică prin învăţătura lui Isus Hristos. Ei au format acel imperiu spiritual urmând porunca dată de Isus când era în viaţă: …când va veni Duhul sfânt asupra voastră, veţi lua putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului. (Faptele apostolilor, 1, 8).
Partea hotărâtoare care asigura victoria creştinismului asupra religiilor politeiste, mai ales în afara hotarelor iudaismului a fost fără îndoială, noutatea moralei pe care o afirma, în noua valoare pe care i-o recunoaşte omului, indiferent de sex şi condiţia lui socială.5 Omul devenea astfel egal lui Dumnezeu, după calităţile lui morale şi nu după avere care, aşa cum spuneau apostolii, trebuia „împărţită săracilor“ pentru a intra în „împărăţia cerurilor“, idei care a făcut mulţi prozeliţi în rândul celor mai puţin avuţi. Este o nouă condiţie umană care pare sortită eternităţii, fapt dovedit de cei 2000 de ani de creştinism.
Când Constantin cel Mare a dat edictul privitor la creştini, istoria a „eliberat“ certificat de naştere creştinismului, act obţinut fără arme şi fără violenţă.
Oricât de pasionaţi ar fi fost Constantin şi Elena de preceptele evanghelice, nu ar fi putut face din crezul creştin un crez general, imperial, dacă acesta nu ar fi avut o bază de masă. Fără nici o exagerare, nu Constantin cel Mare a impus creştinismul, ci creştinismul l-a impus pe Constantin, şi nu la Roma, unde ar fi riscat un război civil, ci la Constantinopol – oraş ce-i poartă numele – pregătind naşterea imperiului bizantin.6
Astfel, istoria de început a creştinismului a luat sfârşit şi începe istoria bisericii creştine.
Răspândirea creştinismului nu poate fi cercetată decât pe un teritoriu mai larg. Cele mai vechi vestigii de la est de Carpaţi, care pot fi puse în mod cert în legătură cu diseminarea creştinismului aici, nu coboară, ca limită cronologică, dincolo de prima jumătate a secolului al II-lea.7 Pe măsura scurgerii secolelor mărturiile arheologice sunt mai numeroase, ceea ce dovedeşte că noua religie fusese acceptată treptat de populaţia autohtonă, mai ales la sfârşitul primului mileniu, când Bizanţul reocupă fostele sale posesiuni de la Dunărea de jos, întărind relaţiile cu populaţia românească, inclusiv influenţa religioasă.8
În categoria vestigiilor creştine din secolele IX-XI sunt incluse şi mormintele izolate cu caracter evident creştine. În judeţul Vaslui asemenea necropole de înhumaţie se găsesc la Bârlad, Prodana, Arsura şi în alte localităţi.
La Arsura, în urma săpăturilor arheologice din anul 1964, au fost scoase la iveală 11 schelete de adulţi şi copii care fuseseră înhumaţi în secolele X-XI, în mantaua valului de apărare a unei cetăţi dacice. Morţii erau înfăşuraţi în rogojini de papură sau rafie, numai în două cazuri erau puşi în sicrie de lemn. Scheletele erau orientate vest-est, întinse pe spate şi cu mâinile la piept –ceea ce arată un ritual creştin.9
De la punctul cel mai nordic al teritoriului actual al comunei Creţeşti şi până la locul de la Arsura, unde au fost făcute descoperirile arheologice, este o distanţă mai mică de 15 km, deci putem afirma că şi pe Valea Lohanului, în perioada respectivă, existau creştini. Că nu am avut şansa ca această descoperire să fie făcută pe teritoriul Creţeştilor, este doar o întâmplare care nu poate pune în umbră concluzia menţionată.
Dacă avem în vedere timpul istoric, constatăm că populaţia autohtonă şi-a însuşit cultul creştin în forma clasică, latină, nemijlocit în procesul romanizării. Nu se poate preciza când geto-dacii romani s-au creştinat în masă, poate acest proces a avut loc lent, în timp, dar este sigur că răspândirea ideilor, preceptelor creştine s-a propagat paralel cu romanizarea, începând din secolele II-III d.H, accentuându-se în secolul IV şi generalizându-se în secolele V-VIII, concomitent cu asimilarea slavilor şi a încheierii procesului de formare a poporului român şi a limbii române. Unitatea cultural-spirituală a poporului român se datorează în mare măsură propagării creştinismului în forma sa latină-ortodoxă.10
Că poporul român „s-a născut creştin“ este astăzi fapt istoric care nu poate fi pus la îndoială. Pentru a întări această afirmaţie făcută de cei care s-au aplecat asupra acestui subiect, o dovadă în plus stau martirii spaţiului geto-dacic. Persecuţiile împotriva creştinilor au început odată cu veacul apostolic şi au durat până în timpul lui Constantin cel Mare (313). Punctul culminant a fost în timpul domniei lui Deocleţian care, prin edictele din 303 şi 304 urmărea pieirea creştinismului. În perioada opresiunii, în spaţiul de formare al poporului român, existau comunităţi creştine puternice, cu o viaţă bisericească organizată, pătrunsă de un puternic duh mesianic. Dovadă o constituie faptul că în rândul martirilor apar episcopi, preoţi, diaconi, citeţi: Sf. episcop Efrem al Tomisului, care a primit cununa martirilor la 7 martie 304; Sf. episcop Irineu, ucis la Sirmium, la 6 aprilie 304 prin înecare (amândoi pomeniţi în calendarul creştin ortodox); ţăranii Quitilian şi Dadas, citeţul Maxim ş.a.11 Este neîndoielnic faptul că Sfântul Andrei,12 primul creştinător al neamului nostru, cel dintâi chemat dintre apostoli, ocrotitorul României, a fost şi el martir în spaţiul nord-pontic
Numărul martirilor trece de 100, mulţi dintre ei uitaţi, cifră mare dacă ne gândim că ne aflam la marginea unui imperiu şi la poarta năvălitorilor.
Şi termenii cu conţinut religios existenţi în vocabularul limbii române, folosiţi în mod curent, ne arată că între formarea poporului român, a limbii române şi creştinism există o strânsă legătură. Termenii pe care astăzi îi înţelegem fără nici un fel de dificultate sunt preluaţi direct din limba latină: Dumnezeu, creştin, cruce, înger, botez, la care s-au adăugat alţii de provenienţă slavă (mai ales în ceea ce priveşte organizarea bisericească): popă, călugăr, vlădică, mânăstire, stareţ etc. bogăţia şi caracterul fundamental al terminologiei creştine române argumentează faptul că poporul român era complet creştinat la venirea slavilor în secolele VI-VII.
Până la prima jumătate a secolului al XIV-lea organizarea bisericească în Moldova era susţinută de conducători locali. După cum rezultă dintr-o scrisoare din 14 noiembrie 1234 a Papei Grigore al XI-lea, adresată prinţului moştenitor al coroanei maghiare: populaţia românească de la est de Carpaţi avea episcopii schimnici (pustnici, sihastri).13
Bisericile erau construite din lemn, de aceea au dispărut. Piatra şi cărămida au început să fie folosite abia la jumătatea secolului al XV-lea. Arhitectura a evoluat în timp, fără influenţă străină, într-un stil propriu, specific românesc.
Viaţa bisericească pe teritoriul comunei Creţeşti, în documentele cunoscute până în prezent, apare ca datând ante 1748 când este consemnat schitul Creţeşti, ca metoc al Episcopiei Huşi, desfiinţat.14 „…ante 1748“ aşa cum menţionează Nicolae Stoicescu, înseamnă că schitul exista înainte de acest an, fără însă nici un alt fel de precizare. Dintr-un hrisov datat de istorici între 1602-1604, aflăm că Ieremia Movilă dăruieşte Episcopiei Huşilor, pe lângă alte sate, şi siliştea Creţeşti. În această situaţie nu se poate concepe ca într-o comunitate umană, înscrisă în documente, deci statornică şi făcută danie înaltului for bisericesc, să nu existe o viaţă bisericească sau monahală, mai ales că geografic aşezarea era foarte aproape de episcopie.
O altă ipoteză: anul 1598 este considerat de Melchisedec Ştefănescu anul înfiinţării episcopiei Huşilor, după cele din Iaşi, Rădăuţi şi Roman. Acest eveniment de o importanţă istorică deosebită, nu putea avea loc decât pe baza existenţei „în teritoriu“ a unei răspândite reţele de lăcaşuri bisericeşti în activitate, care necesitau îndrumare şi coordonare. După cum se ştie, acest lucru nu se putea face cu câţiva ani înaintea înfiinţării episcopiei: presupunea existenţa bisericilor deja construite, o viaţă monahală şi slujitori în măsură să desfăşoare o activitate religioasă în comunităţile de care aparţineau.
Apoi, în zonă, încă înainte de 1490 (s.n)15 exista mânăstirea din Măneşti (Silişteni), de la obârşia Elanului, la o distanţă de numai 5 km de Creţeşti, cu drum direct prin Făgădău. Cu siguranţă această vecinătate a „sugerat“ o activitate similară şi la Creţeşti sau au coexistat în aceeaşi perioadă. Fără a forţa prezumţia considerăm că „înainte de 1490“, în comuna Creţeşti existenţa unei vieţi religioase orânduite canonic, începe cu a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Concomitent sau în perioade deosebite de timp, schitul de la Creţeşti a funcţionat cu altele similare din imediata vecinătate: schitul de călugări de la Leoşti, schitul Bodescului de la Gugeşti (întemeiat în secolul al XVI-lea), schitul de maici de la Talaba –Deleni de Huşi, schitul de călugări de la Zgura, schitul Cârligaţi, schitul Fundul Crasnei, schitul Brădiceşti, schitul de călugăriţe de la Porcişeni, comuna Boţeşti, cel de la Avereşti, Curteni ş.a. În eparhia Huşilor,16 înainte de înfiinţarea episcopiei a mai existat o aşezare mânăstirească, numită a Tecuceştilor, aşezată în preajma vărsării pârâului Lohan în cel al Crasnei. Despre ea se aminteşte într-un uric scris în slavonă la 14 aprilie 1558, în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu.17

Schitul Creţeşti

 După cum se poate observa, „reţeaua“ de lăcaşuri bisericeşti era suficient de deasă şi organizată, cuprinzând toate localităţile. În cele peste cinci secole de existenţă a aşezărilor monahale au făcut să pulseze viaţa duhovnicească pe aceste locuri, contribuind la continuitatea şi îmbogăţirea patrimoniului nostru spiritual. Secole dea rândul, mânăstirile, schiturile, mai ales cele din mediul rural, au fost singurele focare de lumină spirituală de unde, prin manuscrise şi tipărituri s-a răspândit cartea în popor.18 Pentru a întări această afirmaţie avem în vedere că prima şcoală a luat fiinţă în Creţeşti cu două secole mai târziu. Se poate susţine că nici o altă instituţie din ţara noastră nu a contribuit mai mult la propăşirea culturală şi spirituală a poporului, aşa cum a contribuit monahismul.
Având ca bază de informaţie „Cronica Episcopiei Huşilor“ pp. 217-218 şi „Opisul de documente al Episcopiei“ p. 66, preotul Anton Popescu, legat familial de Creţeşti, prezintă astfel schitul din localitate:19
A fost în satul cu acest nume, pe Valea Lohanului, pe fosta moşie a Episcopiei.
În 1748 exista acolo schitul cu hramul Sf. Nicolae, care a primit atunci ca danie parte din siliştea Creţeşti, de la Ioniţă, fiul lui Buciumaş, din Popoveni. Era pe coasta de răsărit a dealului împădurit, căutând până departe, în sus şi în jos, pe Valea Lohanului, unde acum este bisericuţa din cimitirul satului Creţeşti de Jos. Bisericuţa existentă pare a fi cea veche, a schitului de demult, despre care nu mai avem alte informaţii.“
Recensământul populaţiei Moldovei din 177420 înregistrează la schitul Creţeşti, ce aparţinea Episcopiei Huşilor, un număr de 12 călugări. Această colectivitate, mare pentru acel timp, presupunea o bună organizare sub aspect monahal şi administrativ-gospodăresc – schitul primind şi danii de la diferiţi proprietari de pământ. Aceşti monahi, pe care astăzi nu-i mai ştim decât dintr-un număr de recensământ, au îmbinat armonios munca administrativă cu cea duhovnicească.
Ei au fost un fel de „martiri“, în sensul mai larg al cuvântului: toată viaţă şiau închinat-o muncii, hărniciei, responsabilităţii, disciplinei, devotamentului sacrificiului şi jertfei –au fost nişte martiri în permanenţă, nişte îngeri în trup.
Călugărul nu este decât înfăptuitorul tuturor poruncilor lui Hristos, spune marele stareţ al Neamţului, Paisie Velicovschi, desăvârşire creştină, stâlpul răbdării, necontenită aducere aminte de moarte, visteria curăţeniei, hulitorul celor stricăcioase, dispreţuitorul desfătărilor lumii acesteia, jertfă plăcută lui Dumnezeu. Acestea au fost şi idealurile creştineşti pe care le-au slujit călugării de la Creţeşti, îndemnând, prin cuvântul şi fapta lor credincioşii locului spre încrederea în Dumnezeu şi biserică, ferindu-i de ereziile şi păcatele vremii. Ei s-au stins dar povaţa lor a rămas ca o făclie care luminează şi astăzi calea spre mântuire a oamenilor de aici.
În timpul guvernării lui Mihail Kogălniceanu (23 octombrie 1862 –7februarie 1865), sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, se votează şi se decretează o serie întreagă de legi care aveau menirea să organizeze noul stat modern, de a pune bazele unei Românii moderne, ancorată la realităţile ţărilor din apus. Fără a le enumera pe toate, amintim doar pe cele care aveau atingere cu localităţile rurale: legea comunală, legea consiliilor judeţene, legea de secularizare a averilor mânăstireşti, legea agrară, legea învăţământului (pe baza căreia a funcţionat şcoala românească aproape trei decenii şi jumătate), legile privind autocefalia bisericii române şi numirile ierarhilor etc.
Acest curent general de înnoire se simte şi la Creţeşti. Prima măsură şi cea mai importantă, a fost aplicarea legii de secularizare a averilor mânăstireşti, prin care, chiar dacă greu şi cu întârziere, Episcopia Huşilor nu mai avea privilegiile de care se bucurase până atunci. Vechea organizare bisericească a început să fie adusă la nivelul dezideratelor cerute de noua dezvoltare socială, schitul devine biserică de mir, parohie. În comună a început să se înfiripeze nucleul civic, judeţele, ocoalele şi plăşile luaseră fiinţă încă din 1838. A crescut rolul administraţiei locale, care era mai aproape de nevoile sătenilor şi cerinţele localităţilor, în domenii care până atunci erau în grija altor instituţii.
În contextul acestor modificări structurale s-a luat iniţiativa ca în Creţeşti de Jos să se construiască o biserică nouă, în centrul satului, care să asigure toate nevoile credincioşilor – creşterea numărului de enoriaşi a făcut ca biserica schitului să devină neîncăpătoare.
Între anii 1864-1866, fraţii Vasile şi Grigore Popovici-Vartic, oameni înstăriţi din partea locului, prin grija şi cheltuiala lor şi sub supravegherea preotului paroh Gheorghe Iftemi, au construit o biserică nouă, din cărămidă, ce a fost sfinţită la 8 septembrie 1866, cu hramul Sfântul Nicolae, la fel ca schitul din deal.21
Prin donaţii şi subscripţii noul lăcaş a fost dotat cu toate cele necesare pentru oficierea serviciului divin, fără a fi nevoie să se transfere obiectele de cult de la schit la biserica „din vale“, astfel încât biserica schitului a putut fi folosită în continuare la înmormântarea şi pomenirea morţilor. Toate construcţiile existente împrejurul schitului, folosite de călugări pentru nevoile lor gospodăreşti s-au „topit“ prin trecerea timpului până când au dispărut fără să lase vreo urmă – ele fiind făcute din lemn şi vălătuci. Biserica schitului se păstrează şi astăzi, este funcţională, în jurul ei s-a constituit cimitirul satului, singurul motiv plauzibil care a făcut posibilă trecerea ei peste timp. Pentru a rezista i s-au adus modificări şi s-au făcut reparaţii periodice: sub îngrijirea preotului Neculai Dumitriu a fost înlocuită scândura putredă cu care era căptuşită întreaga construcţie; în anul 1985 prin strădania preotului Mihai Cucoş şi contribuţia enoriaşilor, s-a înlocuit tabla de la acoperiş. Intervenţiile periodice asupra clădirii, pentru reparaţii curente sau capitale au făcut ca aceasta să nu mai păstreze înfăţişarea arhitectonică iniţială.
În anul 1937 biserica construită de fraţii Popovici-Vartic a suferit reparaţii capitale, preot paroh fiind Nicolae Dumitriu. Suma totală a reparaţiilor s-a ridicat la 88.028 de lei, bani proveniţi de la Episcopie, prefectură şi prin listele de subscripţie (cu pantahuza)22 de la credincioşii locali şi din satele vecine. În acelaşi timp s-a construit şi o fântână în curtea bisericii. În anul următor, 1938, se face sfinţirea bisericii şi a casei parohiale de către P.S. episcop Nifon Criveanu.23

Familia preotului Nicolae Dumitriu

 Năpastele care au lovit biserica au fost multe. Cutremurul din anul 1940 a făcut din biserică „o ruină“.24 Datorită greutăţilor care au apăsat ţara şi populaţia Creţeştilor în timpul celui de al doilea război mondial, lipsa banilor, a materialelor de construcţie şi a forţei de muncă au făcut ca lăcaşul bisericii să rămână în paragină o lungă perioadă de timp. Sfârşitul războiului nu a adus nici un fel de speranţă – noul regim instalat la putere nu dădea aprobarea pentru reconstrucţia bisericii. Mai mult decât atât: „mai marii vremii“ au venit cu propunerea ca biserica să fie demolată iar cu materialele rezultate să se construiască un cămin cultural. Preotul paroh Grigore Chitic nu a consimţit ca acest plan să fie transpus în fapt, motivând că biserica nu estre proprietatea lui, ci a comunităţii, a locuitorilor satului şi a făcut o propunere salvatoare: să se organizeze o adunare cetăţenească cu toţi locuitorii satului şi să li se ceară consimţământul. Dacă obştea aprobă, preotul nu se poate opune hotărârii. Cei care doreau ca din cărămizile bisericii să facă un cămin cultural, pe care să îl „raporteze la centru“ ca pe o realizare a regimului, şiau dat seama că locuitorii nu ar fi acceptat să rămână fără loc de închinăciune. Aşa cum se găsea, în ruină, mai exista o speranţă, ori prin demolare această speranţă ar fi dispărut. Adunarea cetăţenească nu a mai avut loc. preotul simţind „deruta“ în care se aflau cei ce veniseră cu propunerea demolării, cu sprijinul consiliului parohial, cu contribuţia tuturor locuitorilor satului şi cu aprobarea „tacită“ a Episcopiei Romanului şi Huşului, a început reconstrucţia bisericii.
Văzând unitatea şi hotărârea sătenilor şi nedorind să producă tensiuni sociale, de teamă să nu-şi piardă „pâinea“, „mai marii comunei“ s-au făcut că nu observă. Fără zgomot, „pe uşa din spate“ au acceptat şi folosirea unor materiale de construcţie ce existau în gară şi care aveau ca destinaţie unităţile economice de stat sau cooperatiste din zonă.
Unul din cei care a înlesnit, a acceptat şi a înţeles cel mai bine gândurile şi credinţa oamenilor din Creţeşti de a-şi lua pe umeri sarcina construcţiei bisericii, ca un bun creştin ce era, a fost şeful Staţiei C.F.R., Mihai-Virgil Bombea, al cărui gest şi curaj salvator a fost apreciat de cei cu credinţă în Dumnezeu.
După 30 de ani de părăginire, biserica s-a înălţat mândră şi luminoasă primind în sânul ei pe toţi acei care prin rugăciune şi credinţă doreau să devină mai buni, mai apropiaţi de toate cele creştineşti. În anul 1970 lăcaşul a fost sfinţit de părintele protopop Nechifor Barcaru împreună cu alte distinse feţe bisericeşti: Constantin Găluşcă, Vitali Bocăneţ, Ion Gâlea, Grigore Lupaşcu, Neculai Bădros şi Ioan Chirilă.
La reconstrucţia bisericii a contribuit fiecare cu ce a putut, enoriaşi ai parohiei sau din comunele limitrofe, la care s-a adăugat sprijinul moral, material şi de specialitate al Episcopiei Romanului şi Huşului. Cutremurul din 1977 nu a produs nici un fel de stricăciuni, probă că lucrarea a fost făcută temeinic, să dureze.
Din iniţiativa familiei învăţătorului Ioan C. Ionescu, cu cheltuiala acestuia, biserica a fost racordată la reţeaua electrică. Mulţumirea lucrului bine făcut nu a durat mult. În 1985, în timpul unei ploi năprasnice, o altă năpastă: biserica a fost incendiată devastator de un trăsnet. Preotul nu era în localitate pentru a lua măsurile de urgenţă pentru a mai salva ceva. Pompierii au venit cu întârziere. Flăcările au mistuit totul, nimic nu s-a mai putut salva.
Au trebuit să mai treacă alţi 13 ani, până la 2 noiembrie 1998, când, prin râvna şi sârguinţa preotului paroh Mihai Cucoş, biserica a fost refăcută, alăturându-se casei parohiale construite între timp. Amândouă au fost sfinţite de Î.P.S. episcop de Huşi, Ioachim Vasluianul, în fruntea unui sobor de 11 preoţi.
Prin grija şi bunăvoinţa episcopilor de Huşi şi Roman, catapeteasma (iconostasul) a fost adusă de la biserica Sfântul Spiridon din Comăneşti, judeţul Bacău, lucrare veche de 170 de ani, de pe vremea lui Ghica Vodă, executată de un pictor anonim.
La Creţeşti de Jos, o lungă perioadă de timp a slujit preotul Gheorghe Iftemi (înregistrat în unele documente cu numele de Eftemie), hirotonisit la 22 august 1845, în timpul păstoriri căruia s-a construit biserica din sat. Îl găsim ca paroh în anii 1858 împreună cu preotul Istrati Kondria, precum şi anii 1865, 1870 şi 1878. Alături de el au fost şi cantorii Panainte Rogojan (Rogojină), numit la 25 aprilie 1859, Dimitrie Enache şi Constantin Croitoru. Aceste date ne îndreptăţesc să afirmăm că preotul Gheorghe Ifteni este cel care a făcut trecerea de la biserică de schit la biserică de mir.
 În anul 1895 slujeşte în parohie preotul Gheorghe V. Popescu cu cantorii Ştefan Ifteni şi Constantin Tofan, epitropi fiind Gheorghe Corozălu şi Gheorghe Costandachi.
 Localitatea Satu Nou, deşi a început să se constituie ca aşezare cu mult timp înainte, abia în 1904 a fost recunoscută prin lege, dată de când, împreună cu Creţeşti de Jos formează o singură parohie rurală. Tot în aceste an s-a înfiinţat cimitirul şi s-a construit o clopotniţă. Locul pentru biserică a fost stabilit în partea de nord a satului, pe un teren mai înalt, în suprafaţă de 7.000 m2, donaţie a locuitorilor. Inginerul hotarnic care făcuse măsurătorile de amplasament a localităţii cu mult timp înainte de anul 1904, cu prilejul aplicării Legii însurăţeilor din 1879, fixase locul pentru biserică în mijlocul satului. Din motive necunoscute astăzi, locul nu a mai fost folosit pentru destinaţia iniţială.
Existenţa unui număr mic de familii nu a dat posibilitatea ca în Satu Nou să fie ridicat un locaş propriu de biserică. Credincioşii luau parte la serviciile divine la biserica din Creţeşti de Jos. Aşa au decurs lucrurile până după primul război mondial când, între anii 1920-1923, la iniţiativa preotului Sava Dumitriu, pe locul clopotniţei din cimitir, cele 72 familii existente atunci, au ridicat biserica satului. Despre preotul Sava Dumitriu documentele menţionează că a fost hirotonisit în 1875 şi că în 1909 se afla în parohia Creţeşti. Alături i-a stat un comitet de iniţiativă format din gospodarii satului: Neculai Paraschiv, Vasile Folescu, Vasile Ciuntuc, Vasile Blănaru ş.a., împreună cu un bun credincios, Ion Chirilescu, funcţionar din Huşi, care a depus mult interes şi a contribuit material la construcţia bisericii.

Biserica din Satu Nou

Ţinând seama de nevoile satului şi de puterea lui economică nu s-a putut realiza o biserică impunătoare, ci o biserică obişnuită de ţară. Construită pe o suprafaţă de 100 m2, în formă de cruce, prevăzută cu o singură turlă deasupra pridvorului. Materialele de construcţie: furci de stejar, pari şi vălătuci scândură şi acoperită cu tablă. La exterior a fost placată cu scândură vopsită cu ulei mov, iar în interior feţuită cu lut şi văruită. Catapeteasma şi icoanele au fost pictate în stil moldovenesc, după unele informaţii, de pictorul Gheorghe Ionescu Zaharia-Huşu.Biserica a fost înzestrată cu toate cărţile, obiectele de cult şi mobilierul necesar, donate de credincioşi. A fost sfinţită la 15 mai 1923 de către Î.P.S. episcopul Nicodim al Huşilor, în ziua de Sfânta Treime.25
Călcând pe urmele tatălui în slujirea credinţei, în parohie a urmat preotul Neculai Dumitriu. O reparaţie majoră a localului bisericii s-a impus în anul 1938. Sau adus îmbunătăţiri iconografiei de către pictorul Gheorghe Savin din Huşi, s-a reparat şi vopsit scândura de la căptuşeala exterioară şi s-a făcut o revizie curentă a acoperişului. Lucrările au foste făcute temeinic, gospodăreşte, abia după 38 de ani, în 1976 fiind nevoie de alte intervenţii. Părintele paroh Grigore Chitic, care i-a urmat lui Neculai Dumitriu, a luat iniţiativa şi a supravegheat cu grijă de bun gospodar reparaţia capitală ce se impunea de a se face bisericii.
Episcopia Romanului şi Huşului, prin serviciul tehnic, reprezentat de Gheorghe Ursulică a întocmit un deviz în care era prevăzut să fie efectuate următoarele lucrări: desfacerea căptuşelii exterioare din scândură, tencuirea pereţilor cu mortar, reparaţii la soclu, înlocuirea a cinci ferestre, vopsirea tâmplăriei şi a streşinii. Valoarea totală a lucrării s-a ridicat la suma de 18,500 lei. Deoarece lucrările nu au schimbat forma iniţială a bisericii, nu a fost nevoie de o autorizaţie specială. Concomitent cu lucrările de reparaţie s-a construit în imediata vecinătate a bisericii o clopotniţă în care să fie mutat clopotul din turla bisericii, care, datorită vibraţiilor, deteriora toată construcţia.
Suma necesară s-a strâns din contribuţii:

Episcopia Romanului şi Huşului 2.000 lei
Parohia Creţeşti de Jos 1.300 lei
Satu Nou (156 de contribuabili) 21.650 lei
Creţeşti de Sus (1 contribuabil) 100 lei
Creţeşti de Jos (34 contribuabili) 3.615 lei
Huşi (1 contribuabil) 100 lei
Leoşti (9 contribuabili) 900 lei
Bucureşti (4 contribuabili)  500 lei
Total venituri 30.165 lei
Total cheltuieli 29.341 lei
Sold 824 lei

Alături de preotul Chitic, sufletul acestei acţiuni a fost Vasile V. Arhire, fiu de om al bisericii – tatăl său, tot Vasile Arhire, a fost cristiac al bisericii zeci de ani – în cadrul comitetului parohial a cerut cu insistenţă să se ia hotărârea de a se urgenta reparaţiile necesare bisericii, insistenţă care s-a dovedit a fi benefică: când a fost înlăturată căptuşeala de scândură s-a constatat că pereţii din vălătuci erau măcinaţi şi grav deterioraţi. Pridvorul, fără scândura protectoare s-au dărâmat. „Viziunea“ lui Vasile V. Arhire a salvat biserica de la cutremurul din 1977 când se putea dărâma complet, lăsând enoriaşii din Satu Nou fără lăcaşul drag inimii lor unde au fost creştinaţi, şi unde, tot pe acolo, vor trece la cele veşnice.
Slujba pentru resfinţirea bisericii a avut loc în ziua de 26 octombrie 1976, când sa prăznuit şi hramul. La oficiere au luat parte: părintele protoiereu Zaharia Cireş, delegatul episcopiei, Vitali Bocănescu, secretarul protoieriei Huşi, preotul Ioan Chirilă din Crăsnăşeni şi preotul Neculai Bădros din Creţeşti de Sus. Părintele protoiereu Zaharia Cireş, într-o emoţionantă cuvântare, a vorbit despre Sfântul Mucenic Dimitrie, patronul bisericii, despre îndatoririle credincioşilor de a frecventa biserica, subliniind ideea: Cine nu are biserica mamă, nu poate avea pe Dumnezeu tată.
În anul 2000, sub supravegherea preotului paroh Mihai Cucoş, biserici din Satu Nou i-a fost făcută o nouă reparaţie generală. În prezent lăcaşul se află în stare bună.
Preoţii care au servit această biserică au fost: Sava Dumitriu (1900-1931), Neculai Dumitriu (1931-1954), Gheorghe Chitic (1954-1980), Mihai Cucoş (1980-2000) şi Maricel Iancu (2000 şi în prezent).
Alături de preoţii au slujit în parohia Creţeşti de Jos şi cântăreţii: Zamfir Croitoru, (n. 1885), numit cântăreţ în 1924, Petru Dăscălescu, cântăreţ II, (n. 1895), numit în 1929 ca practicant, Dumitru Dobre, (n. 1895), absolvent al şcolii de cântăreţi, transferat în 1936, Gheorghe Bolea, (n. 1916), şcoala de cântăreţi, numit la 1decembrie 1938, Popa Mihail (Luţă), Toader Iancu de la Leoşti, Neculai Olteanu, şcoala de cântăreţi, a funcţionat 7 ani în această calitate, Neculai Dumitraşcu ş.a.
Prin aplicarea reformei agrare din 1864 biserica din Creţeşti de Jos a primit suprafaţa de 12 ha teren arabil, situat în punctul numit „La Prisecaru“, iar biserica filială din Satu Nou, în 1893, suprafaţa de 5 ha, pe „Odaie“. Legea 18/1991 a restituit pentru parohia Creţeşti de Jos numai suprafaţă de 5 ha, pentru diferenţa urmând să fie despăgubită într-un viitor incert, în funcţie de valoarea la zi a terenului, a amplasamentului şi potenţialul productiv agricol.
Lăudabil, pentru parohia Creţeşti de Jos, este faptul că s-a revenit la tradiţia românească „uitată“ în ultimele decenii – TROIŢA. Aşezată pe un loc unde circulaţia oamenilor este mai intensă, le aminteşte acestora că Dumnezeu este pretutindeni. Când trec pe lângă ea, oamenii se descoperă, îşi fac semnul crucii, îşi spun în şoaptă sau în gând ca Domnul să-i ajute la lucrul spre care au pornit.

Biserica din Creţeşti de Sus

Săteanul Gheorghe Gh. Mocanu, pentru pomenirea familiei lui şi a părinţilor, lângă fântâna din curte, de unde toată mahalaua se aprovizionează cu apă a ridicat o troiţă reprezentând pe Hristos răstignit, alături de o icoană, de candelă şi o instalaţie electrică ce luminează crucea în fiecare noapte, spre bucuria trecătorilor.

Troiţa din curtea săteanului Ioan T. Gugulică

Exemplul a fost urmat de un alt credincios al satului, Ion T. Gugulică care, în 1999, tot în curtea casei a înălţat şi el o troiţă asemănătoare. Ambele lucrări au fost executate de Petru Cananău, din Iaşi, originar din localitate, priceput în a da lemnului forme după trebuinţă.
La poarta bisericii din Creţeşti de Jos din iniţiativa preotului Mihai Cucoş şi cu truda lui Gelu Căldăraru s-a înălţat o troiţă împodobită cu icoane, aşezată într-o vitrină, la sfinţirea căreia a luat parte şi preotul Florentin Tomozei, eveniment deosebit în viaţa comunităţii.
Parohia din Creţeşti de Sus este formată numai dintr-un singur sat. Biserica parohială cu hramul Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril a fost construită din zid, între anii 1832-1836, pe locul unde fusese o biserică veche din lemn şi vălătuci.26 Noul locaş s-a făcut cu cheltuiala statului, la care şi-au adus contribuţia şi locuitorii satului. Preot paroh era Ştefan Orzan, hirotonisit la 17 decembrie 1821. A urmat Ion Tiron, hirotonisit la 17 mai 1850. Numele ambilor preoţi sunt notate în documentele vremii sub forma Orzanu, Tironu, ulterior s-a renunţat la „u“ final care nu avea nici o relevanţă semantică. Transformări similare au suferit şi numele cantorilor Gheorghe Orzan, numit la 25 aprilie 1959 şi Dumitru Orzan numit la 5octombrie 1958. Aceiaşi slujitori ai bisericii îi găsim şi în anul 1878.

Rotonda Pavlovilor din cimitirul satului Creţeşti de Sus

 O lungă perioadă de timp, 40 de ani, preot paroh al bisericii din Creţeşti de Sus a fost Nicolae Pavlov, sachelar,27 născut în anul 1860, absolvent al Seminarului din Huşi, gradul I, numit în această parohie în anul 1895, pe care o păstoreşte până în anul 1935 când se pensionează la vârsta de 75 de ani. Cântăreţi (cantori) în aceeaşi perioadă au fost Costea Croitoru, Ioan I. Idriceanu, Gheorghe Luca, iar epitropi ai bisericii Gheorghe Albescu şi Ioniţă Creţu. În parohie numărul familiilor a crescut de la 130 în anul 1865, la 201 în anul 1895, ajungând ca în anul 1935 să fie 270 de familii cu 1,118 suflete. Părintelui Pavlov îi urmează de la 1 aprilie 1935, preotului Gheorghe Nastase, născut la 5 aprilie 1911, licenţiat în teologie, hirotonisit la 28 mai 1934. Continuă activitatea în parohie preotul Petru Grigoraş, până în anul 1948. Alături de ultimii doi preoţi, cântăreţi la strană au fost Ion Hădărag, (n. 26 octombrie 1896), numit în 1923, Spiru Vârnă, (n. 1895), cântăreţ II, numit în 1921 şi Constantin Darie (n. 29 noiembrie 1913), numit la parohia Creţeşti de Sus la 1 ianuarie 1936, toţi absolvenţi ai Şcolii de cântăreţi bisericeşti din Huşi.

Bisericuţa schitului Curteni

 Un alt longeviv în slujirea acestei parohii este preotul Nicolae Bădros, din 1948 până în 1983, fără întrerupere timp de 35 de ani. Au urmat, pentru scurte perioade de timp, Mihai Alupii, Constantin Cenuşă, Petru Florea, în prezent slujeşte preotul Florentin Tomozei.
Până la cooperativizarea agriculturii, prin aplicarea reformelor agrare (1864, 1921) biserica a avut în folosinţă suprafaţa de 11,7 ha teren arabil. Conform Legii 18/1991 bisericii i-a fost restituită suprafaţa de 5 ha, completarea urmând a se face într-un timp care nu este precizat.
Cutremurele de pământ şi alunecările de teren au făcut ca în decursul timpului, construcţia ridicată în 1832 să se deterioreze. S-au făcut intervenţii de consolidare în două rânduri prin sprijinirea pereţilor cu contraforturi şi centură de beton. Ultima lucrare s-a făcut prin grija preotului Constantin Cenuşă şi cu sprijinul financiar al familiei învăţătorului Marin Benghiuş, în sumă de 250.000 de lei (s.n. când salariul mediu al unui cadru didactic nu depăşea 2.000 de lei lunar).
Lipsa unei case parohiale a făcut ca mulţi preoţi, în afară de cei localnici, Pavlov şi Bădros, să slujească puţin timp în Creţeşti de Sus. Din iniţiativa preotului Florin Tomozei, a comitetului parohial şi cu sprijinul enoriaşilor s-a construit o casă parohială funcţională, prevăzută şi o sală destinată praznicelor. Concomitent s-a ridicat şi un gard de beton în faţa bisericii, durat să reziste peste timp.

Casa parohială din Creţeşti de Sus

 Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, din punct de vedere administrativ satele Budeşti şi Curteni, în diferite perioade de timp, au pendulat între comuna Creţeşti şi Olteneşti. În prima jumătate a secolului al XIX-lea aceste sate formau parohii separate apoi, satele având un număr mic de locuitori, s-a constituit o singură parohie.
În Budeşti, o perioadă de timp, au existat două biserici – bisericuţa din deal, cea veche, şi biserica din vale, cea boierească. Biserica din deal cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva, biserica satului, a fost construită din lemn şi vălătuci în anul 1814, în partea de nord vest, sub Dealul Cerului, în locul unde este cimitirul. Biserica din vale, construită din cărămidă şi sfinţită la 13 noiembrie 1864, a fost ctitorită de stăpânul moşiei Budeşti, Dumitru Castroian. Iniţial a purtat hramul Sfântul Dimitrie, după numele boierului care o construise. După moartea acestuia, din motive necunoscute astăzi, biserica are hramul Sfântul Nicolae.
 O perioadă de timp se oficiau slujbe la ambele biserici. Cu timpul s-a renunţat la bisericuţa din deal, fiind folosită doar pentru pomenirea morţilor. Lipsa de îngrijire a dus la părăginirea acesteia. Într-o vreme a existat o oarecare preocupare pentru refacerea ei dar sa renunţat şi astfel a devenit o ruină. În 1858 preot era Ştefan Georgescu, dascăli Giorgi Kodrescu şi Ioan sin Dascălu Georgi, la un sat care avea 70 de familii. În anul 1865, cu un an după sfinţirea bisericii boiereşti, în Budeşti erau doi preoţi: Ion Popescu, hirotonisit la 27 aprilie 1864 şi Ştefan Gheorghiu (probabil Georgescu, menţionat mai sus), hirotonisit la 8 decembrie 1831. Existenţa a două biserici explică prezenţa a doi preoţi în aceiaşi parohie. Cu siguranţă unul era preotul satului, poate cel mai în vârstă, Ştefan Gheorghiu, iar Ioan Popescu preotul bisericii boiereşti. Cântăreţ la biserica boierească era Ion Codreanu, numit la 25 aprilie 1859.
 Cu timpul situaţia se limpezeşte: boierul a acceptat ca şi populaţia satului să ia parte la slujbele ce se oficiau în biserica cea nouă. Astfel, începând cu anul 1870 în parohie slujeşte un singur preot, Nicolae Vasiliu, urmat în 1878 de Vasile Cotac absolvent al Seminarului din Huşi. Preotul Vasile Cotae a slujit la parohia Budeşti timp de 40 de ani, alături de el fiind cantorii N.Vârvâscu, Constantin Trifan, Vasile Gheorghiu, Grigori Nohit şi paracliserul Alecu Pintilii.
 Biserica din Curteni, de fapt biserica fostului schit înfiinţat în anul 1560, proprietate răzăşească, cu hramul Sfinţii Voievozi aflată în cimitirul satului, construită din lemn şi vălătuci, a fost reparată şi sfinţită în mai multe rânduri: 24 mai 1817, 17 mai 1886 şi septembrie 1928.
 În incinta bisericii, deasupra uşii se află o placa de marmură pe care este săpat următorul text: Această biserică a fost reparată în septembrie 1928 de preotul Vasile Ursăcescu şi prezbitera Natalia, pentru veşnica pomenire a prea iubitei lor fiică, Aurelia.

Mormântul Aureliei Ursăcescu

În 1817 preot paroh era Mardari Roşca, iar dascăl Vasile Miron. La 29 iunie 1864 îl găsim ca preot pe Ioan Laurenţiu, în 1865 pe Ioan Scutaru, hirotonisit la 25 iulie 1864 şi pe Gheorghi sin Constantin, cântăreţ Constantin Agarici, numit la 25 iulie 1864.
Constantin Ursăcescu păstoreşte o lungă perioadă de timp enoriaşii din Curteni. În documente l-am găsit funcţionând în 1878, 1895 şi mult mai târziu, împreună cu dascălii Mihai Hangu (nume ortografiat şi Mihalachi Hânganu), I. Mardare, Ioan Cogălniceanu.
În biserica de la cimitir sau oficiat slujbe până în anul 1912 când, prin strădania preotului Ursăcescu s-a construit o biserică nouă, din zid, în centrul satului. În anul 1934 biserica a fost renovată şi apoi ori de câte ori a fost nevoie după seismele care au avut loc.
Preotului Constantin Ursăcescu i-a urmat în ale preoţiei fiul său, Vasile C. Ursăcescu (1884-1949), până în anul 1926 când a fost numit la Muzeul Bisericesc al Episcopiei Huşilor. La strană s-au aflat cântăreţii Ioan Idriceanu (n. 16 februarie 1883), absolvent al şcolii de cântăreţi, numit în 1912; Vasile Arhire, cântăreţ II. Au urmat Grigore Nohit, Vasile Gheorghiu şi Costică Ochiană. Aceştia, după alăturare la parohie a satului Budeşti, au slujit şi la biserica filială. Costică Ochiană, cântăreţ cultivat, cu dragoste pentru lectura cărţii, a condus un cor bisericesc format din tineri şi vârstnici. Fiind unul dintre cei mai buni cântăreţi bisericeşti din Eparhia Huşilor, în ultima parte a vieţii a fost transferat la strana episcopiei.
 După plecarea preotului Ursăcescu, satele Budeşti şi Curteni formează o singură parohie, cu denumirea de parohia Curteni. În 1927 este numit paroh preotul Ion Sbârnea, seminarist, gradul II. În cele gospodăreşti şi bisericeşti i-a urmat lui Vasile Cotae din Budeşti, al cărui ginere a fost. Preotul Sbârnea a slujit în parohia Curteni toată viaţă, până la pensionare. După aceea, lipsa unei case parohiale şi numărul mic de locuitori din cele două sate a făcut ca în parohie să nu existe un preot stabil. Cei care au venit au stat puţin timp, satele fiind permanent în vacanţă parohială. Serviciile religioase sunt oficiate de preoţii din parohiile limitrofe, Olteneşti şi Târzii.
Ctitorul bisericii din Budeşti, Dumitru Castroian, odată cu zidirea bisericii a construit şi o casă parohială şi o locuinţă pentru cântăreţi, dând preotului şi cântăreţilor câte 1,5 ha teren pentru cultură. Într-o însemnare făcută la 5 aprilie 1895 se notează că: …biserica fiindu fondată de D-l Dimitrie Castroian are şi fondurile destinate pentru întreţinerea întregului personal bisericesc, precum şi a bisericii (anexa nr. 31). Casa parohială, ce se afla lângă biserică, cu timpul a dispărut din cauză că nu a fost locuită şi îngrijită: preotul şi-a înjghebat propria lui gospodărie iar dascălii, cei mai mulţi de la Curteni, unde îşi aveau acareturile lor, nu aveau trebuinţă de casa parohială de la Budeşti.

Act de donaţie, Dumitru Castroian

Cutremurul din 1940 a afectat grav construcţia bisericii: clopotniţa nu a mai putut fi folosită, în zidărie au apărut fisuri proeminente, deşi mai fusese reparată în 1926 şi 1934. În urma demersurilor întreprinse de preotul Ion Sbârnea şi cu aprobarea Comisiei monumentelor istorice, vechea clopotniţă a fost demolată. Acordul comisiei era necesar deoarece intervenţiile ce trebuiau făcute schimbau înfăţişarea iniţială a clădirii. Concomitent cu reparaţiile ce s-au făcut la zidărie, s-a ridicat o clopotniţă mai mică, care să afecteze mai puţin construcţia datorită vibraţiilor. Urmări a avut şi cutremurul din 1977 care nici până astăzi nu au fost înlăturate definitiv, deşi unele iniţiative şi preocupări există.

Biserica boierească din Budeşti

 Alături de preoţi întotdeauna au stat cântăreţii, numiţi cantori sau dascăli. Ei trebuiau să cunoască tipicul serviciului religios. Dacă în vremuri îndepărtate acesta se învăţa prin practica la strană, cu timpul ei s-au „şcolit“. Cântăreţii care au fost la parohiile din comuna Creţeşti erau absolvenţi ai Şcolii de cântăreţi aflată în grija şi administrarea Episcopiei Huşilor. Şcoala a fost înfiinţată în 1892, din dispoziţia episcopului Silvestru Bălănescu, având la început cursuri de tei ani, apoi de patru ani.
În anul şcolar 1933/1934, la clasa a IVa, pe lângă obiectele de cult se predau: limba română, aritmetica, drept administrativ, istoria românilor, agricultura, horticultura, viticultura, lucrul manual şi apicultura. Observăm că în programa şcolară erau prevăzute obiecte de studiu de cultură generală, dând posibilitatea absolvenţilor de a-şi forma un orizont cultural destul de larg, dar şi obiecte cu conţinut practic, în special în domeniul agriculturii, pentru ca în lumea satelor, alături de preoţi, şi cântăreţii să fie exemple de buni gospodari, buni sfătuitori în ale credinţei şi ale vieţii de fiecare zi, fiind astfel stimaţi şi respectaţi de locuitorii satelor. Numai astfel de oameni puteau fi în măsură să atragă lumea la biserică, la credinţa în Cel de Sus, pe cale a luminării sufletului, a pocăinţei şi îndepărtarea de relele lumii.
Potrivit articolului 61 din Legea învăţământului primar, începând cu anul 1932, religia este predată în şcoli de către preoţi. Pentru o mai bună îndrumare parohiile eparhiei Huşilor sunt împărţite în 28 de circumscripţii. Parohiile din Cârligaţi (Pădureni), Creţeşti de Sus, Creţeşti de Jos, Curteni, Olteneşti, Târzii, Vineţeşti, Şchiopeni (Văleni) şi Şişcani fac parte din circumscripţia a VI-a Cârligaţi, condusă (1934) de revizor şcolar clasa a II, preot Gheorghe Timircan.
Îndrumarea şi controlul predării religiei în şcolile din comuna Creţeşti de către preoţii locali se făcea în mod curent. Astfel, în aprilie 1936, preotul Ioan D. Chirilă, revizor II al învăţământului religios îndrumă şi controlează modul cum se desfăşoară această activitate la şcoala din Creţeşti de Sus unde religia era predată de preotul Gheorghe Năstase. Predarea învăţământului religios, conform programei şcolare, era obligatorie. Un control similar este făcut în 1937 de către preotul Constantin Grancea, paroh în parohia Duda. Preotul econom, I. Hanganu revizor şcolar clasa a II-a, este mulţumit (1941) de felul cum se predă religia la şcoala din Creţeşti de către preotul paroh Petru Grigoraş.
Obligativitatea predării religiei în şcoală de către preoţi a existat până la Legea învăţământului din august 1948 când biserica a fost despărţită de şcoală, învăţământul devenind laic. Situaţia s-a menţinut peste 40 de ani. Treptat-treptat, elevii au fost îndepărtaţi de biserică, de cuvântul domnului., fiind îndoctrinaţi pe multiple căi cu idei şi concepţii străine neamului românesc.
Copii de atunci au devenit oameni maturi, la rândul lor cu urmaşi, şi astfel o generaţie întreagă a fost mutilată sufleteşte şi îndepărtată de la concepţia milenară care a unit forţele nebănuite ale poporului de a lupta contra tuturor acelora care au dorit să ne doboare ca neam.
Cu toate urgiile ce s-au abătut asupra oamenilor în decurs de jumătate de secol, biserica, prin slujitorii ei, adesea cu mari sacrificii, a ţinut permanent aprinsă flacăra credinţei şi a vegheat ca ea să nu se stingă. Timpul înnoitor, al libertăţii de credinţă a venit. Religia şi-a reintrat în drepturile ei fireşti. A început, e drept timid, de a fi predată în şcoală. Preoţii depun interes de a fi înlăturate practicile care au prins rădăcină şi stau piedică în calea acestui suflu nou ce doreşte să apropie mai mult şcoala de biserică, ca împreună, într-un efort comun, să unească spre binele omului, lumina minţii cu lumina sufletului.
Se ştie că nu numai de la altar dar şi de la catedră preotul este o chezăşie pentru viitor. Cum îi va creşte pe copii de acum, aşa vor fi cetăţenii de mâine, aşa îi va avea pe aceştia ca enoriaşi, de aceea se impune ca predarea religiei în şcoli să se facă cu punctualitate şi competenţă. Experienţa didactică confirmă că studierea religiei la toate treptele de învăţământ preuniversitar aduce un echilibru între metodele „tradiţionale“ şi cele „moderne“ – este necesară armonizarea modului de predare-învăţare a religiei cu predarea-învăţarea celorlalte discipline de învăţământ, armonizare cerută de scopul fundamental al şcolii.
Mai sunt multe de făcut pentru a ne apropia de ceea ce a fost. În perioada interbelică pe lângă fiecare parohie exista câte un cor bisericesc format din copii şi tineret, condus de cântăreţi sub supravegherea preoţilor parohi: parohia Curteni, aşa cum am mai arătat, avea un cor condus de Costică Ocheană; la Creţeşti de Sus corul bisericesc era organizat şi dirijat de neîntrecutul cântăreţ Constantin Darie, iar la Creţeşti de Jos de Popa Mihail (Luţă). Săvârşirea slujbelor religioase în glasurile cristaline ale copiilor şi tinerilor, cu rugă către Domnul, era o înălţare sufletească a credincioşilor, o apropiere de tainele credinţei şi o lepădare de ispitele lumeşti, devenind astfel mai curaţi, mai buni ca oameni, cu cei din jur, cu aproapele.
Un învăţător de lege l-a întrebat pe Isus: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa cerească? Iar Isus i-a răspuns: Ce este scris în lege? Învăţătorul a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău …şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi, şi vrând să se îndreptăţească, zise către Isus: şi cine este aproapele meu? (Luca 10,29) – întrebare relevantă pentru lumea de azi. Isus i-a răspuns cu parabola despre omul care a fost jefuit şi bătut pe drumul ce ducea de la Ierusalim la Ierihon. Au trecut pe acolo un preot şi un levit, dar văzându-l au trecut pe alături. Unui Samaritean i s-a făcut milă de, i-a legat rănile şi l-a dus la o casă de oaspeţi. Isus întreabă: care din aceşti trei a fost aproapele celui căzut? Cel care a avut milă de el, a fost răspunsul. Mergi şi fă şi tu asemenea, a spus Isus (Luca 10, 36, 37).

Creţeşti de Jos – troiţa de la biserică

Urmând pilda Samariteanului, creţeştenii, la îndemnul bisericii, în dese rânduri au ajutat pe cei căzuţi în nevoi şi necazuri. În vremea războiului de independenţă şi a primului război mondial a funcţionat Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, având ca scop umanitar colectarea de ajutoare şi îngrijirea răniţilor. Pornind de la această tradiţie s-au înfiinţat cantine şcolare „Mila creştină“. Femeile din parohiile comunei Creţeşti au adunat alimente pentru aceste cantine de pe lângă şcolile din comună. Parohia din Creţeşti de Sus a ajutat cu îmbrăcăminte şi hrană copii săraci şi locuitorii căzuţi în diferite nenorociri. Pentru cantina săracilor din Huşi au strâns alimente în valoare de 1.300 de lei (1938). Acţiuni similare au avut loc şi în celelalte parohii din comună în timpul celui de al doilea război mondial. Sufletul acţiunii de ajutorare a celor loviţi de vitregiile vieţii a fost învăţătoarea (prezbitera) Zenobia Grigoraş, soţia preotului Petru Grigoraş din parohia Creţeşti de Sus.
Cu câţiva ani în urmă o mare mânie cerească s-a abătut asupra satului Valea Grecului din comuna Duda-Epureni. Puhoaiele unei ploi torenţiale au luat la vale gospodării întregi, cu toată agoniseala de o viaţă a oamenilor, lăsându-i săraci lipiţi pământului, sub cerul liber. La chemarea preotului Mihai Cucoş creştinii din parohie au adunat cereale, bani şi îmbrăcăminte şi cu un tractor le-au transportat la locul unde a căzut năpasta, împărţindu-le celor în necaz. Un gest de adâncă preţuire a făcut şi familia lui Mihai Ciuntuc din Satu Nou care din puţinul ce-l avea a pus deoparte alimente şi îmbrăcăminte pe care le-a dat lui Neculai Bordeianu, părinte a cinci copii minori, sinistrat din Valea Grecului, cu casa răpusă de ape.
Pentru ridicarea Schitului de la Grumezoaia, fost Silişteni, s-au adunat de la credincioşii din parohie cereale şi suma de 2.000.000 lei (1997). O acţiune asemănătoare a fost întreprinsă şi pentru Mânăstirea cu hramul „Schimbarea la faţă“, de la Dobrina.
La sfinţirea bisericii din satul Cordeni, comuna Olteneşti, familia Vasile V. Arhire a înzestrat lăcaşul cu un policandru şi o icoană ce reprezintă „Adormirea Maicii Domnului“. Biserica din Creţeşti de Jos, care a avut atât de mult de suferit în urma cutremurului din 1940 şi a incendiului din 1985, a fost înzestrată cu veşminte pentru preot, candele, covoare şi alte obiecte trebuincioase serviciului divin, de către Olimpia Iancu, Elena Bălţatu, şi Maria Folescu – dovadă a credinţei lor în Dumnezeu.
Eparhia Huşilor a fost împărţită în circumscripţii misionare şi în cercuri pastorale. Primul contact cu poporul, în afară de slujba sfântă, îl lua preoţimea în şedinţele cercurilor pastorale. Atunci se discutau probleme de interes local şi general, se combăteau păreri şi obiceiuri greşite, se îndreptau credinţele rătăcite, se întăreau învăţăturile de bază ale credinţei şi se risipeau nedumeririle.
Şedinţele cercurilor pastorale se ţineau în majoritatea lor, împreună cu ale învăţătorilor. Această activitate comună îşi avea îndemnurile încă de la începutul secolului XX, de la „Congresul corpului didactic primar“, 1-3 iulie 1900, organizat la Bucureşti când, pe lângă multiplele probleme supuse dezbaterii, Spiru Haret prezintă o moţiune ce se constituie într-un program sintetic de dezvoltare şcolară, culturală şi economică. Punctul unu al acestei moţiuni cuprinde ideea cultivării sentimentului naţional şi religios, care trebuie să fie preocuparea de căpetenie a învăţătorilor şi preoţilor. Ei trebuie să lucreze uniţi pentru realizarea acestui măreţ ideal naţional, sădind în sufletul săteanului iubirea de Dumnezeu, iubirea de neam şi de moşie, solidaritatea morală dintre individ şi naţiunea din care face parte
Sub acest imbold cercurile culturale ce s-au organizat în şcolile şi parohiile din comuna Creţeşti, erau adevărate zile de sărbătoare pentru toţi localnicii. În afară de lucrările specifice fiecărui domeniu ce aveau un caracter închis, aveau loc şi manifestări care antrenau toată comunitatea: slujba la biserică a grupului de preoţi însoţită de corul bisericii, predica parohului localnic. După amiază, la căminul cultural, o conferinţă pe teme de morală sau de experienţă agricolă, un program artistic susţinut de elevii şcolii şi tineretul din sat şi, în încheiere, nelipsitul „bal popular“, unde se alegea „regina balului“. Era o anumită emulaţie cu efecte benefice pentru toţi participanţii. Un asemenea cerc a avut loc în satul Budeşti la 22 mai 1935 organizat de preotul Ion Sbârnea.
Atât pentru şcoli cât şi pentru biserică s-au primit îndrumări ca învăţătorii şi preoţii satelor să organizeze cămine culturale; acestea apar în toate satele comunei Creţeşti: la 4 octombrie 1936 în Creţeşti de Sus ia fiinţă căminul cultural „I.Gh. Duca“ – preşedinte Marin Benghiuş, vicepreşedinte preotul Gheorghe A. Năstase; în Creţeşti de Jos, în anul 1924 căminul cultural „Dimitrie Cantemir“, preotul Sava Dumitriu având funcţia de cenzor; parohia Curteni avea din anul 1930 în satul Budeşti, căminul cultural „Lumina“, vicepreşedinte fiind preotul Ion Sbârnea, iar în satul Curteni exista o „Casă de sfat“ la care preotul era preşedinte.
Suntem în perioada ridicării spre lumină a satelor în frunte cu cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui curent: Victor Ion Popa, născut la Bârlad, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga ş.a
Î.P.S. Nifon, episcopul Huşilor, referitor la căminele culturale, dă o circulară care a fost prezentată drept model de îndrumare şi învăţătură pentru intelectualitatea satelor de către „Fundaţia Regală Principele Carol“ şi publicată în revista „Căminul Cultural“ din iunie 1936.
Adresându-se preoţilor, Vlădica spunea: Luaţi legătura din vreme cu domnii învăţători, doctori, ingineri, agronomi şi celelalte autorităţi, cum şi cu toţi ceilalţi fruntaşi ai satelor. Treceţi peste orice ambiţie personală şi peste toată patima politică. Să fie o înţelegere generală, ca să vadă credincioşii că dragostea de care vorbiţi la Altar şi pe care o veţi aşeza la temelia căminului, sălăşluieşte mai întâi între dumneavoastră şi fruntaşii satelor – cât de actuale sunt cuvintele episcopului Nifon Criveanu.28
Reforma învăţământului din 1948, prin care învăţământul a devenit laic, a rupt legătura dintre şcoală şi biserică, a slăbit unitatea de acţiune a intelectualităţii din lumea satelor, manifestările culturale căpătând o nouă orientare, nu întotdeauna menită să îl ridice pe ţăran către luminarea minţii şi a sufletului. Preoţii fiind total îndepărtaţi din viaţa comunităţii, rămânându-le doar amvonul, pus sub o strictă observaţie, având, în cele mai multe cazuri, de suferit persecuţii, aşa cum a pătimit preotul Neculai Dumitriu din parohia Creţeşti de Jos.
În fiecare parohie sărbătoarea hramului este o veche şi frumoasă tradiţie pentru biserică şi pentru credincioşii ei, de fapt o sărbătoare sfântă a oricărei biserici, a oricărui sat – cu tradiţii ce se moştenesc din tată în fiu şi se transmit din veac în veac, o piatră la temelia creştinismului a sentimentelor religioase. Pregătirile pentru sărbătoarea hramului au loc cu multe zile înainte: se dau pereţii casei cu var şi se trag brâele, curăţenie în curte şi în faţa porţii, casa dereticată prin toate colţurile, mai ales când gospodina are fete de măritat. Urmează pregătirea bucatelor, cât mai variate şi mai gustoase: pâine, colaci, plăcinte, sarmale, borş cu carne ş.a. Toate trebuie să fie gata până în zorii zilei.
În ziua de hram lumea merge la biserică ducând din bunurile pregătite pentru pomenirea celor morţi. După slujbă preotul ţine o predică despre însemnătatea zilei şi prezintă momente din viaţa patronului spiritual al bisericii.
După ce se face pomenirea morţilor şi sfinţirea pomenilor orânduite pe masă, cu lumânări aprinse, acestea se împart la cei nevoiaşi din localitate sau veniţi din alte sate. Femeile se căinează una altei despre necazurile vieţii, pomenindu-i pe cei dragi care s-au dus pe drumul veşniciei.
Nimeni nu uită să cheme la masă prietenii, rudele, cunoscuţii din localitate sau din satele vecine. Acasă se întinde masa, „se laudă gazda“ pentru bucatele bune pe care le-a pregătit,, se dă de pomană câte un colac cu lumânare de sufletul morţilor, se ciocneşte un pahar de vin şi „se pune ţara la cale“.
Cei veniţi din alte sate se mută de la un gospodar la altul, la care au fost invitaţi, şi aşa până se înserează şi se prinde curaj de vorbă.
Tineretul are alte gânduri – după ce participă la hora satului aşteaptă seara să meargă la bal. La petrecere iau parte şi însurăţeii. Bătrânele, care şi-au adus fetele la distracţie, sunt cu ochii pe ele şi pun la cale nunţile ce vor veni.
Hramul bisericilor din comuna Creţeşti fiind toamna –„Sfinţii Voievozi“ la Creţeşti de Sus (8 noiembrie); „Sfântul Mucenic Dimitrie“ la Satu Nou (26 octombrie); „Sfântul Ierarh Nicolae“ la Creţeşti de Jos şi la Budeşti (6 decembrie) – perioadă a anului în care vinul a stat din fiert, recolta de pe deal este strânsă şi pusă la adăpost, aşa că bucuria şi petrecerea însoţesc pe toţi oamenii locului.
Patronii bisericilor din comună au un statut bine definit în calendarul creştin ortodox şi sunt intraţi de veacuri în conştiinţa creştinilor.
Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril sunt pomeniţi la toate lăcaşurile sfinte ca povăţuitori ai oamenilor în momente de grea încercare, recunoscuţi ca mijlocitori ai lui Dumnezeu. Astfel, Arhanghelul Mihail are misiunea să transmită rugăciunile adresate de credincioşi Tatălui Ceresc, el este cel dintâi dintre îngerii păzitori care la învins pe Lucifer, trimiţându-l în iad, pentru că s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
Celălalt arhanghel este mesagerul veştilor bune, el vesteşte că Fecioara Maria va naşte pe Mântuitorul nostru Isus. Tot el a răsturnat piatra de pe uşa mormântului Mântuitorului nostru şi a dus Mironosiţelor vestea învierii.
Chipul celor doi arhangheli sunt pictate pe uşile altarelor bisericeşti: Sfântul Mihail pe uşa din nord, iar Sfântul Gavril pe uşa din sud.

Iconostasul bisericii „Sfântul Nicolae“ din Budeşti

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, voievod al Tesalonicului, a fost crescut de tatăl său în credinţă faţă de Hristos. Nu a persecutat pe creştini aşa cum cerea porunca împăratului Maximilian (286-305), de aceea a fost aruncat în temniţă judecat şi osândit la moarte.
Într-o zi împăratul a organizat un mare spectacol, după cum era obiceiul romanilor. A pus pe un vestit luptător, Lie, să se lupte cu creştinii şi să-i arunce în suliţele aşezate cu vârful în sus, spre veselia spectatorilor. Un tânăr s-a dus în temniţă la Sfântul Dimitrie şi i-a cerut binecuvântare pentru a se lupta cu Lie. Sfântul, îndemnându-l cu sfânta cruce i-a zis: Du-te, frate, şi te luptă cu Lie că şi pe acesta îl vei birui şi pe Hristos îl vei mărturisi. Înainte de a începe lupta, tânărul a spus: Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mă! Şi Lie a fost învins.
Împăratul, mâniindu-se, a poruncit ca Sfântul Dimitrie să fie ucis străpuns de suliţe. Un ucenic a luat inelul şi mantia sfântului muiate de sângele său, cu care mai târziu a tămăduit mai mulţi bolnavi. Peste vreme, când s-a descoperit racla în care fusese îngropat Sfântul Dimitrie, din ea izvora mir binemirositor şi cu care toţi se vindecau.
Sfântul Ierarh Nicolae – biruitor de popor (n. 270 d.H.). Părinţii săi, Teofan şi Nona, oameni temători de Dumnezeu, au crescut pe fiul lor în duhul învăţăturii şi evlaviei creştine. A ucenicit pe lângă un moş al său, episcop, care, văzându-i înţelepciunea şi viaţa curată, l-a ridicat în treptele preoţiei. La hirotonisire, episcopul a zis către credincioşi: Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind la marginea pământului. Fericită va fi turma care va avea acest păstor, că acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va duce pe dânşii.
Această prorocire s-a împlinit întocmai. Primind sfântul Nicola arhieria, ajunge mare ierarh al bisericii lui Hristos, fiind mitropolit. În timpul împăraţilor Deocleţian şi Maximilian au fost închişi mulţi ierarhi, printre care şi Sfântul Nicolae, care a stat în închisoare până în anul 313 când, împăratul Constantin cel Mare, a dat libertate creştinilor. La primul mare sinod ecumenic de la Niceea (325), Sfântul Nicolae apără cu râvnă credinţa dreptmăritoare contra ereziilor lui Arie. Adoarme în pace la 6 decembrie 342. La 9 mai 1087, moaştele Sfântului Nicolae au fost strămutate din Asia Mică la Bari (sudul Italiei), iar în secolul al XIX-lea mâna dreaptă a fost adusă şi aşezată la biserica Sfântul Gheorghe Vechi din Bucureşti, unde se află şi astăzi.
Sfântul Nicolae s-a dovedit a fi apărător şi izbăvitor al marinarilor, de aceea este patronul corăbierilor.29

Uşile împărăteşti „Sfântul Nicolae“ - Budeşti

Cimitirul este lăcaşul liniştii şi odihnei veşnice a celor plecaţi dintre noi, e locul de meditaţie asupra vieţii şi efemerităţii ei.
Pare un paradox, dar după mii şi mii de ani morţii încă „mai vorbesc“. În neolitic morţii erau îngropaţi, aşezaţi chirciţi, cu genunchii ridicaţi la bărbie, în poziţia somnului şi având lângă ei alimente, dovadă, în credinţa lor, a supravieţuirii a acelei scumpe scântei vitale, pe care o vedeau cu nevoi materiale. Nici o piatră sau movilă nu indica locul de îngropare. Morţii din neolitic rămân pierduţi în adâncurile pământului.
Mai târziu, în epoca bronzului, în imagini stilizate apare cultul soarelui, care arată o schimbare esenţială în ceea ce priveşte concepţia despre lume şi viaţă a popoarelor şi care se oglindeşte şi în riturile cultului morţilor. Morţii nu mai sunt îngropaţi, ci arşi şi cenuşa lor este păstrată în urne. Arderea morţilor trimite spre cer şi spre soare, în chip de fum, rămăşiţele omeneşti eliberate de învelişul materiei.
Religia dacilor a fost unitară, păstrătoare a unei spiritualităţi originale: Geţii, cei care cred că sunt nemuritori…, nu cred că mor, ci, cei care au răposat, se duc la Zamolxe – spune Herodot.
Zamolxe învaţă pe adepţii lui că nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor vieţui veşnic, bucurându-se de toată fericirea. Pentru geţi, nemurirea este participarea la viaţa zeului, la fericirea veşnică.
Dacă prin descoperirile arheologice de la Arsura, aşa cum am arătat mai înainte, morţii nu „ne-ar fi vorbit“ peste secole, astăzi noi nu am fi ştiut că ei erau creştini, că la înmormântarea lor s-a respectat ritualul creştin, că exista un cult al morţilor care, cu mici modificări, s-a transmis până în zilele noastre.
Cine a aşezat pe cineva iubit în cimitir şi cine stă de veghe plângând cu o lumânare aprinsă lângă crucea ce străjuieşte la capătul mortului, va înţelege mai uşor cât de legat este sufletul nostru de mormântul sub care dorm somnul de veci unul din cei mai dragi ai noştri. Prezenţa în cimitir a celor rămaşi, pomenirile care se fac şi pomenele care se dau peste an, nu sunt decât o rememorare a vieţii celui ce ne-a fost şi ne este încă drag, este el şi viaţa lui continuă prin noi, prin urmaşi.

Mormântul profesorului Eugeniu Vartolomei, Creţeşti de Sus

Adesea uitarea este un sacrilegiu! Ce vină au cei 19 soldaţi români morţi în spitalul de campanie din Creţeşti de Sus în primul război mondial şi îngropaţi în cimitirul din Satu Nou, că astăzi nu mai ştie nimeni locul lor de veci, peste trupurile lor cresc bălării, nimeni nu-i mai pomeneşte şi nu-i mai plânge pe mormânt. Au greşit ei cu ceva în faţa ţării, a urmaşilor? Nicidecum. În acest caz o datorie sfântă a fost uitată – respectul pentru eroii neamului.
Chiar dacă în istorie pentru un moment ne-au fost duşmani, aceeaşi soartă o au şi germanii care au pierit în cel de al doilea război mondial pe raza satului Creţeşti de Sus. Vrăjmaşii noştri, din totdeauna, sunt aceia fără de care nu am putea avea o istorie, deşi, şi unii şi alţii, suntem victime ale istoriei. Toţi cei morţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu.
Convins de aceste crez a fost şi Costică Fălceanu, veteran din primul război mondial, locuitor al satului Creţeşti de Sus. În primăvara anului 1945, când în pădure înfloreau brebeneii, a mers cu un grup de copii cu vitele la păscut. Copii, în zbenguiala lor prin pădure, au descoperit trupul unui ofiţer neamţ, intrat în putrefacţie. Tresele de pe veston arătau ca cel decedat făcea parte dintre ofiţerii superiori, avea gradul de maior. În buzunarul de la veston a găsit o fotografie, el militar alături de soţie şi de copii lor – o fată şi un băiat. Fotografia şi celelalte hârtii le-a pus din nou în buzunar, de teamă să nu aibă necazuri cu autorităţile, aerul războiului mai plutea încă în mintea unora.
Fără să spună nimănui nici un cuvânt, a doua zi, Costică Fălceanu a făcut o groapă în cimitir, a înfăşurat mortul într-un ţolic de casă şi l-a transportat cu căruţa până la locul de veci, unde l-a pus alături de un alt conaţional, deshumat de lângă casa lui Gheorghe Brânză. Acesta nu putea dormi noaptea ştiind că are îngropat în curte un om, de aceea l-a dus în cimitir. La căpătâiul morţilor, a acestor necunoscuţi, dar oameni, a pus o cruce, a tămâiat mormântul spunând o rugăciune în gând, făcându-şi semnul crucii şi cu un „Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească“ s a îndreptat spre casă, cu gândul că a făcut o faptă creştinească.30
Aşa a intrat în neant un om care nu avea nimic de împărţit cu cei de pe locurile unde şi-a găsit sfârşitul. O viaţă de familie fericită, aşa cum arăta fotografia, s-a transformat în dramă. Eroul necunoscut – un martir al ororilor războiului.
Nu putem spune că cimitirele din comună nu sunt îngrijite. Veniţi să le vedeţi de Paşti, la învierea şi pomenirea morţilor. Lângă fiecare mormânt îngrijit şi cu flori proaspete se află aprinsă o lumânare pentru pomenirea celor ce au plecat să se odihnească în rândul drepţilor. Dar, loc pentru mai bine, pentru mai frumos, există. Vreţi să cunoaşteţi un sat, pe gospodarii lui? Mergeţi şi pe la cimitir – acolo veţi descoperi o altă latură a vieţii cotidiene de la care întotdeauna putem învăţa ceva. Căci, în fond ce-i cimitirul? Nu este altceva decât locul unde, mai devreme sau mai târziu, ne vom aduna cu toţii. De aceea cultul morţilor trebuie respectat, păstrat cu sfinţenie şi transmis generaţiilor ce vor urma.

1.Vasile Chirica – Cele mai vechi manifestări cultice şi religioase din preistoria României, în Credinţă şi cultură în Moldova. Iaşi, 1995.
2. ataraxia – (gr. veche) a „fără“ şi taraxis „tulburare“
3. Alexandru Babeş – Cele mai vechi manifestări cultice şi religioase din preistoria României, în: Credinţă şi cultură în Moldova. Iaşi, 1995.
4. F. Braunştein şi J.F. Pépin –Ghid de cultură generală. Bucureşti, 1991.
5. Alexandru Babeş – op. cit.
6. Gh. Dichl – Marile probleme ale istoriei bizantine, în: „Figuri bizantine“, vol. I. Bucureşti, 1969.
7. I.I. Rămureanu – Sfinţii români şi apărători ai legii strămoşeşti. Bucureşti, 1987, pp. 102-132.
8. Dan Gh. Teodor – Creştinismul la est de Carpaţi. De la origini până în secolul al XIV-lea. Iaşi, 1991, p. 91.
9. ibidem, p. 96.
10. Ghenuţă Coman – Unele consideraţii privind evoluţia vieţii religioase din teritoriul est-carpatic, în: A.M.M., II, Galaţi, 1980.
11. Nicolae Hurjui –Sfinţii martiri în spaţiul geto-dacic în timpul persecuţiilor împăratului Deocleţian, în: C.E.R.H., VI, 1994, pp. 417-425.
12. Sărbătorit la 30 noiembrie.
13. D.I.R. Transilvania, veacul XI-XIII, vol. I, p. 275.
14. Nicolae Stoicescu – Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova. Bucureşti, pp. 224-225, în care găsim următoarele date informative:
Melchisedec, episcopul, „Cronica Huşilor“, pp. 217, 218, 221, 222 <doc. 1748>; <Pocitan> V., „Moaştele episcopiei Huşilor“, (C.H., 1934, nr. 4, pp. 110-111); Anuar 1909, p. 421 <bis. din 1864-1865 –Creţeşti de Jos şi din 1898-1899, Creţeşti de Sus >; A.E.H., 1935, p. 59., 1936, pp. 60-61 şi 1938, pp. 75-76 <bis. Sf. Nicolae (?), Creţeşti de Sus, 1832 şi bis. Nouă la Creţeşti de Jos>; C.H., ianuarie 1941, p. 13 <bis. din Creţeşti de Jos ruinată de cutremurul din noiembrie 1940>; Dicţ. Rom,. II, pp. 761-762 <bis. din 1860>; Documente, XVII, vol. I, pp. 28-29 <la 1602-1604, silişte a Episcopiei Huşi>; vezi şi IV, p. 318 <doc. 1619> p. 502 (1620).
15. Nicolae Grigoraş, I. Caproşu –Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova până la mijlocul secolului al XV-lea. Bucureşti, 1971, p. 69.
16. eparhie – diviziune ecleziastică, întindere de ţară sub jurisdicţia unui episcop.
17. Anton Popescu – Schituri şi mânăstiri din Eparhia Huşilor, (II), în: „Prutul“, anul I, nr. 9, decembrie 2001, p. 10.
18. Nicolae Cartojan – Istoria literaturii române vechi, vol. I, Bucureşti, 1940, p. 17.
19. Anton Popescu – Schiturile şi mânăstirile din Eparhia Huşilor, în:„Prutul“, anul I, nr. 8, octombrie 2001. Revistă de cultură. Apare la Huşi.
20. Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de istorie. Moldova în perioada feudalismului. Vol. VIII, partea a II-a. Recensământul populaţiei Moldovei în anii 1772-1733 şi 1774. Chişinău, 1975.
21. Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1935. Atelierul Zanet Corlăteanu, Huşi, 1935.
22. pantahuză – carte (cerere) de îndurare către miluitori din partea unui înalt ierarh; a se duce din casă în casă; ngr. pantahu -„pretutindenea“.
23. Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938. Tipografia şi librăria Gheorghe Cerchez, Huşi, 1938.
24. Nicolae Stoicescu, op. cit.
25. Preot Grigore Chitic – Istoricul bisericii din Satu Nou (Lohan).
26. Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938. Huşi.
27. sachelar – grad onorific în ierarhia preoţească.
28. Pe lângă multe lucrări cu conţinut religios, episcopul Nifon Criveanu, un om de o aleasă cultură umanistă, a scos de sub tipar şi „Cugetări şi maxime“ pentru viaţă culese de arhim. Nifon Criveanu, vicarul Sfintei Episcopii a Râmnicului Noului Severin. Râmnicul Vâlcii, tipografia „Cozia“ – lucrare pe nedrept uitată astăzi.
29. Comunicare – preot paroh Marcel Iancu.
30. Comunicare – Ion Gh. Brânză din Creţeşti de Sus.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postări (Atom)