IX. Activităţi economice

Banul este cea mai sigură piatră de încercare a firii omeneşti.

Vasile Alecsandri, (1821-1890)

Om politic şi scriitor român

Banii, rotiţe care pun în mişcare roata lumii.

Tudor Muşatescu, (1903-1970)

Scriitor român

1. Cooperaţia de consum

Pentru a înlătura unele idei preconcepute care mai există încă, urmare a faptului că toţi ţăranii români au simţit pe propria lor piele ceea ce a însemnat pentru ei cooperativizarea agriculturii, trebuie să menţionăm din capul locului că temelia cooperaţiei a fost aşezată pe plan mondial încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Începuturile cooperaţiei române s-au legiferat la 29 martie 1903 prin Legea băncilor populare şi a Casei lor centrale, urmată apoi de Legea băncilor şi a cooperativelor de meseriaşi, din 20 decembrie 1908. După războiul de întregire naţională, a apărut Decretul lege pentru înfiinţarea Casei Centrale a Cooperaţiei, din 31 ianuarie 1919. Prin aceste legi şi altele care s-au succedat, s-a subliniat că societatea cooperatistă este o asociaţie de persoane fizice sau juridice, având principal scop de a favoriza sau de a garanta, printr-o acţiune comună anume interese ale membrilor săi. Asociaţiile cooperatiste au apărut ca o necesitate de ordin economic având drept scop de a înlătura slăbiciunile ce rezultă pentru orice întreprinzător atunci când desfăşoară izolat, de unul singur, o activitate. Prin asociaţie se aplică principiul de distribuire a produsului social în raport cu participarea la obţinerea lui.

Cooperaţia are remarcabile valenţe de ordin social şi moral-educativ. La congresul general al cooperaţiei din 1925, ministrul muncii de atunci spunea: Cooperaţia este şi rămâne, în scopurile ei, o instituţie de mare interes social, nu numai că ajută şi întăreşte pe individ şi colectivitate, dar mai ales pentru că este, în acelaşi timp, un admirabil loc de educaţiune contra egoismului şi individualismului.

Cooperaţia românească de consum, în primele decenii ale secolului XX, a avut o creştere nesemnificativă. Magazinele de consum, care în străinătate au luat o uriaşă dezvoltare, nu s-au extins la noi decât cu încetul şi foarte nesigur.¹ Situaţia era explicabilă: locuitorii satelor aveau o putere de cumpărare relativ redusă. Producţia obţinută în gospodăria ţărănească servea nevoilor proprii de consum, numai o mică parte a producţiei lua drumul schimburilor comerciale, de unde şi lipsa banilor. Cooperaţia întâmpina adversităţi şi din partea cârciumarilor, băcanilor şi comercianţilor de meserie, care nu aveau nevoie de un concurent în plus, cu toate că la sate se simţea nevoia aprovizionării cu sare, petrol lampant (gaz de lampă), unelte şi utilaje agricole, seminţe de calitate etc.

În anul 1912 în judeţul Fălciu existau doar 5 unităţi cooperatiste cu un capital social de 18.667 lei, revenind în medie fiecărui membru, 160 de lei² – situaţie sub media pe ţară. Cu toate că încă înainte de primul război mondial se constituise Federaţia Generală a Mişcării Cooperatiste care, alături de şcoli specifice cooperaţiei, a existenţei autonomiei, a îmbunătăţirii legislaţiei, dezvoltarea unităţilor cooperatiste, între cele două războaie, a fost sinuoasă.

În anul 1929 cooperaţia de consum din judeţul Fălciu avea 32 de unităţi cu 2.897 societari, în medie 91 de societari pe unitate, din care în oraşul Huşi:

Grădinarul, 1904, cu 33 de membri;

Basarabia, înfiinţată în anul 1921, cu 206 membri;

I. Gh. Duca, înfiinţată în anul 1922, cu 106 membri;

Floarea Soarelui, înfiinţată în 1928, cu 141 membri.³

Cooperaţia de consum, de aprovizionare şi desfacere, cum se va numi mai târziu, conform unui ordin emis în anul 1943, se ocupa cu aprovizionarea funcţionarilor, pensionarilor, ofiţerilor activi şi în rezervă concentraţi, a funcţionarilor militari de toate gradele, invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, precum şi a celor concentraţi în timpul celui de al II-lea război mondial. În acelaşi timp, unităţile cooperatiste, colectau de la populaţie produse necesare frontului.

În comuna Creţeşti centrul pentru colectarea de unt şi brânză era în Creţeşti de Jos la locuinţa lui Dumitru Onofrei, cota fixată pentru fiecare locuitor era obligatorie.

La congresul cooperaţiei din 1945 s-a precizat că unităţile cooperatiste sunt asociaţii de persoane, rezultate din asocierea acelora care având nevoie de valorificarea muncii lor, desfăşoară producţii proprii şi înţeleg să-şi satisfacă aceste nevoi cu ajutorul unei întreprinderi economice – întreprinderea cooperatistă. Abia după această dată se poate vorbi despre existenţa cooperaţiei în comuna Creţeşti, care răspundea cerinţelor majore ale momentului, ca important organism economic pentru realizarea schimbului de mărfuri între sat şi oraş, cu plan înglobat în planul general al statului. Cooperaţia participa la formarea fondului de stat cu produse agricole, fiind singura unitate care se ocupa cu achiziţionarea acestora şi care a cunoscut în decursul timpului o puternică dezvoltare. În 1978, faţă de 1970, desfacerea de mărfuri creşte cu 74%, achiziţiile cu 194%, prestările de servicii cu 187%, livrările către fondul de stat cu 66,3%, iar investiţiile cu 95%.

Planul de achiziţii al Cooperativei Creţeşti pe anul 1977 era de 114 capete porcine, 70 capete ovine, 35 capete miei, 110 kg caş, 500 l lapte etc. Planurile erau întotdeauna „stimulative“, în sensul că adesea depăşeau posibilităţile din comună, sub „acoperirea“ că planul trebuie să fie „mobilizator“. Şi cum salarizarea se făcea în raport cu realizarea planului, avantajul statului era evident. Cooperaţia achiziţiona de toate: cereale, ouă, păsări, ovine, porcine, porumbei, viţei, deşeuri metalice, seminţe de dovleac, lapte de vacă, caş, fân, ceară, miere de albine, fasole, iepuri de casă, cai pentru măcelărie, broaşte, pene etc.⁴

Pentru achiziţionarea, depozitarea, valorificarea, păstrarea produselor şi a ambalajelor, evidenţa şi contabilizarea tuturor valorilor a fost necesar încadrarea unui salariat al unităţii specializat pentru aceste activităţi. Produsele pentru export aveau prioritate, cu plan şi evidenţă separate.

Dintr-un raport al comisiei de cenzori de pe lângă Cooperativa Creţeşti, pentru perioada 1 ianuarie-13 noiembrie 1975, rezultă următoarele date:

Obiectul	Magazinul	Plan	Realizat	+/-
aprovizionare şi desfacere cu amănuntul	Creţeşti de Sus	775.000	939.000	+164.000
	Creţeşti de Sus – bufet	562.000	425.000	-136.000
	Creţeşti de Jos	601.000	366.000	-235.000
	Creţeşti de Jos – bufet	364.000	288.000	-84.000
	Satu Nou	504.000	429.000	-7.500
	Budeşti	588.000	425.000	-163.000
total comună		3.394.000	2.864.000	84%
achiziţii		122.000	63.500	52%
prestări servicii		22.000	6.500	29%

Până la sfârşitul anului mai era o lună şi jumătate, timp insuficient pentru a se putea realiza cifrele de plan. Nici un gestionar din comună nu şi-a îndeplinit planul de achiziţii la ouă, carne de porc, carne de oaie, păsări, porumb, miere de albine, fructe şi fân. Nici îndeplinirea planului la fondul social nu a fost mai bună, care cu trecerea timpului a devenit simbolic, se mai aduna doar atunci când se solicitau mărfuri de strictă necesitate, se făceau cumpărături în rate sau se vindeau produse la achiziţii.

Pe măsură ce puterea economică a cooperaţiei a crescut, posibilităţile de aprovizionare a populaţiei s-au îmbunătăţit an de an, inclusiv cu obiecte de folosinţă îndelungată. Odată cu încheierea procesului de cooperativizare a agriculturii prin H.C.M. 1307 din 24 decembrie 1962, s-a trecut la vânzarea de mărfuri cu plata în rate la membrii gospodăriilor agricole colective în următoarele condiţii: la preţul de vânzare cu amănuntul, cu un avans de 30-35%, pe un termen de un an şi o dobândă de 3%, contractul fiind garantat de 2-3 persoane. În rate s-au vândut locuitorilor comunei produse industriale, electrotehnice, mobilă, îmbrăcăminte, materiale de construcţii. Una din condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească cumpărătorul care voia să cumpere diferite obiecte sau materiale în rate era aceea de a fi membru cooperator cu un fond social propriu. Înlesnirile erau satisfăcătoare, au dat posibilitatea ţăranilor de a cumpăra diferite materiale sau mărfuri în cazuri de strictă urgenţă –nunţi, înmormântări, etc.

Cooperativa din Creţeşti şi-a dezvoltat şi un sector zootehnic propriu pentru creşterea porcilor şi a iepurilor de casă. O scurtă perioadă de timp au fost organizate stâne cooperatiste. Conducerea cooperativei din Creţeşti, sub „directa îndrumare a celor de la centru“, a abuzat de încrederea proprietarilor de oi, dând acestora numai acele produse ce le „treceau printre degete“. În asemenea condiţii, când cooperativa nu respecta obligaţiile contractuale, acest sistem de „cooperare“ nu a avut succes şi a fost abandonat.

Pe teritoriul comunei Creţeşti cooperaţia avea în fiecare sat câte un magazin mixt iar în satele Creţeşti de Sus şi de Jos şi câte un bufet (bodegă), toate având dotările necesare desfăşurării unui comerţ civilizat. Iniţial, în primii ani de activitate, sistemul cooperatist din comună nu dispunea de spaţiile necesare, funcţiona în localuri închiriate, insuficiente pentru volumul de activitate care creştea an de an. La început, în Satu Nou, magazinul cooperaţiei a funcţionat în casa locuitoarei Vasâlca Ursuleac, după care s-a închiriat casa lui Ion Buzdugan, spaţiu suficient dar amplasat într-un loc impropriu desfăşurării unei activităţi comerciale şi cu posibilităţi de pază reduse, din care cauză a şi fost „atacat“ în câteva rânduri.

Pentru a înlătura acest neajuns s-a ajuns la concluzia că este necesar de a se construi, prin contribuţie bănească şi prin muncă a locuitorilor un local propriu al cooperaţiei. Pereţii, din chirpici şi vălătuci, au fost ridicaţi până la costoroabă dar, din lipsa banilor şi a neaprovizionării la timp cu material lemnos, s-au dărâmat, irosindu-se munca depusă. Un comitet format din Vasile V. Arhire, Vasile Paraschiv, Ion Anton, Constantin Murgoci şi Mihai Mardare a luat iniţiativa de a cumpăra locuinţa ţiganului nomad Mircea Munteanu.

Prin subscripţie publică, comitetul a adunat suma de 7.700 lei, preţul de vânzare al casei şi după amenajările necesare, în 1970 aceasta a devenit magazin al cooperaţiei, bun de folos obştesc. Tranzacţia între vânzător – cumpărător s-a încheiat printr-un act olograf, fără prea multă birocraţie, înscris valabil şi astăzi.

În satul Creţeşti de Sus primul magazin al cooperaţiei a fost deschis în localul ce a aparţinut lui Gheorghe Constandachi care în perioada interbelică avea acolo o prăvălie (băcănie). Birourile noii unităţi se găseau într-o casă din curtea familiei Constandachi alături de un hambar folosit drept magazie. Pe măsură ce volumul de activitate a crescut spaţiul a devenit insuficient. Sub conducerea lui Vasile Paraschiv, preşedinte al unităţii, în anul 1973 prin contribuţia sătenilor s-a construit un local nou pentru cooperaţie, cu spaţiu destinat pentru vânzarea de mărfuri, bufet şi magazie.

La Creţeşti de Jos, după ce magazinul cooperaţiei a funcţionat prin diferite localuri închiriate, a fost cumpărată casa lui Ion Croitoru împreună cu terenul aferent. Clădirea a fost renovată pentru a răspunde noii destinaţii; s-a construit o încăpere pentru bufet, un beci şi o magazie.

La Budeşti, magazinul cooperaţiei a funcţionat în diferite locuinţe închiriate, printre care şi în cea a lui Ion Marcu, gestionar fiind chiar proprietarul. În 1968 magazinul s-a mutat în imobilul care a aparţinut Mariei Varlam, fosta proprietară a moşiei Budeşti, clădirea care, prin Decretul 115 a devenit proprietatea primăriei Creţeşti.

Iniţial sistemul cooperatist din comuna Creţeşti s-a construit ca unitate teritorială de sine-stătătoare, cu gestiune proprie, condusă de un preşedinte, un consiliu de administraţie şi o comisie de cenzori. Nu după mult timp cooperativa Creţeşti a fost inclusă într-un sistem centralizat de organizare în cadrul Cooperativei „Progresul“ din Huşi – preşedinte fiind Costică Rotaru şi contabil Gheorghe Ionescu. După anul 1977 se revine la forma de organizare iniţială, contabilul unităţii fiind Geta Boboc şi mai mulţi preşedinţi care s-au succedat între timp: Vasile Paraschiv, Petru Bujoreanu, Gelu Stan, Constantin Cucu, Mariana Cozma, Cornel Dumitraşcu şi Mariana Koperza – unitatea fiind subordonată U.J.C.C. Vaslui.

Aprovizionarea magazinelor cooperaţiei de consum din Creţeşti a fost făcută întotdeauna prin depozitele en-gross din Huşi sau prin relaţii directe cu diferiţi furnizori din ţară: „Integrata“ Suceava, Fabrica de perdele Paşcani, „Forestra“ Fălticeni etc.

Din anul 1989 unitatea din Creţeşti se unifică cu cooperativa din Olteneşti formând o singură unitate subordonată „Federalcoop“ Vaslui, contabil şef fiind Genoveva Văleanu iar preşedinţi Cornel Cornea şi apoi Gheorghe Dobriceanu.

În primii ani de după unificare, până prin 1995-1996, magazinele cooperaţiei din comuna Creţeşti realizau planul de aprovizionare şi desfacere după care, urmare a economiei de piaţă şi apariţiei concurenţei, volumul de activitate a scăzut continuu. S-a redus şi numărul unităţilor de desfacere, rămânând doar două: una în Creţeşti de Jos, gestionar Valentina Baciu şi cealaltă în Budeşti, gestionar Liviu Onofrei. Spaţiile comerciale din Creţeşti de Sus şi Satu Nou sunt închiriate la persoane fizice care desfăşoară activităţi de vânzare cu amănuntul.

Cooperaţia din Creţeşti, în diferite perioade de timp, a avut şi activităţi de prestări servicii: frizerie – Ştefan Caţiche; croitorie – Vera Pârâu; foto – Dionisie Andrişoiu şi cizmărie, care a funcţionat în localul cooperativei, restul serviciilor desfăşurându-se la domiciliul meseriaşilor. Numai sectorul construcţii avea o activitate susţinută, în special în perioada lunilor de vară, celelalte servicii nu au avut un beneficiu satisfăcător şi rând pe rând s-au desfiinţat. Când „treburile mai mergeau“, prin anii ’80, se intenţiona ca la Creţeşti să se înfiinţeze o unitate de prestări servicii pentru împletituri din răchită şi un atelier de ceramică. Cum costurile erau ridicate şi vremurile s-au schimbat totul a rămas la faza de intenţie.

Printre gestionarii din sistemul cooperatist care prin efort personal au obţinut rezultate apreciabile au fost: Tanţa Stroe, Gheorghe Ignat, Vasile Patraşcu, Vasile Vasilache, Vasile Albescu, Angelica Mocanu, Eugen Boboc, Mihai Bazgan, Constantin Enache ş.a.

Cu toată „căderea în gol“ a sistemului cooperatist după 1989, acesta încă nu se dă bătut. Amintim gândurile cunoscutului om politic Constantin Argentoianu: Eu nu văd posibilitatea unei adevărate refaceri şi normalizare economică a României fără sprijinul cooperaţiei. Pornind de la acest îndemn, Gheorghe Biciuşcă, preşedintele „Federalcoop“ Vaslui, ales în această funcţie pentru al doilea mandat, creţeştean de loc, speră într-o revigorare a comerţului şi a altor activităţi cooperatiste: achiziţii, secţii de producţie şi prestări servicii etc. Că aceste gânduri se pot transforma într-o revigorare notabilă ne-o dovedeşte oferta de şcolarizare pentru anul şcolar 2001/2002 a Şcolii de cooperaţie Vaslui cu cei 391 de elevi ai săi ce vor fi pregătiţi la şcoala profesională şi de ucenici în cele mai diverse meserii: ospătar, frizer, coafor, confecţioner produse textile, tâmplar, preparator industria cărnii, croitor, cocător, cofetar, patiser etc., o forţă de muncă care, cu siguranţă, va contribui la ridicarea activităţilor cooperatiste la nivelul dezideratului existent.

Totuşi, aşa cum afirmă un celebru economist polonez, nu întotdeauna proprietatea comună înseamnă belşug şi bunăstare. Un exemplu elocvent îl constituie în economia de piaţă ritmul de dezvoltare al cooperaţiei faţă de firmele private, aşa că problemele pe care le au proprietarii şi proprietatea privesc pe toţi: instituţiile statului sau oameni de rând. Aici se include sintagma „bani-marfă-bani“ care, în cazul comerţului privat, a proprietăţii private, funcţionează mult mai rapid decât în cazul proprietăţii colective, deci şi sistemul de dezvoltare şi acumulare este diferit.

Comerţul privat, după 1989, a luat cele mai diverse forme şi s-a extins cu repeziciune. A apărut concurenţa şi s-a aplicat fără nici un fel de milă sloganul: „peştele cel mare înghite pe cel mic“. Astfel, în două sate, Creţeşti de Sus şi Satu Nou comerţul cooperatist a dispărut. Pentru unele societăţi comerciale private, nou înfiinţate, nici nu s-a uscat cerneala de pe documentele de la Oficiul Registrului Comerţului că au şi dat faliment. Celelalte unităţi fac comerţ cu mărunţişuri industriale şi alimentare, ponderea principală având-o băuturile alcoolice. Lipseşte desfacerea produselor metalo-chimice, electrocasnice, de construcţii sau a obiectelor de folosinţă îndelungată. Pentru 1 kg de cuie sau o plat-bandă pentru un cerc de butoi, o sapă, o greblă, un plug ş.a. creţeşteanul trebuie să facă drum bătut până la Huşi ceea ce nu face decât să aducă pierdere de timp şi să crească preţul produsului. Un alt aspect este acela că ţăranii din satele comunei nu au unde să-şi valorifice produsele proprii: lapte, brânză, ouă, carne, fructe, cereale – aproape de casă şi la preţuri acceptabile. Activităţi abandonate de sistemul cooperatist fără a fi preluate de alte unităţi.

Numărul societăţilor comerciale private ce se află pe teritoriul comunei Creţeşti este destul de mare în raport cu populaţia existentă, la care se adaugă şi distanţa mică până la Huşi de unde aprovizionarea cu cele de trebuinţă se poate face lesnicios, într-un mediu comercial accesibil şi cu preţuri variate de la o unitate la alta. Dacă ţinem seama de faptul că puterea de cumpărare a locuitorilor este scăzută, şi cifra de afaceri mică, fără a fi cârtitori sau defetişti, se poate afirma că într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat şi unele din societăţile comerciale existente vor da faliment.

1. A.F Bunescu, patron Corneliu Bunescu, magazin mixt şi bar, cu puncte de desfacere a produselor în Creţeşti de Jos şi Buneşti. Asigură două locuri de muncă.

2. A.F. Chirica, patron I. Chirica, cu magazin mixt, bar şi prestări servicii (darac şi bandzic) în Creţeşti de Jos. Asigură mai multe locuri de muncă.

3. S.C. Nory S.R.L., patron Petru Mălăncuş, cu magazin mixt şi bar din 1997, cu sediul firmei la Vaslui şi punct de lucru la Creţeşti de Jos. Realizează un profit minim şi nu se mai dezvoltă. Asigură un loc de muncă.

4. S.C. Micop S.R.L., patron G. Gălăţeanu, magazin mixt şi bar, punct de lucru la Creţeşti de Jos. Asigură un loc de muncă.

5. A.F. Daniel, patron Daniel Păscălie, desfăşoară activitatea comercială în Budeşti. Asigură un loc de muncă.

6. A.F. Miron, patron Dionisie Miron, desfăşoară activitatea comercială în Creţeşti de sus. Asigură un loc de muncă.

7. S.C. Izop S.R.L., patron Mihai Pogănescu, magazin mixt în Creţeşti de Sus. Asigură un loc de muncă.

8. A.F. Maghiţa, patron Orzan Maghiţa, cu magazin mixt în Creţeşti de Sus. Asigură un loc de muncă.

9. S.C. Super Service S.R.L., patron Tiberiu Rotariu, activitate comercială şi de prestări servicii (bandzic). Asigură mai multe locuri de muncă.

10. S.C. Varter – Agro S.R.L., patron Constantin Vartolomei, cu magazin mixt şi bar. Asigură un loc de muncă.

11. A.F. Pandelea, patron Pandelea Aurel, comerţ cu amănuntul în localul închiriat de la Federalcoop Vaslui. Asigură două locuri de muncă.

12. S.C. Len – Flor, patron Ştefan Balan, vânzare cu amănuntul, bar şi morărit, înregistrată din 1998, cu sediul firmei la Huşi şi puncte de lucru în Creţeşti de Sus şi Satu Nou. Asigură două locuri de muncă, cu perspective de dezvoltare.

13. A.F. Fălceanu, patron Fălceanu Constantin, comerţ cu amănuntul, punct de lucru în Creţeşti de Sus. Asigură un loc de muncă.

14. A.F. Natalia, patron Mardare Natalia, înfiinţată în 1993, comercializează produse alimentare şi băuturi alcoolice, realizează venituri modeste, fără perspective de dezvoltare. Asigură un loc de muncă.

15. A.F. Lăstun, patron Lăstun Violeta, comercializează produse alimentare şi băuturi alcoolice. Realizează venituri modeste şi asigură un loc de muncă.

16. S.C. Ursa Mare S.R.L., patron Mariana Ursăcheanu, înfiinţată în anul 2001, cu sediul firmei la Bacău şi punct de lucru la Satu Nou, vânzare cu amănuntul, asigură 2 locuri de muncă.

Tabloul recapitulativ al societăţilor comerciale şi de prestări servicii pe teritoriul comunei Creţeşti, după anul 1989, se prezintă astfel:

	Unităţi comerciale	Prestări servicii	Total pe sate
Creţeşti de Sus	9*	2	11
Creţeşti de Jos	5	2	7
Satu Nou	4	1	5
Budeşti	3	—	3
Total	21	5	26

_________________

* Din care o farmacie cu capital privat.

Comerţul ambulant este o practică mai veche la noi. În trecut satele comunei erau străbătute de căruţe cu coviltir trase de doi cai, cu o iesle portabilă formată dintr-un sac la capătul din faţă a oiştii şi din care caii se hrăneau din mers. Comercianţii ambulanţi veniţi din locuri îndepărtate aduceau pentru vânzare gaz şi păcură tocmai de prin ţinutul Bacăului, oale, străchini şi chipiuri de lut de la Zgura sau de prin părţile Vasluiului şi Iaşului, precum şi var, linguri, albii, coveţi, fuse, spete pentru războiul de ţesut, piepteni din os, sfredele, securi, smirnă, tămâie, cuţite, sare şi multe altele. Pentru marfa vândută primeau în schimb cereale şi astfel creţeşteanul care nu avea întotdeauna banul la îndemână era scutit de a mai bate drumul târgului de unde să se întoarcă acasă cu marfa în spate.

Timp de aproape 50 de ani comerţul ambulant a dispărut. Oamenii nu aveau ce vinde iar statul era acela care dirija totul. Odată cu schimbarea vremurilor asemenea practică a început să revigoreze, numai că obiectele vânzării sunt altele: ceaune de aluminiu, cazane pentru ţuică, vase din plastic, scândură, ţesături fine, confecţii, covoare, încălţăminte, îmbrăcăminte second-hand, pui de găină, peşte, pepeni, toate schimbându-se pe bani şi mai rar pe troc.

Negustorii ambulanţi, de fapt urmaşii coropcarilor de altă dată, pentru a-şi vinde marfa străbat uliţele satului dintr-un capăt în altul strigând în gura mare: „Hai la …!“. Localnicii, în special femeile, se agită, ies la porţi, întreabă vecinele „ce se mai vinde?“, prilej de a intra în vorbă una cu alta, de a mai „pune ţara la cale“ şi aşa viaţa comunităţii devine mai animată, indiferent dacă au cumpărat ceva sau au vrut doar să vadă „cum se mai dă marfa“, după care totul reintră în monotonul cotidian.

2. Comerţul cu cereale

Cuprins ^

Pe măsură ce agricultura a devenit o activitate de bază pentru cea mai mare parte a oamenilor, ca fiind una din principalele surse de existenţă, de asigurare a hranei, modul de viaţă a început să capete alte dimensiuni. Sedentarizarea populaţiilor a fost una din schimbările impuse de practicarea agriculturii, apărând primele vetre de aşezare statornică, a urmat domesticirea animalelor şi folosirea lor la muncile agricole. Evoluţia uneltelor, de la plugul de lemn la cel cu brăzdar de fier a apărut ca o necesitate. Toate acestea, alături de alţi factori care contribuiau la creşterea producţiei, au dus la asigurarea unor resurse sporite de hrană pentru comunităţile omeneşti.

Depozitarea şi păstrarea cerealelor pentru un timp mai îndelungat, pentru a fi apărate de intemperii şi ca măsură de prevedere în vederea prevenirii urmărilor nefavorabile produse de capriciile vremii, cum ar fi seceta, sau ca măsură de siguranţă atunci când aşezările erau prăduite de semiţii călătoare, a constituit o preocupare permanentă a omului în decursul istoriei.

Prin descoperirea vestigiilor arheologice din teritoriul est-carpatic datând din veacurile V-VI⁵ s-a constatat, în spaţiul dintre locuinţe, existenţa unor gropi provizorii, de adâncimi şi forme diferite. Cele mai multe dintre ele fiind cilindrice sau în formă de sac cu gura mai îngustă şi cu fundul puţin albiat. Unele din gropile semnalate erau arse iniţial pentru a face impermeabile fundul gropii şi pereţii ei. În interiorul gropilor au fost descoperite resturi de mei şi grâu. Gropile de la Bogdăneşti, Dodeşti şi Horga din judeţul Vaslui aveau o capacitate de înmagazinare de la 50 până la 1.500 de kg. Prezenţa gropilor pentru provizii atestă o agricultură dezvoltată, care nu era posibilă decât la populaţiile stabile, sedentare. Dacă în unele gropi nu s-a găsit nimic, înseamnă că ele au fost golite odată cu părăsirea, din varii motive, a aşezărilor .

O altă mărturie a acestui mod de păstrare a cerealelor care, ce-i drept, face trecerea de la realitatea istorică la literatură, ne-o oferă Ion Vodă cel Cumplit, adresându-se unui pârcălab:⁶

Reintrând între ziduri, i-a arătat părcălabului că numaidecât să puceadă la săparea unor tainiţe, afară din cetate, în piatră uscată din munte, unde prin grija Visteriei să se pună grâu care să ajungă pe patru luni, pâinea pentru două mii de oameni. Groapa de provizii să fie legată, pe sub pământ, cu cetatea Crăciuna aşa fel ca să fie de folos oricând celor dinlăuntru.⁷

În vremuri de năpastă, când semiţii străine dădeau năvală peste statornicii oameni ai Moldovei, aceştia erau nevoiţi să fugă în alte locuri, ferite din calea duşmanului. Aşa s-au refugiat moldovenii din faţa celor 120.000 de otomani care se îndreptatau spre Vaslui în anul 1475. Grânele care nu au putut fi transportate au fost ascunse în gropi pregătite anume.⁸

Apropiindu-ne de spaţiul nostru geografic, la Huşi, cu ocazia unor săpături arheologice, s-au găsit vase mari de ceramică arsă având o capacitate de 300-500 l. Aceste vase, denumite dolii, în afară de păstrarea măslinelor şi a uleiului, cu siguranţă, erau folosite şi pentru păstrarea cerealelor.

Cei care s-au ocupat în mod deosebit cu comerţul de cereale erau evreii, care se stabiliseră la Huşi, la sfârşitul secolului al XV-lea. După ocuparea de către turci a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă (1484), se presupune că o parte din populaţia acestor ţinuturi, printre care şi cinci familii de evrei, s-a refugiat la Huşi. Documentele din arhiva Episcopiei menţionează pe Isac Frişov,⁹ negustor de cereale. Numărul evreilor din târgul Huşi a crescut în prima jumătate a secolului al XVII-lea, fapt atestat într-un document din 8 ianuarie 1604, care dintr-o listă de 25 de datornici faţă de Episcopie, sunt şi 7 negustori evrei. După datele menţionate de Melchisedec rezultă că în 1747 în Huşi existau 212 familii de evrei. Unii dintre ei au devenit arendaşi de moşii, precum Marcu Segal de la Budeşti, şi îşi valorificau producţia făcând comerţ cu cereale.

La recensământul populaţiei din 1774, în comuna Creţeşti se găseau 3 familii de evrei care aveau ca principală ocupaţie negoţul cu cereale. Acest fel de afacere a cunoscut o creştere deosebită după primul război mondial când întreaga forţă de muncă localnică era folosită numai în agricultură. De asemeni, aplicarea reformei agrare din 1921 a favorizat în mod direct creşterea producţiei agricole şi comerţul cu asemenea produse.

În aceste condiţii se constituie o societate cu reprezentanţe la Huşi, Drânceni şi peste Prut în Basarabia, a cărei principală activitate era comerţul cu cereale şi exportul lor. Administratorul general al societăţii era Iacob Steimberg.

Activitatea de bază a sătenilor din Creţeşti a fost întotdeauna agricultura, în special cultura cerealelor. Deşi suprafeţele de pământ ce reveneau fiecărei familii nu erau prea mari, totuşi, mai ales în anii buni, a existat un surplus de produse cerealiere. Valorificarea acestora era o necesitate, fiind principalul mijloc prin care se mai putea „scoate un ban“, atât de necesar pentru acoperirea nevoilor gospodăreşti.

Cerealele erau colectate din Creţeşti şi din satele din jur de reprezentanţii firmei, fraţii Hună şi Natan Leizer, şi transportate cu căruţa la Drânceni. Deoarece, uneori cantitatea colectată era mai mare decât posibilităţile de transport, societatea a construit un depozit de cereale la Creţeşti, în preajma staţiei C.F.R. La Drânceni cerealele erau stocate şi apoi transportate cu şlepurile societăţii, pe Prut, până la Galaţi, de unde luau drumul străinătăţii.¹⁰

Drâncenii au constituit o perioadă îndelungată centrul de colectare şi transport al cerealelor până la Galaţi, Prutul fiind navigabil pentru şlepuri până mai sus de Drânceni. Bazinul cerealier era destul de întins –de la Răducăneni şi până la Târzii, Duda, Boţeşti. În zonă existau multe moşii: Emil Iamandi avea moşie la Epureni, Soare Moscu şi I. Vericeanu la Duda, Dumitru Castroian la Pogăneşti şi Budeşti, Nicu Cerchez la Râşeşti. Peste Prut se putea trece pe podul de la Albiţa şi pe cel plutitor de la Drânceni, aşa că şi pentru basarabeni centrul de la Drânceni era un bun vad comercial.

Un alt angrosist de cereale era Dionisie Crevedia, grec din Cipru, care alături de Avram Ţudic, Iţic Rabinovici, Stelache Polihroniade şi Spiru Polihroniade, care arendau suprafeţe întinse de pământ, făceau „piaţa“ cerealelor la Drânceni: aveau magazii pentru depozitarea cerealelor, uscătorii, şlepuri, debarcadere, salahori etc., tot ce era necesar pentru a face comerţul cât mai profitabil.¹¹

Cu toată organizarea şi eforturile depuse de angrosişti, afacerile nu mergeau întotdeauna ca „pe apă“. Iată ce ne spune presa vremii:

Prutul, calea naturală a micului nostru comerţ, este mai întotdeauna impracticabilă din cauza secetelor care se pare a se fi localizat la noi mai cu seamă, şi după ce ne decimează cerealele, ne răpeşte şi unicul mijloc de transportare pentru puţinul rămas. Mai multe proiecte ce oamenii noştri de stat şi diferite companii au anunţat pentru canalizarea Prutului, au rămas numai anunţate şi suferinţa comerţului cu cereale creşte mereu.¹²

Pe rampa de încărcare a staţiei C.F.R. Creţeşti s-a construit o magazie care, o lungă perioadă de timp, înaintea celui de al II-lea război mondial, a fost folosită de sistemul cooperatist „Federala“, ca depozit pentru colectarea cerealelor. Gestionari au fost, alternativ, Gheorghe Moraru din Creţeşti de Sus şi Gheorghe Paraschiv din Satu Nou. În aprilie 1944 gara a fost incendiată, arzând şi depozitul.

După cel de al II-lea război mondial comerţul cu cereale făcut până atunci de angrosişti particulari, încet dar sigur, a dispărut. Locul lor a fost luat de întreprinderi de stat nou constituite, „Bazele de recepţie“ care aveau ca activitate principală colectarea, depozitarea şi comercializarea cerealelor dintr-o anumită zonă. Formele de colectare erau variate, având însă o caracteristică comună: impunerea de condiţii obligatorii pentru producători, fără ca aceştia să aibă vreo şansă de negociere asupra preţului sau cantităţilor. Statul deţinea „foarfeca preţurilor“ prin care dirija dezvoltarea şi progresul în agricultură. La început a avut de suferit ţăranul proprietar de pământ, apoi tot el, dar constituit în gospodării agricole colective şi apoi în cooperative agricole de producţie. Plata lucrărilor agricole mecanizate, iniţial pe terenurile agricole ale micilor producători sub lozinca „mobilizatoare“ a înfrăţirii dintre clasa muncitoare şi ţărănime şi a legăturii dintre sat şi oraş, apoi pe tarlalele întovărăşirilor agricole, ale C.A.P.-urilor sau ale întreprinderilor agricole intercooperatiste, se făcea prin produse cerealiere care erau predate la bazele de recepţie. Fără a face abstracţie de multitudinea relaţiilor ce existau între producătorul şi colectorul de cereale, referindu-ne numai la denumirea acestei întreprinderi de en-gross cerealier, Baza de recepţie, constatăm că termenul recepţie din cadrul acestei sintagme care, conform DEX înseamnă: operaţia de luare în primire a unui material sau a unei lucrări, cu respectarea anumitor metodologii specifice acestui sector de activitate. Aceasta a fost realitatea. Decontările se făceau pe căi unde prezenţa producătorului, care să-şi susţină cauza rentabilităţii muncii sale, nu se găsea.

Un alt mijloc prin care ţăranul era forţat să predea statului cereale au fost „cotele obligatorii“ pentru realizarea planului de stat, care l-au îngenuncheat pe truditorul pământului, luându-i singura lui sursă de existenţă. La planul de stat s-au adăugat produsele adunate pe calea contractărilor şi achiziţiilor de la gospodăriile populaţiei, produsele cooperativelor de consum, a întreprinderilor agricole de stat şi de la alte unităţi, surse sigure şi obligatorii pentru realizarea fondului centralizat de produse agricole al statului. Bazele de recepţie devin depozitar al acestui fond destinat aprovizionării populaţiei de la oraş, asigurarea materiei prime pentru industrie, a exportului şi constituirea fondului de rezervă.

Pe măsură ce obligaţiile de a preda produse agricole la stat s-au înmulţit, a apărut necesitatea asigurării condiţiilor pentru păstrarea şi depozitarea lor. Iniţial au exista depozitele Bazei de recepţie din Huşi unde toţi locuitorii din Creţeşti trebuiau să predea cotele obligatorii către stat şi contravaloarea prestaţiilor S.M.T.-urilor (Staţiunea de Mecanizarea Agriculturii). Aici, cu mijlocul său de transport, ţăranul trebuia să aştepte zile în şir, indiferent de capriciile vremii, până îi venea rândul să predea produsele. Dacă se întâmpla ca la analiza de laborator marfa să fie declarată necorespunzătoare, aceasta era o „bucurie“ în plus: omul trebuia să cumpere cereale de pe piaţa liberă, să mai facă încă odată rândul de aşteptare şi, în plus, să piardă bani datorită diferenţei de preţ.

Pentru decongestionarea centrului de la Huşi, la Creţeşti, în apropierea staţiei C.F.R., pe o suprafaţă de aproximativ 2 ha, în perioada 1975-1978, s-a construit o nouă unitate, Baza de recepţie Creţeşti, cu două magazii spaţioase, compartimentate, care puteau asigura depozitarea şi păstrarea în condiţii tehnologice optime 20.000 t de cereale boabe.

Unităţile cooperatiste şi de stat nu aveau posibilitatea de a preda statului porumb boabe, fapt ce a impus ca la baza Creţeşti să se construiască pătule pentru depozitarea porumbului ştiuleţi –un alt mijloc „oficial“ de a frauda producătorul. Pentru a se ajunge la calitatea STAS de boabe, erau luaţi în calcul o serie întreagă de factori, în cele mai multe cazuri „ochiometric“, cum ar fi: umiditatea, greutatea hectolitrică, greutatea cocenilor, pierderi tehnologice, contravaloarea manoperei pentru desfăcatul ştiuleţilor ş.a.m.d. Pătulele de la Creţeşti au o capacitate de depozitare de 7.600 t porumb ştiuleţi.

Concomitent cu construcţia depozitelor şi a celorlalte utilităţi, din fondurile proprii ale unităţii, a fost deviată din gară o linie de garaj C.F.R. pentru a uşura încărcarea cerealelor din magazii direct în vagoane. Întregul complex a fost dotat cu toate cele necesare în vederea desfăşurării unei activităţi rapide şi permanente: cântar basculă de 50 t, laborator de control şi analiză a produselor, uscătorie pentru cereale cu o capacitate de 17 t în 24 de ore, elevatoare, transportoare cu şmec şi bandă rulantă, batoză, macara de mare capacitate pentru desfăcat ştiuleţii de porumb, trioare, vânturătoare, atelier mecanic, mijloace de transport, căi de acces etc.

La început, transportul cerealelor din magazia nr. 1 în magazia nr. 2 se făcea printr-un releu de benzi transportoare, la care ulterior s-a renunţat, deoarece consumul de energie electrică era exagerat de mare şi defecţiunile sistemului prea dese.

Un compartiment din magazie a fost folosit permanent pentru depozitarea rezervei de stat, care se înnoia şi completa periodic în funcţie de achiziţiile din noua recoltă, în aşa fel încât cantitate destinată acestui scop să fie permanent întreagă.

Pe lângă Baza de recepţie de la Creţeşti a funcţionat şi un depozit la Manţu, cu o organigramă adecvată. La Creţeşti erau arondate unităţile agricole din comunele: Olteneşti, Târzii, Creţeşti, Boţeşti Gugeşti, Tătărăni, Buneşti, Avereşti şi ferma I.A.S. Manţu. Până la înfiinţarea Bazei de recepţie din comuna Dimitrie Cantemir (Hurdugi), tot de Creţeşti aparţineau şi comunele: Deleni, Hoceni, Hurdugi şi Grumezoaia.

Personalul care deservea baza Creţeşti se compunea dintr-un şef de unitate, doi laboranţi, un contabil (economist), şef de depozit, magaziner, tractorist, excavatorist, paznic de noapte, un inspector al centrului şi, în funcţie de volumul produselor preluate, a sezonului de activitate, 10-15 muncitori sezonieri.

Au lucrat ca şefi de unitate la Creţeşti în diferite perioade de timp, Puiu Brânzei, Ghiţă Popa, Ştefan Hodaş, Lascăr Moruzan ş.a.

După revoluţia din 1989, odată cu desfiinţarea unităţilor cooperatiste şi cu aplicarea Legii 18/1991, Baza de recepţie Creţeşti a devenit S.C. „Comcereal“, depozit particular, proprietatea lui Adrian Porumboiu, care şi-a stabilit organigrama şi sfera de activitate în condiţiile economiei de piaţă.¹³

3. Băncile popular

Cuprins ^

Banca este o instituţie care îţi împrumută o umbrelă când este timp frumos şi ţi-o cere înapoi când plouă.

Jeròme K. Jeròme, (1859-1927)

Scriitor englez

Toată viaţa lui ţăranul a fost obsedat de două lucruri: pământul şi banul. După împroprietărirea din 1864, care s-a aplicat într-o lungă perioadă de timp, ţăranul a scăpat într-o oarecare măsură de robia pământului, o parte din locuitorii din Creţeşti au primit pământ din cel ce aparţinea Episcopiei Huşilor. Mai târziu, cei care se stabileau în Satul Nou au beneficiat de prevederile legii însurăţeilor, dar toţi au căzut în nevoia banului. Lipsa de bani i-a silit pe ţărani să-şi dea munca pe parale puţine şi pe mai mulţi ani, înglodându-se în datorii şi astfel ridicarea din sărăcie a ţăranului devenea imposibilă.¹⁴

Preocupări pentru scoaterea ţăranului de sub puterea banului au existat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unul din reprezentanţii acestui curent înnoitor a fost Ion Ionescu de la Brad care depune la Camera deputaţilor un proiect de lege pentru înfiinţarea băncilor populare săteşti¹⁵ considerate la acea vreme un mijloc prin intermediul căruia ţăranii puteau, măcar parţial, înlătura sărăcia cumpărând vite, unelte de muncă, seminţe, pământ. Mai târziu aceleiaşi idei i s-a alăturat un al om luminat al vremii, Spiru Haret care, în calitatea sa de ministru al învăţământului, cu sprijinul învăţătorilor şi al altor intelectuali din lumea satelor, a iniţiat o mişcare de ridicarea ţărănimii, întâii prin ştiinţa de carte şi apoi prin cooperativele săteşti şi băncile populare, denumite şi cooperative de credit. Urmare a acestor stăruinţe la 28 martie 1903 este promulgată şi publicată în Monitorul Oficial nr. 288 Legea băncilor populare săteşti şi a Casei lor centrale, la care, în decursul anilor, până după primul război mondial, s-au tot făcut completări şi modificări pentru a înlesni realizarea scopurilor lucrative a acestor unităţi cooperatiste din lumea satelor.

Şapte ani mai târziu de la aplicarea Legii din 1903, I. G. Duca spunea:…din 1903 şi până astăzi n-a fost sesiune parlamentară care să nu aducă îmbunătăţiri legii – fapt ce a dus la progresele îmbucurătoare ale mişcării cooperative. Mişcarea cooperatistă de extindere teritorială a băncilor populare şi înmulţirea numărului de activităţi a acestora era îndreptată împotriva cămătarilor şi speculanţilor de tot felul, care sufocau pe micii producători rurali.

Dintre toate tipurile de societăţi cooperatiste de la noi, băncile populare au fost acelea care au găsit cele mai bune condiţii de dezvoltare în mediul sătesc. În această direcţie exista un curent general, aşa cum rezultă şi din procesul-verbal al Congresului viticulturii din judeţul Fălciu care a avut loc la Huşi la data de 7 decembrie 1897, în care se menţionează: …pentru ca interesele viticultorilor să fie căutate din toate punctele de vedere, se cere să ne unim mai mult forţele, să ne asociem în număr cât mai mare, pentru a rezista contra oricărui neajuns Nici o ţară din lume şi la nici o ramură de economie naţională, puterile împărţite, forţele individuale, n-au fost în stare să producă ceva. Numai prin asociere au reuşit să aducă îmbunătăţiri care se credeau aproape de nerezolvat. La punctul 8 al rezoluţiei acestui congres se menţiona expres că este imperios necesar să se pună bazele unei bănci de credit pentru a scăpa pe cultivatorii viţei de vie de servitutea capitalului străin, a cămătarilor şi speculanţilor.

Banca Naţională a României ia fiinţă în 1880, având dreptul de a emite monedă. Înaintea ei se înfiinţaseră instituţii de credit: Creditul funciar rural (1873); Creditul funciar urban Bucureşti (1874); Creditul financiar urban Iaşi (1881). Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se formează o reţea de bănci populare spre a veni în ajutorul sătenilor care până atunci se aflaseră în imposibilitatea de a-şi procura credite ieftine.¹⁶

Deşi în întreaga ţară sistemul băncilor populare luase un oarecare avânt, în judeţul Fălciu, în anul 1901, nu se găsea decât o singură bancă.¹⁷

Răscoala din 1907, izbucnită ca urmare a lipsei de pământ de care suferea ţăranul dar şi a dobânzilor cămătăreşti ce trebuiau plătite când lua avansuri pentru hrană, campania militară din 1913, când statele creştine din Peninsula Balcanică s-au ridicat la luptă pentru dezrobirea de sub jugul turcesc, acţiune la care a participat şi România, urmată nu după mult timp de conflagraţia primului război mondial, au avut urmări şi asupra băncilor populare. Cu toate neajunsurile aduse de evenimentele vremii, în 1919 în judeţul Fălciu existau 52 de bănci populare cu 12.855 de asociaţi, în medie câte 247 de membri la o bancă. capitalul vărsat era de 4.144.548 lei, cu o medie pe bancă de 79.703 lei şi de 322 lei pe asociat.¹⁸

Acum ia fiinţă şi la Creţeşti Banca Populară „Albina Lohanului“, preşedinte fiind Petru Albescu din Creţeşti de Sus, iar casier Ion Onofrei din Budeşti. Din comitetul de administraţie au făcut parte gospodari de frunte din satele comunei, alături de învăţătorii Emanoil Lovin, Marin Benghiuş, Panainte Chitic, preotul Gheorghe Năstase şi şeful postului de jandarmi, aşa cum se poate observa din amintirea fotografică pe care au lăsat-o şi care a ajuns până la noi.¹⁹

Activitatea băncii „Albina Lohanului“ s-a desfăşurat în perioada interbelică pe baza legilor vremii având drept scop de a primi economiile băneşti ale depunătorilor şi de a le face productive în folosul cetăţenilor, creându-se astfel posibilitatea de a acorda membrilor băncii împrumuturi pentru satisfacerea diferitelor nevoi ale acestora. Capitalul vărsat de către bancă era de 65.000 lei şi cel de fiecare asociat de 300 lei şi se găsea la media judeţului.

Comitetul de administraţie al Băncii „Albina“

Banca făcea operaţiuni de încasări şi plăţi de cotizaţii, împrumuturi şi ajutoare pentru membrii săi şi pentru cei care nu erau asociaţi. Diferenţa între aceste categorii se făcea prin dobânda încasată la împrumutul acordat: 12% pentru societari şi 18% pentru nesocietari.²⁰ La depunerile pentru fructificare banca plătea o dobândă de 10%. Între dobânzile încasate şi dobânzile plătite pentru depunerile de fructificare exista o diferenţă în beneficiul băncii din care se acordau dividende, se crea un fond de rezervă şi se putea face cheltuielile curente.

Cea mai însemnată acţiune a Băncii populare „Albina Lohanului“ făcută în beneficiul oamenilor şi cu care a intrat în istoria localităţii a fost cea din 1922-1933 când a creditat locuitorii din Creţeşti, Tătărăni, Olteneşti şi Huşi dându-le posibilitatea de a cumpăra de la Maria Varlam, proprietara moşiei Budeşti, suprafaţa de 119,8 ha teren cu pădure (anexa nr. 7), cu o dobândă convenabilă pentru ambele părţi. Acest act de unitate colectivă a împlinit dorinţele celor mai mulţi locuitori ai comunei de a fi proprietari de pădure, aducându-le o rază de lumină şi de bucurie.

În timpul războiului, Banca populară „Albina Lohanului“ s-a desfiinţat. Mult mai târziu a fost luată iniţiativa reînfiinţării băncilor populare de credit cooperatist. O asemenea unitate a luat fiinţă în comuna Tătărăni, cu denumirea actuală „Plugarul“, la care au fost arondate comunele Olteneşti şi Creţeşti, condusă fiind de un consiliu de administraţie având ca preşedinte pe Vasile Rusu şi contabil şef pe Vasilică Idriceanu.

În 1997 numărul creţeştenilor asociaţi era de 149, cu un fond social de 25.963.000 lei, şi 75 de membri au primit împrumuturi în valoare de 62.436.000 lei, cu o dobândă medie de 31-32%. În anul 2000 numărul membrilor era de 151, cu un fond social de 171.173.000 lei, 97 dintre ei sunt membri activi care au beneficiat de împrumuturi în valoare de 468.120.000 lei, cu o dobândă medie de 22-23%.

În afară de împrumuturile pe care le acordă membrilor, Cooperativa de credit din Tătărăni efectuează o serie întreagă de operaţiuni pe bază de mandat pentru alte unităţi din sistemul bancar, C.E.C., asigurări obligatorii, loto pronosport etc., printre care: atragerea si restituirea de economii de pe librete C.E.C., încasarea primelor de asigurare de bunuri şi persoane, plata de despăgubiri asiguraţilor, vânzări de bilete la diferite sisteme de jocuri de noroc ş.a.

Acordă împrumuturi pentru scopuri productive în agricultură, aprobarea mărimii acestora făcându-se în funcţie de numărul părţilor sociale subscrie şi achitate şi de disponibilităţile băneşti existente. Se mai acordă împrumuturi şi pentru activităţi neproductive, destinate nevoilor gospodăreşti şi familiale. Suma maximă ce se acordă este de 40.000.000 lei, pe termen de 2 ani, cu o dobândă al cărui procentaj variază în funcţie de factorii care au influenţă asupra activităţii băncii. Dobânda percepută la împrumuturi acoperă cheltuielile de funcţionare a unităţii.

4. Meşteşugurile

Cuprins ^

Gospodăria ţărănească a produs mereu cele necesare traiului. Astfel a luat naştere o industrie casnică ţărănească care a apărut odată cu nevoile omului: clădirea caselor, cusutul hainelor, ţesutul covoarelor şi al pânzeturilor, vopsirea lânii, potcovitul cailor, confecţionarea căruţelor, a butoaielor, a încălţămintei, cojocăria şi încă multe altele au fost permanenţe în istoria satului.²¹ Nici o gospodărie nu a putut produce tot ce avea nevoie şi astfel s-a diversificat şi necesitatea schimburilor de produse, mai întâi pe arii restrânse şi apoi din ce în ce mai largi s-a impus de la sine. În cadrul unei comunităţi restrânse, aşa cum sunt satele comunei Creţeşti, au existat întotdeauna oameni specializaţi în anumite meserii: dulgheri, fierari, zidari, croitori, cizmari, frizeri etc. care, prin munca şi obiectele create de ei satisfăceau în parte nevoile localnicilor.

Oricât de diversificate ar fi fost meşteşugurile şi de pricepuţi meşterii din comuna Creţeşti nu puteau acoperi toate nevoile populaţiei. În aceste cazuri deplasarea la Huşi devenea o necesitate. Principala preocupare a femeilor în perioada de iarnă era ţesutul. Pentru înălbitul pânzei şi de cânepă sau vopsitul firelor necesare pentru ţesutul covoarelor acestea erau neîntrecute, însă bătutul sumanelor „cu cotul“, operaţie ce se făcea în gospodărie, nu întotdeauna dădea rezultatele cele mai bune. Meşterii de la Huşi dispuneau de pive mecanice pentru bătut sumani, de scoteau un şiac ce rivaliza cu stofa de fabrică şi acolo se duceau femeile cu valul sub braţ. Un asemenea atelier se găsea „La pod la Ralea“. Dubitul şi argăsitul pielilor de animale folosite la confecţionarea încălţămintei şi a hamurilor impunea prezenţa meseriaşilor de la atelierul de la „Podul lui Vaşuta“. toate băcăniile şi cârciumile din Creţeşti vindeau pâine şi covrigi făcuţi de meşterii brutari de la târg, iar cizmarii când aveau de confecţionat o încălţăminte nouă apelau la meşterii specializaţi în rihtuit.

Numai cu asemenea legături între meşterii de la târg şi cei de la sate putea fi satisfăcută diversitatea nevoilor gospodăreşti.

Pe măsură ce industria s-a dezvoltat şi produsele industriale au pătruns în lumea satelor prin intermediul comerţului, numărul meseriaşilor şi al meseriilor tradiţionale a început să se reducă. Mulţi meseriaşi s-au recalificat „din mers“: cel care făcea sobe din piatră sau cărămidă, acum le face din teracotă; rotarul care construia o căruţă din lemn şi numai cu legături de fier, înjgheabă acum căruţe din profile de fier şi roţi cu pneuri; cei care acopereau casa cu stuf „în solz de peşte“ sau „la prăştină“ au dispărut, acum alţii s-au specializat în a acoperi casele cu plăci de azbociment. de fapt meseriaşii buni din comună s-au priceput la toate: cel care făcea o căruţă putea confecţiona şi un butoi sau cel care era meşter la stoleria caselor putea face şi un sicriu. Comuna, în decursul timpului, nu a dus niciodată lipsă de meseriaşi. Unele nume de familie pe care le întâlnim la locuitorii satelor dovedesc acest lucru: Stoleru, Rotaru, Ciobanu, Blănaru, Olaru, Ciobotaru, Pietraru, Moraru, Teslaru,. ele ne arată că strămoşii acestor familii şi-au transformat meseriile în renume (de fapt un cognomen) şi apoi în nume de familie, fenomen care astăzi nu mai este sesizat de vorbitori.

Fiecare sat a avut şi are meseriaşi ştiuţi de toată lumea: Ştefan Grigoraş, Tache Grosu, Costache Cornea, Gheorghe Bazgan, Gheorghe Sandu, Petru Creţu, Vasile Bobu, Gheorghe Fălceanu, Vasile Grigoraş, Vasile Hobincu şi încă mulţi alţii.

Procesul general de modernizare a adus şi în lumea satelor noi meserii: depanator radio-tv, electrician, mecanici auto, tinichigiu, ceasornicar ş.a.

Foarte puţini vorbitori mai ştiu astăzi, chiar şi din cei trecuţi prin diferite trepte de şcolarizare că majoritatea termenilor care denumesc meserii, relaţii, scule şi obiecte din industria casnică sunt de origine latină: bute, butoi, ac, sulă, cămaşă, a ţese, cui, scaun, masă, a schimba, a vinde, negustor, a cumpăra, sau de origine slavă: stoler, potcoavă, strungar, a croi, croitor, haine, rochie, căldare, cleşte, nicovală, târg, vamă, precupeţ. Putem observa că şi cu ajutorul numelor de meserii şi meseriaşi ne putem întoarce în timp şi explica fenomenul formării limbii şi poporului român, aspect care nu de puţine ori în decursul istoriei, a dat naştere la dispute contradictorii.

5. Morăritul

Cuprins ^

Cultivarea cerealelor de către om şi folosirea acestora în hrana zilnică a impus realizarea unui sistem de zdrobire mecanică a boabelor pentru transformarea acestora în făină. Iniţial, omul timpurilor trecute a folosit două pietre mobile, apoi la începutul erei noastre, a apărut râşniţa care şi astăzi se mai găseşte în unele gospodării şi este folosită la facerea păsatului şi bulgurului pentru sarmale de sec, înlocuind orezul.

Râşniţa a fost aceea care a însoţit omul în perioada năvălirii popoarelor migratoare. Era pusă în car şi împreună cu tot calabalâcul casei ţăranul pleca în pribegie în adâncul codrului din faţa duşmanului care îi călca vatra. Cu râşniţa îşi asigura făina traiului zilnic.

În timpul secetei din 1946, când boabele de cereale se măsurau cu pumnul, singurul mijloc de a face făina şi unde nu se dădea vamă era râşniţa. Când grâul era în pârgă creţeşteanul mergea în lan, freca în palmă spicele, umplea traista sau un fund de sac şi înşira boabele la soare ca să se usuce. La râşniţă boabele se transformau în făină şi hrana familiei era asigurată pentru câteva zile. Aşa au reuşit mulţi să supravieţuiască în timpul secetei până la noua recoltă.

Mijloacele de a transforma boabele de cereale în făină au avut o lungă perioadă de evoluţie: pietrelor mobile de piuă, le-a urmat râşniţa apoi, pe măsură ce economia sătească s-a dezvoltat a apărut moara care folosea forţa apei sau a vântului, şi mai târziu morile care foloseau focul (la motoarele cu explozie sau la locomobile) şi până la morile moderne care în locul pietrelor au început să folosească valţurile metalice mânate de puterea energiei electrice.

Un hrisov din anul 1610 (7118), dat în luna iunie la Iaşi de voievodul Constantin Movilă, menţionează: …a venit înaintea noastră sluga noastră Nicoară, vistiernicul, fiul Ilenei, nepoata lui Bolog, de bună voie…şi a vândut dreapta lui ocină şi detină, toată partea lui de ocină, ce se va alege, din jumătatea de sus a satului Berbenţeni ce este pe Crasna şi cu loc de iaz şi de moară (s.n.), în ţinutul Fălciului…Acesta a vândut-o boierului nostru pan Dumitrache Chiriţă, mare postelnic, pentru treizeci de taleri de argint şi i-a plătit pe deplin.²²

De aici deducem că iazul şi locul de moară se găseau pe acele locuri încă înainte ca Domnitorul să dea acel înscris. Presupunem că dacă pe valea Crasnei existau condiţiile necesare funcţionării morilor de apă, pe lângă cea menţionată în documentul dat de Constantin Movilă mai erau şi altele folosite de locuitorii satelor de pe această vale, sate astăzi dispărute. Pe vreme de secetă sau de îngheţ, când morile de apă nu mai puteau fi folosite, oamenii măcinau la morile de vânt aşezate pe creasta Dealului Crasnei, poziţie ce oferea condiţii favorabile în tot cursul anului – vântul dominant fiind din nord.

Acestea a fost morile la care au măcinat creţeştenii până când au apărut morile de foc. Una dintre acestea a existat la Budeşti, pe moşia lui Dumitru Castroian, purtată de forţa aburului (locomobila) . Mult mai târziu, pe la începutul secolului XX, pe teritoriul comunei, în dreapta şoselei Crasna – Huşi, au fost puse în funcţiune două mori de foc ce foloseau motoare cu explozie. Ultimii proprietari au fost Ion Chitic, din Creţeşti de Sus şi T. Mihăilescu, din Huşi. Numele acestor proprietari s-au folosit o lungă perioadă de timp drept toponime, astăzi fiind pe cale de a fi uitate. Prin Legea de naţionalizare din 11 iunie 1948 morile au trecut în proprietatea statului. Moara lui Mihăilescu a fost demolată deoarece se afla într-un grad avansat de degradare, cea care a aparţinut lui Ion Chitic a mai funcţionat o vreme ca unitate de stat până când s-a încheiat electrificarea comunei, după care a fost dezmembrată. În locul lor s-a construit o moară cu valţuri în Creţeşti de Sus, care foloseşte energia electrică. Unitatea a fost privatizată, are numele Zorba S.R.L. şi patron este Ilie Bâicu.

Ştefan Balan, patron al societăţii comerciale Leu–Fluor S.R.L., în anul 2002 a pus în funcţiune o moară în Satu Nou, care reuşeşte să satisfacă nevoia de măciniş ale sătenilor.

De-a lungul vremii creţeştenii au măcinat grâul la morile din Huşi sau de la Leova, localitate din Republica Moldova, aflată peste Prut. Mai rar, foloseau moara de grâu din oraşul Vaslui, mergând peste dealuri, prin Vineţeşti, Beneşti, Tanacu, Vaslui. Toate aceste mori foloseau motoare cu explozie şi aveau cu un flux tehnologic modern: precurăţitorul, curăţitorul, elevatoarele, turbinele de aer, bateriile de cicloane şi la mijloc sala unde erau montate valţurile. În aceste instalaţii de producea făină de două calităţi, albă şi integrală. Contravaloarea morăritului se acoperea cu uiumul perceput care aducea venit statului acoperea cheltuielile de întreţinere a utilajelor şi salariul personalului angajat. Aceste sistem de plată s-a aplicat întotdeauna şi se foloseşte şi astăzi la o cotă de 12% din totalul cantităţii măcinate.²³

1. Gheorghe Ionescu-Siseşti – Politica agrară, Bucureşti, 1912, p. 179.

2. Christ D. Staicovici şi P. Iacomi – Statistica anuală a României, Bucureşti, 1914, p. 30.

3. Paul Emanoil Barbu – Din istoria cooperaţiei de consum şi credit din România, vol. II, Bucureşti, 2000, p. 367.

4. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, dosar 16/1977, pachet 62.

5. Dan Gh. Teodor – Pe teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI. Editura „Junimea“, Iaşi, 1978.

6. pârcălab –titlu dat în evul mediu, în ţările române, persoanelor însărcinate cu conducerea unui judeţ, unui ţinut, având atribuţii militare, administrative, judecătoreşti.

7. Gheorghe Chiper-Dinograncea, op. cit.

8. I. Grigoraş – Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare. Editura „Junimea“, Iaşi, 1982, p. 119.

9. Hera Steimberg –Cimitirul vechi evreiesc din Huşi, în „Prutul“, anul I, nr. 6. iunie 2001, pp. 1 şi 8.

10. Profesor Hera Steimberg, Huşi – manuscris.

11. Comunicare – Buştiuc Maria, Drânceni, 91 ani.

12. În Vocea Huşului, anul I, Huşi, joi 6 septembrie 1873, p. 1.

13. Comunicări
– Marcu Ioan, Huşi, economist, 69 de ani, inspector al Centrului judeţean Vaslui.
– Munteanu Nică, Creţeşti, 66 de ani, fost economist, Baza de recepţie Creţeşti.

14. Ion Ionescu de la Brad – Agricultura română de la Bradu. Roman, 1889, pp. 52-53.

15. ibidem, p. 53.

16. Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu – op. cit. p. 575.

17. Paul Emanoil Barbu, op. cit. p. 106.

18. ibidem, p. 111.

19. Valentin Leondar, jurist, ginerele lui Petru Albescu.

20. Revista Probleme economice, nr. 2, februarie 1967, p. 78.

21. I. P. Panaitescu, op. cit. p. 151-156.

22. D.I.R., veacul al XVII-lea, A, Moldova, vol. IV (1591+1960), doc. 222 şi D.I.R. veacul al XVII-lea, vol. VI, (1605-1610). Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1952, p. 297, document 394.

23. Comunicări:
– Vasile Paraschiv, fost preşedinte al Cooperativei de consum Creţeşti;
– Genoveva Văleanu, contabil al Cooperativei de consum Olteneşti;
– Mihai Mocanu, fost gestionar al Cooperativei de consum Creţeşti.

Crețești - istorie și actualitate