III. Locuri, oameni şi fapte în memoria documentelor

Memoria documentelor este ca o placă de bronz acoperită de semne pe care timpul o şterge pe nesimţite, dacă nu revenim adesea cu o daltă.

Adrian-Claude Helvetius (1715-1771), filozof francez

1. Răsfoind hrisoave prăfuite

În decursul timpului nu au fost mulţi din aceia care să se aplece cu sârguinţă şi răbdare pentru a răsfoi documentele vremii spre a scoate la lumină din negura istoriei fapte şi întâmplări, oameni şi locuri pe care astăzi să le putem prezenta cititorului, o oglindă a trecutului localităţii şi a originii numelui ei. O încercare demnă de laudă de a aduna informaţii răzleţe risipite prin diferite documente a făcut învăţătorul Marin Benghiuş. Lucrarea s-a constituit într-o monografie a localităţii care, la acea dată, în perioada interbelică, era o noutate prin părţile locului. După informaţiile culese de la cei cărora „le-a căzut în mână“, monografia cuprindea informaţii de ordin istoric, geografic, etnografic şi cultural, suficiente pentru a se constitui într-un act de cultură. Valoarea informaţiilor şi a modului de prezentare a fost recunoscută de foruri competente. A avut aprobarea „Fundaţiei Regale“ cu nr. 1476/1941 pentru a putea fi tipărită. Astfel se confirmă părerea că lucrarea corespundea exigenţelor timpului sub toate aspectele. Tipărirea cărţii nu s-a putut realiza datorită împrejurărilor potrivnice impuse de război. Sub formă de manuscris, monografia a „circulat“ pe la toate oficialităţile comunei. Mulţi au citit-o, au avut cuvinte de laudă pentru ea. Aşa ceva nu îndrăznise nimeni să facă până atunci.

Tot un fiu al satului Creţeşti de Sus, învăţătorul Gheorghe Iancu, între anii 1937-1941, cu peregrinări prin ţinuturi basarabene, concepe şi realizează o monografie care cuprinde zece capitole, având o descriere amănunţită a vieţii satului, cu multe elemente de etnografie şi folclor, evoluţia acestora până în contemporaneitate, aspecte ale demografiei, prezentarea geografică a localităţii etc, aşa cum rezultă din consemnările unei persoane oficiale a timpului. Nici această monografie n-a avut o soartă mai bună. Învăţătorul fiind apt pentru război a fost in dese rânduri concentrat sau plecat în refugiu aşa încât idealul tinereţii, acela de a opri timpul pe o pagină tipărită, nu s-a mai realizat şi astfel o mulţime de informaţii s-au risipit fără a mai putea fi recuperate.

În demersul nostru pe aceeaşi temă, pornind de la o realitate dată, am fost nevoiţi să luăm munca de la capăt, încercând să reconstituim, pe bază de documente şi informaţii diverse, evenimente şi fapte trecute şi să le dăm o formă cât mai aproape de adevărul istoric, fără a uita exemplul înaintaşilor care, pentru noi au constituit un imbold, un exemplu de urmat pe acest drum spinos al cunoaşterii.

Din informaţiile care au ajuns până la noi, atât prin studiul documentelor vremii, cât şi al interpretărilor care s-au făcut pe seama lor ,¹ părerile privind originea numelui Creţeşti sunt diverse, dar fiecare în parte aduce câte o rază de lumină în descifrarea acestei „taine“. O prezentare sumară a acestora se impune, atât din respect pentru cei care le-au emis şi le-au pus în discuţie, ca pe o posibilă cale spre adevăr, cât şi pentru cunoaşterea lor ca o premisă a unei viitoare sinteze.

O legendă, cunoscută astăzi de puţini oameni de prin părţile locului, ne spune că numele localităţii Creţeşti vine de la o preafrumoasă şi fermecătoare răzăşiţă, Creaţa. Pentru serviciile „drept credincioase“ aduse domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, aceasta primeşte o moşie şi un sat ce-i poartă numele.

Povestea cu răzăşiţa Creaţa ne duce, parcă prea de-odată, la o alta asemenea de prin părţile Hârlăului, Rărăşoaia, de unde a ieşit un os domnesc pentru tronul Moldovei – Petru Rareş. Asemănarea de situaţii, deşi pare forţată, constituie o mândrie pentru creţeşteni: au şi ei „Rărăşoaia“ lor care, cu toate că nu le-a lăsat un os de domn, în schimb a dat locului obârşiei lor un nume cu care au intrat şi vor rămâne în istorie.

Răsfoind documentele vremii şi înlăturând elementele de fantezie populară, constatăm că legenda cu răzăşiţa Creaţa a pornit de la un sâmbure de adevăr ce nu poate fi ignorat.

La 28 august 1466 (6974), la Suceava, ² Ştefan cel Mare întăreşte lui Benea, fiul lui Creţu, unde a fost curtea lui Creţu, pe Ialan, la Murgeni, un loc ca să-şi întemeieze sat, mai jos de Crăhan, la Movile, şi Uhrineşti, pe Lisov şi o prisacă.

Cu 31 de ani mai târziu, la 20 martie 1497 (7005), printr-un hrisov dat la Vaslui, Ştefan cel Mare întăreşte lui Mihu, medelnicer, satul Rădeni de la gura Ialanului şi cu izvorul cumpărate de la nepoţii lui Creţu:

…au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni mari şi mici sluga noastră Sima şi sora lui Muşa şi nepotul lor de frate Buda şi vărul lor Avram şi iarăşi vara lui Stana, toţi nepoţii lui Creţul de la Ialan… au vândut dreapta lor ocină, din uricul lor drept şi propriu, din uricul şi vislujenia bunicului lor, Creţul de la Ilan, un sat,… anume Rădenii cu izvorul care este la gura Ialanului. Aceştia au vândut credinciosului nostru Mihul, medelnicer, pentru 200 zloţi tătărăşti... în hotarul vechi.

Satul Creţului purta acum numele de Rădeni. Ruinele acestui sat sunt astăzi acoperite de apele domoale ale unei bălţi.

La vărsarea Elanului în Prut se întinde valea Creţana ce aminteşte de numele Creaţei.

Nepoţii Creţului sunt menţionaţi şi într-un alt hrisov dat de Ştefan cel Mare la 5 aprilie 1500 prin care domnitorul Moldovei întăreşte stăpânirea lui Ştefan Murgu şi a fratelui său Toader asupra satului Murgeni.³

Primul document în care se menţionează numele satului Creţeşti este un …ispisoc⁴ slavon dat de Petru Voevod din anii (7036) 1528, martie 28 (s.n.), prin care întăreşte lui Barta şi fratelui său Bene şi surorilor lor Magda, Neacşa preoteasa şi Magdalena, feciorii Siminei şi seminţia lor Neagra şi fratele său Capotă şi Dumşa şi surorilor lor Paraschiva şi Doica, feciorii Stanei, nepoţii Creţei de pe Elan, pe a lor drepte moşii, Drugii şi Murgenii, Bârsăneştii şi satul Creţeşti. (s.n.)

Iar hotarele acestor sate să fie, precum „au umblat în veac“. Deci satele erau mult mai vechi.

Documentul publicat de Institutul de Istorie al Academiei este o „Copie după un rezumat românesc din anul 1785“ ⁵.

O altă variantă a originii cuvântului „Creţeşti“ susţinută de unii cercetători, pe bază de documente mai puţin cunoscute din vremea lui Petru Rareş, este aceea că numele satului vine de la Nicoară Potcoavă (Creţu), frate de mamă cu Ion Vodă Viteazul (cel Cumplit). Acesta şi fraţii săi, Nicoară şi Alexandru, nu sunt urmaşii Creaţei din ţinutul Fălciului, ci fii Ioanei Sebergan din Liteni, sat aşezat la întâlnirea râului Suceava cu Siretul şi întărit lui Costea Liteanului de Bogdan Voevod prin hrisovul din 18 decembrie 1515 (7023) ⁶:

Aici, în Lunca Siretului, a sosit la vânătoare de păsări, la începutul verii anului 1526, nestatornicul Ştefăniţă Vodă şi a fost bine primit şi ospătat trei zile şi trei nopţi în casa liteanului. Bogăţia şi puterea l-au ademenit pe bătrânul boier. Astfel, la 24 decembrie 1526, tânăra jupâneasă Ioana a dat naştere unui copil, pe nume Ioan, ce a fost recunoscut de Ştefăniţă Vodă, ca fiu al său, şi a mărit moşia lui Iurg Liteanul din Lunca Siretului şi până în Lunca Prutului.

Căpitanul Petruţ, care a îndeplinit formele legale în numele voievodului Moldovei şi a supravegheat creşterea copilului, a poposit de mai multe ori la castelul din Liteni. Aşa se face că ceva mai târziu tânăra jupâniţă a dat naştere celor doi fraţi: Nicoară, zis Creţu şi Alexandru.⁷

Nu poate fi exclusă şi ipoteza că aşezarea Creţeşti îşi trage numele de la Dragomir Creţescu, cumnatul lui Ioan Vodă cel Cumplit, căsătorit cu Cireşica din satul Moşna. Acesta avea curte la Huşi, pe Drăslăvăţ (Broşteni), iar moşia sa, după cum arată documentul din 1630, dat de Alexandru Voievod se întindea din sus de gura drumului ce vine din Lohan şi până la hotarul Crasnei şi se împreuna cu hotarul Creţeştilor.⁸

Dragomir Creţescu este descendentul lui Creţoianu, al cărui nume îl găsim pomenit în documentul din 3 ianuarie 1495, dat de Ştefan cel Mare lui Lină Rugină prin care îi întăreşte acestuia stăpânirea asupra mai multor sate.

În timpul domniei lui Bogdan Lăpuşneanu, Dragomir Creţescu în urma unei înscenări este condamnat şi executat (1572), iar moşiile lui, inclusiv Creţeştii, au fost confiscate devenind proprietate domnească. Aceasta până în anul 1592 când Irimia Movilă le dăruieşte Episcopiei Huşilor.

Sintetizând cele prezentate mai sus privind originea cuvântului Creţeşti apar distinct câteva aspecte care scot în evidenţă posibilitatea stabilirii unor concluzii pertinente, de care nu ne putem îndoi. Toate documentele menţionate ce au fost emise în perioade diferite de timp arată că atât la sud cât şi la nord de Creţeşti au existat moşii întinse, acestea în nenumărate rânduri, au trecut de la un moştenitor la altul – majoritatea acestora având ca rudă îndepărtată un Creţu.

Că răzăşiţa Creaţa a existat ne-o arată ipisocul lui Petru Rareş, care menţionează: …nepoţii Creaţei de pe Elan şi pe a lor drept moţii... si Creţeştii. Faptul că nu putem identifica dacă moşia se afla pe teritoriul actual al localităţii Creţeşti nu trebuie să constituie un motiv de derută. Moşiile aveau întinderi mari şi erau amplasate în locuri diferite, aşa cum moşia Budeşti se întindea până în Sărata. Se mai păstrează şi astăzi toponimul „Valea Creţanei“ (Creţana), lângă Blăgeşti.

Documentele arată că tot pe Elan se aflau „curtea lui Creţu“ şi „nepoţii Creţului“, numele unei familii cu o vechime ce ne duce în jurul anului 1400 şi cu arbore genealogic destul de ramificat.

La nord de localitatea Creţeşti erau întinse moşii „până la gura drumului ce vine de la Lohan“ ai căror proprietari purtau numele de Creţoianu sau Creţescu.

Pornind de la această scurtă prezentare putem spune cu certitudine că numele localităţii Creţeşti are la bază un eponim (persoană ce dă numele unei localităţi) care aparţine cu siguranţă uneia din familiile menţionate. Că aceasta va fi fost din sud, de pe Elan, sau din nord şi purta numele de botez Ion sau Gheorghe nu se poate dovedi iar acest aspect interesează mai puţin şi nu are o relevanţă definitorie.

Având în vedere datele când au fost emise actele de întărire sau de vânzare a moşiilor în care se pomeneşte de un Creţu putem aprecia că localitatea Creţeşti a căpătat acest nume la începutul secolului al XV-lea.

Pentru a nu cădea în capcana de a crede că numele localităţii ce face obiectul prezentei lucrări este unic, am considerat că este util, pentru cunoaştere, să notăm că acest toponim are o largă răspândire pe tot cuprinsul ţării.⁹ Astfel 11 asemenea denumiri sunt date unor sate, cătune, mănăstiri, staţii C.F.R., deal, moşie, trup de moşie, comună, pădure etc. În multe judeţe: Gorj, Ilfov, Mehedinţi, Dolj, Fălciu, Olt ş.a. Dacă la acestea mai adăugăm şi alte localităţi care au tema „Creţ-“, cum ar fi: Creţi, Creţeni, Creţii, Creţoaia, Creţul, Creaţa, Creţana precum şi formele folosite in decursul timpului pentru Creţeştii de pe Lohan: Chiriţeşti ¹⁰, Crăieşti, Crăţeşti, Crăiţăştii, Căţăşti, Creţescii sau germanul Kreseschti, ne putem da seama de larga răspândire pe care o are acest toponim.

Arătăm mai jos denumirile publicaţiilor unde se găsesc inserate aceste denumiri:

Crăieşti, în „Notaţii statistice despre moşiile din Moldova după un manuscris al d-lui Elisei Cantacuzino“ în „Buciumul român“, Iaşi, I, II, 1876;

Căţăştii, în „Foaie sătească a Principatului Moldovei“, Iaşi;

Crăiţăşti, în C. Gane – „Ştiri noui despre Toader şi Gavril Gănescul“, I (1825);

Chiriţeşti, după cum rezultă dintr-un hrisov de la 1630 al lui Alexandru Vodă, fiul lui Radu Vodă;

Kreseschti, în F.G. Bawr, „Carte de la Moldavie pour servir a l˘histoire militaire de la guerre entre les russes et les turks 1768-1774“, Amsterdam 1783. (Hartă a Moldovei, ridicată între 1768-1774 pentru folosul istoriei militare a războiului dintre ruşi şi turci).

Din această multitudine de locuri ce poartă numele Creţeşti ne putem recunoaşte uşor prin formularea „Creţeşti de pe Lohan“ şi astfel localitatea devine inconfundabilă. Procedeul este des folosit în D.R.H.: „... pe Ilan“, „...pe Bistriţa“, „... pe Bahlui“ etc.

Toate aceste variante cât şi numele de bază, Creţeşti, folosite în diferite perioade de timp pentru a denumi alte locuri şi localităţi ce se găsesc pe tot cuprinsul ţării, au la origine un banal cognomen (poreclă), „Creţu“, care i-a fost dat strămoşului lui Creţu de la Elan, cognomen care a învins timpul printr-o îndelungată întrebuinţare, din secolul al XV-lea şi până în zilele noastre.

Un alt document în care se pomeneşte numele satului Creţeşti este datat Iaşi, 7100 (1592) ¹¹ prin care Irimia Movilă Voievod dăruieşte Episcopiei Huşilor mai multe sate, printre care şi siliştea Creţeşti. Acest act care reprezintă o atestare documentară târzie a avut consecinţe directe asupra acestor locuri o perioadă îndelungată de timp, peste 270 de ani. Locuitorii bucurându-se de drepturile, privilegiile dar şi obligaţiile cuprinse în legile vremii privind moşiile bisericeşti, până când, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, acestea au fost secularizate. Cu privire la hotarele siliştei Creţeşti, precum şi a celorlalte sate menţionate în hrisov, se spune ca să fie după a lor vechi hotară, pe unde din veac au umblat, formulare ce atestă existenţa localităţii încă din veacurile anterioare.

În dese rânduri episcopii de Huşi, nemulţumiţi de măsurile luate de dregătorii locului asupra supuşilor lor sub diferite motive, pentru a înlătura abuzurile, intervin cu jalbe la domnie. Drept răspuns se dau cărţi domneşti, dintre care reproducem un asemenea document:

1619 (7127) Aprilie 12, Iaşi ¹²

Io Gaşpar voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei. Scriem slugilor noastre ureadnicilor de Huşi şi de Stănileşti. Dacă veţi vedea această carte a domniei mele, voi să lăsaţi foarte în pace aceste sate anume Râşăşti şi Podenii şi Coziecii şi Cârligaţii şi Plopenii şi Creţeştii (s.n.) şi Hrubenii, ca să nu aveţi nici o treabă, nici să intraţi în aceste sate, ci toate aceste sate mai sus zise să asculte de Sfânta Episcopie de Huşi, cum a fost şi mai înainte de această vreme.

Pentru aceasta, nimeni să nu se amestece acolo. Aşa să ştiţi. Altfel să nu faceţi.

Ori dregătorii Fălciului nu luau în seamă cărţile domneşti, ori fiecare domnitor nou, atunci când se găsea în scaun domnesc, pentru a-şi mări autoritatea, dădea alte cărţi întărind cele spuse de predecesori, dar adăugând şi alte porunci. Aşa se întâmplă că numai după un an noul domnitor, Alexandru Voevod, fiul lui Iliaş Voevod, la 1 noiembrie 1620 (7128), printr-o carte dată la Iaşi poruncea dregătorului, şoltuzului, pârgarilor şi dăbilarilor ¹³ din târgul Huşi să lase în pace de orice obligaţie oamenii episcopiei din satele acesteia: de podvoade, ¹⁴, de joldu, de cai de olacu ¹⁵, de alte angherii, ¹⁶ de toate să fie în pace. La domnie, spune hrisovul, să fie trimişi numai furii şi tâlharii, de restul să aibă treabă numai vlădica de Huşi şi încheie: Aceasta vă scriem. Mai multă jalbă să nu vie la domnia mea. Într-un alt chip să nu faceţi. Însuşi domnul a spus. Lucaci a scris.¹⁷

Din documentele vremii deducem că Episcopia Huşilor, prin actul de danie din 1592, nu a primit întreaga suprafaţă de teren care aparţine în prezent comunei Creţeşti, ci numai moşia care fusese a lui Dragomir Creţescu şi care, prin confiscare pentru „hiclenie“ a devenit proprietate domnească, liberă de orice alt proprietar şi de care domnitorul dispunea după cum îi dictau interesele sale sau ale statului.

Gavril Pivniceru, mazil, Mardare Godinak şi alţi păgubiţi din satul Tătărăni, ţinutul Fălciului, fac o jalbă către domn rugându-se ca Panainte Lescan şi Constantin Rojniţă, administratorii moşiei Creţeşti să fie traşi în judecată pentru că le-au luat nişte vite ¹⁸. Administratorii aparţineau Episcopiei Huşilor şi aveau în grijă pământurile de la Creţeşti aflate la nord de Satu Nou – teren ce se învecina cu răzeşii din Tătărăni, care scăpaseră vitele în lanurile de pe moşia episcopiei de unde acestea le-au fost luate până ce proprietarii lor vor plăti ispaşă. Restul terenului, până la moşia Budeşti, aparţinea unor proprietari din Creţeşti. În Condica Visteriei Moldovei din anul 1816 erau trecuţi 108 birnici şi 6 scutiţi de bir – trei scutiţi de episcopie şi trei de către paharnicul Dumitru Lefter. Se mai specifică: …Crăţeştii, a Episcopiei Huşi, cu vii şi livezi, având loc de hrană îndestul…¹⁹. Deci moşia Creţeşti avea doi proprietari: Episcopia Huşilor şi Dumitru Lefter, paharnic.²⁰

Într-un izvod de zestre (foaie de zestre) dat de Ioniţă Florescu, vornic de poartă, fiului său Vasile, printre altele acesta primeşte şi părţi din moşia Creţeşti, Şişcani şi Grumezoaia, act întărit de priveghetorul de Crasna la 3 noiembrie 1837.²¹ Acest act autentificat de un reprezentant al puterii vine în sprijinul afirmaţiei de mai sus privind proprietarii moşiei Creţeşti şi anume că o parte din teren aparţinea altui proprietar decât episcopia, acesta putând dispune de averea sa dând-o de zestre fiului său.

Situaţie confirmată şi de jalba Măriuţei Buzdugan din satul Creţeşti către Isprăvnicia ţinutului Fălciu în care arată că, încă din 1845, a vândut lui Manolache Sârbu din satul Loeşti o parte din moşie dar nu şi-a primit banii. Întrucât acesta a decedat, cere ca fiul cumpărătorului să fie obligat a-şi îndeplini datoria împreună cu dobânda legiuită sau să-i înapoieze pământul şi valoarea venitului de pe perioada în care l-a stăpânit.²²

Printr-un zapis din 18 martie 1856 Măriuţa Buzdugan adevereşte faptul că a primit banii împreună cu dobânda cuvenită de la Vasile şi Costache Manolache, pentru pământul vândut cu zapis în 1845.²³

Demersurile pe care le face Măriuţa Buzdugan la Isprăvnicia ţinutului Fălciu fac dovada că şi mult mai târziu, în 1856, după 43 de ani de când a avut loc sechestrarea vitelor pentru ispaşă, situaţia proprietarilor moşiei Creţeşti era aceeaşi: Episcopia Huşilor şi proprietari particulari.

Moşia Budeşti este atestată documentar în anul 1502 într-un opis ce cuprinde şi moşia Micşineşti din ţinutul Fălciului, între anii 1502-1783.²⁴ Dacă pe lângă acest opis adăugăm actul dat de Ştefan cel Mare în 1502 prin care întăreşte Neagăi, fata lui Micşiu, satul Micşineşti de pe Ilan putem afirma că atestarea este corectă. În decursul timpului această moşie a cunoscut mai mulţi proprietari sau arendaşi. Astfel Ioniţă Mârza şi Mihalache Balos din Suceava se învoiesc pentru stăpânirea unor pământuri din Budeşti şi Micşuneşti, pe Elan, ţinutul Fălciului, moşie care se întindea până la Sărata.²⁵ Aceştia, la rândul lor, arendează moşia mazililor Constantin Doiciul şi Ion Bârsănescul care „uită“ să-şi plătească datoriile şi de aceea Ioniţă Mârza roagă pe domn să poruncească zapciului să scoată banii de la datornici.²⁶ Acelaşi Ioniţă Mârza roagă pe domn să dispună cercetarea pricinii ce are cu egumenul Mănăstirii Sfântul Sava pentru împresurarea moşiei Budeşti (pe Sărata), ţinutul Codru, către mănăstirile Vetrişoaia Nouă şi Alboteşti. Şi Nastasia Abâza, care stăpânea o parte a acestei moşii, se plânge domnitorului de abuzurile mănăstirii Sf. Sava.²⁷ Pentru a stinge acest conflict oamenii din Budeşti mărturisesc că au ţinut şi ei a noua parte din moşia Budeşti.²⁸ În condica Visteriei Moldovei (1816) în satul Budeşti a stolnicului Grigore Rizu se găsesc înregistraţi 26 de birnici, cu loc de hrană puţin (p. 83) şi Curtenii cu 12 birnici, sat răzăşesc, asăminea, adică cu loc de hrană puţin.

De aici aflăm că proprietarul moşiei Budeşti era Grigore Rizu, stolnic, dregător care purta grija mesei domneşti, funcţie ce nu-i permitea să gospodărească personal moşia sa, de aceea i-a arendat-o lui Vasile Andronic cu care, datorită neînţelegerilor în afaceri, mai târziu, s-a aflat în conflict. Până la urmă reuşesc să se împace, Vasile Andronic obligându-se să dea lui Grigore Rizu suma de 1086 lei ce i-o datora pentru câştigul moşiei Budeşti.

Pe o parte a moşiei Budeşti era proprietară Ilinca Cachi, păhărniceasă, şi care dă fiicei sale, Smărăndiţa, la căsătoria ei cu Grigore Rizu izvod (foaie) de zestre cuprinzând părţile de moşie din Budeşti, Ivinăţeşti, Popeşti, Foleşti, cu casele boiereşti din ţinutul Fălciului, patru sălaşe de ţigani, cu loc în Iaşi în mahalaua Muntenimii, bijuterii şi lucruri casnice.²⁹

Între proprietarii de moşii şi răzeşii din satele ce se aflau pe aceste moşii, în decursul timpului, s-au iscat neînţelegeri privind hotarul până unde avea drept de stăpânire fiecare. Moşierii, în cele mai dese cazuri prin forţă, intimidare sau apelând la constrângeri de ordin administrativ, reuşesc să îngusteze proprietăţile răzeşilor. Aceştia simţindu-se nevoiţi să facă jalbe la domnie pentru a li se face dreptate. Astfel răzeşii de pe moşiile Curteni, Olteneşti, Oţeleni, Budeşti şi Bogzăşti din ţinutul Fălciului, precum şi cei de pe moşia Burgheleşti din ţinutul Vasluiului, fac cerere către domn ca să li se aleagă şi să li se stâlpească ³⁰ părţile de pământ ce le au pe acele moşii.³¹ Pe verso cererii se găseşte, în original, porunca domnului către isprăvnicie de a se stinge conflictul dintre moşieri şi răzeşi. Dacă s-a făcut dreptate, este greu de crezut: tergiversările, intervenţiile, lipsa actelor doveditoare etc. fac ca punerea în drepturi a răzeşilor să treneze.

Satul Curteni, aşa cum se va vedea mai departe, o bună bucată de timp a făcut parte din comuna Creţeşti, de aceea consemnăm unele aspecte ce privesc moşiile şi stăpânii lor şi relaţiile acestora cu sătenii. Moşia Curtenilor fiind mai puţin întinsă faţă de cea de la Budeşti, a iscat permanent multe conflicte între stăpâni şi oamenii satului. Stăpânii moşiilor aveau, ei sau strămoşii lor, ranguri boiereşti, erau cunoscători ai legilor şi „învârtelilor vremii“, de aceea şi judecăţile şi jalbele erau multe. Dorinţa de a acapara cât mai mult pământ, indiferent prin ce mijloace, era o dominantă a vremii.

Boierul care turna domnitorului apă ca să se spele pe mâini, punea sarea în mâncare şi servea bucatele, avea titlul de medelnicer şi era apropiat de viaţa particulară a domnului. Un asemenea titlu avea şi Constantin Fărţu care cere judecătoriei din Iaşi un vechil pentru a-l reprezenta în procesul pe care îl are cu neamul Agaricescul pentru moşia Curteni din ţinutul Fălciului. „Lupta“ era aprigă: unul dregător pe lângă domnie iar ceilalţi, după nume, cu strămoşi ce au îndeplinit importante funcţii în stat.³²

În acelaşi an, 1836, Isprăvnicia de Fălciu porunceşte lui Eni Pară şi Iordache Munteanu, slujitori ai statului, din satul Oţăleni, să cerceteze care este partea din moşia Curteni cerută de Oprişana, soţia lui Costache Oţel.

Mai mare în satul Curteni era Ion Mardare, clucer (boier care se ocupa cu aprovizionarea curţii domneşti) şi care „învârtea“ treburile după bunul său plac, stârnind în dese rânduri nemulţumiri: se judecă cu Catrina Buculeasa pentru unele pricini ce priveau proprietăţile de pământ; dă cu chirie lui Pavel Agarici un cerdac (aici cu sensul de clădire izolată, cu o singură încăpere, aşezată pe o ridicătură de pământ care permitea o vedere generală asupra împrejurimilor) şi o pivniţă aflată pe moşia Curteni, pe timp de 6 ani; Ion Chirica şi alţii se învoiesc cu Ion Mardare să-i facă o crâşmă pe moşia Curteni, cu 100 de lei şi materialul necesar.

Pentru a avea o imagine cât mai completă a ceea ce a însemnat Ion Mardare şi fii acestuia pentru satul Curteni, numai pentru o perioadă de trei ani (1842, 1843 şi 1844), dăm mai jos, pe baza documentelor de arhivă ³³ multiple şi variate aspecte din relaţiile acestei familii cu cei din jur, relaţii care la acea vreme nu constituiau o excepţie în viaţa satelor:

1842

– Ilinca Bogătoaia şi alţii împrumută de la Ion Mardare suma de 300 lei, până la Sf. Gheorghe şi cu dobânda cuvenită;

– Divanul Apelativ al Ţării de jos anunţă pe Dumitru Mardare, stolnic şi pe fiul lui Ion, fixarea termenului de judecată în vederea cercetării pretenţiei Caterinei Buculeasa cu casa răposatului Ion Mardare pentru desfiinţarea unei instalaţii de făcut rachiu.

– Judecătoria Fălciu adevereşte că a primit de la Ion Mardare suma de 8875 de lei în 250 de galbeni, restul datorat iconomului ³⁴ Damian pe stânjenii vânduţi din moşia Săratul;

– Gheorghe Tătaru închiriază pe timp de un an de la Dumitrachi Mardare crâşma şi pivniţa aflate pe moşia Popeşti, cu 200 de lei;

– Judecătoria Fălciu anunţă pe Dumitru Mardare fixarea termenului în vederea alegerii părţii de la Irina Grosoaia din moşia Curteni.

1843

– Iprăvnicia judeţului Fălciu aduce la cunoştinţa lui Dumitrache Mardare fixarea unui termen în vederea judecării pricinii dintre Ion Mardare cu răzeşii de pe moşia Curteni, pentru o baştină (loc din moşi-strămoşi) din acest hotar şi schimbul făcut pentru partea Irinei Grosoaia;

– Ecaterina Burcă, soţia lui Vasile, pivnicer, se învoieşte cu clironomii ³⁵ lui Ion Mardare în înţelegerea ce are, pentru 4670 de lei;

– Divanul Apelativ al Ţării de jos judecă pricina dintre Ion Mardare cu Damian Sârbu, iconom, pentru venitul anului 1841 a 180 de stânjeni din moşia Săratu;

– Judecătoria Fălciu cheamă pe Dimitrie Mardare să vie cu dovezile ce are în vederea judecării pricinii tatălui său, Ion Mardare, cu răzeşii din Curteni pentru schimbul făcut în partea Irinei Grosu;

– Judecătoria Fălciu invită pe Dumitrachi Mardare, cu dovezile ce le are în vederea alegerii părţilor sale din: Valea Merilor, Bălăneşti, hlizile ³⁶ din Crasna şi toate locurile ce la are de la neamul Agăricesc;

– Judecătoria Fălciu anunţă pe Ecaterina Mardare, clucereasă, să fie prezentă la termenul fixat în vederea judecării pricinii dintre preotul Ioan din Epureni şi Caterina Bostănoaie cu Damian, iconom, pentru părţile din moşia Săratu.

1844

– Gheorghe Stoler se angajează a aduce cinci care de lemne la Huşi lui Dumitru Mardare în urma pretenţiilor ridicate de el la adetul (probabil este vorba de o arendare) moşiei Popeşti pe care a ţinut-o în posesie până la 1842;

– Judecătoria Fălciu anunţă pe Ecaterina Mardare, să vie la ziua fixată cu dovezile ce le are în vederea judecării pricinii răzeşilor de pe moşia Săratu cu Damian pentru pământul din acea moşie;

– Isprăvnicia Fălciu porunceşte lui Dumitru Mardare să dea lui Ştefan Enachi boul oprit pentru 28 de lei, iar pentru cei doi boi vânduţi urmează hotărârea isprăvniciei;

– Privighetorul de Crasna (subprefect) raportează Isprăvniciei Vaslui cercetarea făcută în pricina dintre Dumitru Mardare cu locuitorii din satul Curteni pentru stoguri de fân;

– Iordachi, fiul lui Gavril Agarici, arată că la Sf. Gheorghe viitor va achita lui Dumitru Mardare suma de 160 de lei, datorată de la vânzarea unei cantităţi de vin la cârciuma de pe moşia Lohan;

– Constantin Mardare, paharnic, se plânge Divanului Domnesc în legătură cu pricina ce are cu iconomul Damian pentru nişte iarbă din moşia Săratul;

– Costache Mardare, clironomul lui Ion Mardare, vechilul ³⁷ celorlalţi clironomi, arată Divanului Domnesc nemulţumirea lui în legătură cu hotărârea Divanului Apelativ al Ţării de Jos, în pricina cu Damian pentru moşia Săratul;

– Costache Mardare cere Divanului Domnesc să nu ia în consideraţie alte documente atingătoarea de moşia Săratu în pricina ce are cu Damian Iconomu, afară de cele cuprinse în opisul prezentat;

– Vornicii din satul Creţeşti şi Budeşti depun preţăluirea a patru boi luaţi de Dumitrache Mardare în vederea îndestulării pricinii ce o are cu Lupu Gordu, postelnic;

– Fraţii Cordileşti, Ferdinand şi Carlo, italieni, se învoiesc cu Mardare Dumitru pentru sămănăturile făcute pe moşiile Curteni, Olteneşti, Bogzăşti.

Nu cunoaştem astăzi care au fost hotărârile judecătoreşti, dispoziţiile isprăvniciei judeţului Fălciu sau răspunsurile la jalbele adresate domniei de către clanul familiei Mardare din satul Curteni. Ele ne apar, totuşi, previzibile: Mardare bătrânul şi cu urmaşii săi au avut întotdeauna dreptate, partea împricinată a fost aceea care pierdea. Dacă cele prezentate mai sus au la bază documente de arhivă, e firesc să ne întrebăm câte asemenea acţiuni de hărţuire sub diferite forme şi procedee şi care nu s-au mai transformat în acte de arhivă vor fi existat în realitate între această familie şi răzeşii din Curteni, transformându-le viaţa acestora într-un calvar? Rămâne numai întrebarea deoarece răspunsul în care am fi găsit astăzi durerea şi necazurile răzeşilor au plecat o dată cu ei în mormânt.

2. Sate dispărute

Astăzi, când facem incursiuni în documentar, mai ales în lumea satelor, observăm că în decursul timpului au existat pe un anumit teritoriu, relativ mic, o mulţime de sate. Pentru cineva neavizat, această situaţie este în măsură să provoace derută informaţională, în sensul că s-ar putea crede că dacă numărul satelor este mare şi populaţia este numeroasă. Pentru a evita o asemenea posibilă eroare menţionăm din capul locului că localităţile denumite „sate“ se compuneau din 10-15 familii care locuiau, în cele mai dese cazuri, în bordeie sau colibe care, prin dezafectare, nu au mai lăsat nici un fel de urme pe baza cărora să se poată stabili cu exactitate amplasamentul lor pe teren. Astfel de localităţi nu au putut să dureze în timp, altele luându-le locul, pe un alt teren, cu o altă denumire dată, de cele mai multe ori, de numele celui care „a bătut primul ţăruş“.

O scurtă prezentare a satelor care au existat pe Valea Elanului, Lohanului şi Crasnei o considerăm utilă pentru cunoaşterea istoriei locurilor şi aducerii acesteia la lumina timpurilor prezente, pentru generaţia actuală şi a celor ce vor urma.

Măneşti

În anul 1491 (6999), octombrie 15, Suceava. Ştefan cel Mare întăreşte lui Pătru Silişteanu satul Măneşti, la obârşia Elanului, unde a fost casa lui Manea, cu mănăstire, cumpărat de la Duma, fiul lui Manea, de la obârşia Elanului, şi de la nepotul lui de soră, Dragotă Cremene şi Ţintea, cu 75 de zloţi tătărăşti. ³⁸

După cumpărarea satului, aşezarea îşi schimbă numele după noul proprietar, devenind Silişteni şi s-a aflat pe locul unde şi astăzi este o mănăstire. A fost inclus în satul Urlaţi împreună cu siliştea Timirleni (1848).³⁹

Docolina

Fostă localitate,⁴⁰ sub numele de satul lui Docolin, atestată la 1433 (6941), iunie 15 când, Ilie voievod dăruieşte lui Onea Clincinic satul lui Docolin, arătându-i-se şi hotarul.⁴¹ A fost poştă unde se schimbau caii de olac, lângă poştă un han şi târg, sub denumirea de târgul Docolina (1826). Acest târg s-a menţinut până în 1904 când, prin Legea pentru organizarea comunelor rurale este înglobat în satul Albeşti, unde nu mai apare. Satul, poşta, rateşul şi târgul se aflau la sud de actuala aşezare a satului şi staţiei C.F.R. Crasna, având în decursul timpului mai multe denumiri: Pocita Docolina (1820), Dokolina (1824), Ratoşul de la Docolina (1826), Docoleni (1830),Ratişul ot Docolina (1832), Pocita Docolinii (1844), Târguşorul Docolinei (1851), Târgul Docolina (1853), Bosta (1871).⁴²

Satul Docolina aflându-se la răscruce de drumuri: spre Bârlad, Vaslui şi Huşi, a fost un important centru de poştă. Avea legături directe cu oraşul Huşi şi cu localităţile de peste Prut, drumul de poştă fiind actuala arteră de circulaţie E581 (DN 24B), Crasna – Huşi.

Plăvăţeşti

Ştefan cel Mare, la 5 martie 1478 (6995), la Suceava, dă carte lui Coste Grasul pentru slujba de credinţă faţă de domn: De aceea, noi văzând că slujba lui dreaptă şi credincioasă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat întărit, în ţara noastră Moldova, dreapta lui ocină, un sat anume Plăvăţeşti, la obârşia Elanului. Toate cele de mai sus scrise să-i fie lui uric şi cu tot venitul lui, şi …a întregului neam, neclintit niciodată în veci. Iar hotarul acestui sat, al Plăvăţeştilor, să fie din toate părţile după hotarul vechi, pe unde au folosit din veac. ⁴³

Satul Plăvăţeşti menţionat în uricul dat de Ştefan cel Mare se afla la limita de est a teritoriului comunei Creţeşti şi actualul sat Rusca din comuna Pădureni. La acel loc se poate ajunge pornind de la est de Satu Nou, pe drumul forestier din Vlăcineasa, până la Culmea Paltinului, drum care face legătura şi cu satul Rusca. Deoarece satul Plăvăţeşti se găsea într-un loc izolat, departe de alte localităţi, după dispariţia lui toponimul a fost tot mai rar folosit şi apoi uitat.

În documente satul apare şi cu alte variante de nume: Plăviţenii sau Plăvigeni (Gh. Ghibănescu, 1784).⁴⁴

Foleşti

Un sat dispărut a fost pe moşia Foleşti care, o bună perioadă de timp, a aparţinut locuitorilor comunei Creţeşti. Din ispisocul lui Ştefan cel Mare dat în anul 1502 (7010), aflăm:

…Au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor ai noştri moldoveneşti boieri, sluga noastră Toader şi sora lui, Marina, feciorii lui Luca şi cu ruda lor Marina şi sora ei Magda, fetile lui Condrea, cu a lor bunăvoinţă, nici de o nevoie, nici de sâlă, şi-au vândut a lor drept uric, a părinţilor lor, a Cudrii şi a fratelui lui, Lucăi, o sălişte de la Crasna, anume Foloşti, slugii noastre credincios boiar Toader Toc, stolnic, drept 60 zloţi tătărăşti… ⁴⁵

Noul proprietar al siliştei Foleşti, Toader Toc, nu a stăpânit-o nici un an când, acelaşi domnitor îi întăreşte lui satul Soleşti pe Vaslui, pe care l-a primit dând în schimb Marencăi siliştea Foleşti pe Crasna şi 100 de zloţi.⁴⁶

Răzeşii din satul Foleşti au avut numeroase neînţelegeri cu proprietarii vecini şi care căutau să-i împresoare. Pentru a face linişte şi înţelegere între părţi, Constantin Duca voievod porunceşte lui Simion Nohit să cerceteze pricina dintre Talpiş, vornic de poartă ⁴⁷ şi răzeşii din Foleşti ce şi-au făcut bordeie lângă prisaca lui Talpiş şi să stabilească care-i partea de moşie ce se cuvine fiecăruia. O carte hotarnică dată de Logofeţia cea mare stabileşte care sunt părţile din moşia Foleşti ce revine împricinaţilor.⁴⁸

Jalbele la domnie continuă şi după 40 de ani. Proprietarii erau hotărâţi să scoată de pe această moşie pe răzeşi. Cartea domnească a lui Ghica Vodă ordonă lui Neculai Jară, biv vel medelnicer ⁴⁹, să meargă la Foleşti să scoată de pe hlizile (petece de moşie) lui Talpiş pe acei locuitori care nu au vrut să se mute de bunăvoie şi care pierduseră procesul ce l-au avut cu Gh. Juverdeanu şi C. Talpiş.

Acţiunea se repetă şi patru ani mai târziu, când un alt domnitor, Ion Neculai voievod, dă poruncă lui Iordache Costache biv velnic jitnicer, ⁵⁰ să meargă la săliştele la Foleşti, în ţinutul Fălciului şi să scoată de pe hlizile lui Talpiş pe locuitorii ce s-au aşezat acolo fără drept. ⁵¹

Demersurile făcute de Talpiş au reuşit. Aici se potriveşte zicala: „Peştele cel mare înghite pe cel mic“, şi asta-i de când lumea!

Foleşti a fost sat în partea de vest a satului Bălţaţi, judeţul Vaslui, în ocolul Crasnei, contopit cu acesta (1845), dată de la care nu mai apare. Moşia Foleşti este înglobată parţial în moşia Creţeşti (1848). Satul a mai făcut parte din comuna Tănacul (1906) şi comuna Ştiobărăni (1908).⁵²

Popeşti

Cercetând documentele vremii am constatat că în toate perioadele istorice au existat divergenţe pentru moşii între răzeşii unor sate şi marii proprietari de pământ. Câştig de cauză la domnie aveau întotdeauna acea parte a împricinaţilor care era în slujba domniei, cum este de pildă actul din 8 mai 1700 (7208) de la Antioh Constantin Vodă care întăreşte lui Strătulatu Agărici de a-şi spori ocina şi cu Popeştii şi cu Budeştii, care sunt ocini pe Valea Lohanului, în ţinutul Fălciului. ⁵³

Interesant se pare a fi şi alt act din 1745, iulie 25, prin care se arată că proprietatea lui Grigoraş Agarici, călăraş de Ţarigrad ⁵⁴ şi vornic de poartă cuprindea mai multe sate, astfel: Un sat întregul Curteni la ţinutul Fălciului, pe Lohan. Un sat tij ⁵⁵întregul Nicoreşti, pe Crasna tij la Fălciu. Un sat Tutuleşti, iarăşi întregul pe Crasna tij în ţinutul Fălciului. Pol ⁵⁶sat Crăşotini (Crăsnăşeşni tij pe Crasna… ⁵⁷

Pe o hartă a moşiei Budeşti întocmită în anul 1856 ⁵⁸ sunt menţionate vecinătăţile, printre care se află ca sate aparte de Curteni şi aşezările dispărute Ichimeşti şi Bălăneşti. Numele ultimului vine de la neamul Bălăneştilor.

Satul Popeşti a cărui vatră a fost localizată într-o mică depresiune uşor suspendată, între satele Budeşti şi Bălăneşti, este atestat pentru prima oară împreună cu satul Drăgoteşti (dispărut), într-un act din anul 1508, prin care domnitorul Moldovei, Bogdan voievod, întăreşte Neacşăi, fiica Matrenei, satele Drăgoteşti şi Popeşti, pe Lohan, fără a specifica poziţia.

Existenţa satului Popeşti este menţionată într-un act din 1731 când se face hotărnicia satelor Popeşti şi Budeşti, pomenite în acte vechi din 1680 (7188), din ţinutul Fălciului pe apa Lohanului.⁵⁹

Grigore Alexandru Ghica, domn, porunceşte episcopului de Huşi, Inochentie şi ispravnicului din ţinutul Fălciului ca să judece pricina dintre Toader Bălănescu din Creţeşti cu Neculai Agarici din Budeşti pentru pământul din Popeşti.⁶⁰

Dintr-o carte de judecată aflăm că monahul Toader Croitoru din Creţeşti este în proces cu acelaşi Agarici, mazil, pentru pământul din Popeşti. Conflictul se stinge printr-o mărturisire hotarnică dată de Petru Tulbure şi Antohi Profir, mazili, pentru partea din Popeşti a monahului Toader Croitoru.⁶¹

De observat că satul Popeşti care este atesta documentar în anul 1508 şi care a iscat dispute judecătoreşti şi hotarnice, în diferite perioade de timp a coexistat cu alte sate, astăzi dispărute: Nicoreşti, Tuleşti, Ichimeşti, Bălăneşti, Drăgoteşti şi Bogzeşti. Cu timpul şi satul Popeşti a dispărut, locuitorii au fost asimilaţi de satele Curteni şi Budeşti.

Lungaşi

Cercetările făcute pe teren de arheologul Ghenuţă Coman în anul 1961 arată că la sud de satul Creţeşti de Jos, pe stânga Lohanului, pe Valea Găiţoaiei, s-au descoperit fragmente ceramice care aparţin secolelor VIII-IX şi X-XI. ⁶²

Satul Lungaşi este menţionat şi de C. Chiriţă în „Dicţionarul geografic al judeţului Fălciu“, amintind şi de menţiunea făcută de Melchisedec Ştefănescu în „Cronica Huşilor“, p. 249. Satul format din câteva bordeie şi colibe se afla între localităţile Creţeşti de Jos şi Budeşti, sătenii fiind muncitori agricoli care lucrau pe moşia episcopiei şi a schitului din localitate şi care cu timpul au migrat către satele limitrofe. Astăzi toponimul a fost uitat, nu mai este folosit de vorbitorii localnici.

Cercetând documentele vremii cu privire la satul (moşia) Lungaşi, am constatat că acest toponim a avut în decursul timpului o largă întrebuinţare, numind sate sau moşii din cele mai diverse locuri, situaţie care ar putea da naştere la unele confuzii.

Astfel, în lucrarea „Tezaurul toponimic al României“ ⁶³ se arată: Lungaşi, fostă moşie, probabil (s.n.) lângă satul Lunca Veche Vaslui (în dreptul fostului sat Lungaşi din stânga Prutului). Moşie în ţinutul Fălciului. „Tezaur arhivistic vasluian“ (1825, 1836, 1837), 155, 197, 199, 201.)

Pentru a stabili locul unde se afla satul Lungaşi autorii lucrări folosesc termenul „probabil“ făcând trimitere la un sat cu nume asemănător din stânga Prutului (Basarabia), sat ce nu mai există. Afirmaţiile se fac pe baza numai a unor documente din „Tezaur arhivistic vasluian“, fără a se ţine seama şi de alte cuprinse în aceeaşi lucrare din anii 1755 (pp. 74-75) şi 1757 (p. 76).

Astfel „Hotarnica moşiei Lungaşi“ este întocmită la 15 decembrie 1757 de „Gheorghe Beldiman, fost mare sluger,⁶⁴ Agărici, vornic de gloată (s.n.) şi Neculai Baciu, vornic de poartă, rânduiţi de Isprăvnicia ţinutului Fălciu. Agărici, vornicul de gloată, făcea parte din neamul Agariceştilor.⁶⁵ Era om al locului din moşi strămoşi, îndeplinea o funcţie de stat, era cunoscător al proprietarilor şi a întinderii moşiilor acestora, motiv pentru care a fost numit să facă parte din comisia pentru „hotarnica moşiei Lungaşi“ din Lungaşi de la Creţeşti şi nu la cea de lângă satul Lunca Veche.

Valea Stupilor (Stupini)

Cătunul este menţionat sub denumirea de „Stupini“ în dicţionarul lui C. Chiriţă (1893) şi în Legea pentru organizarea comunelor rurale (1904) sub numele de „Valea Stupilor“, făcând parte din comuna Tătărăni şi din cercul comunal Creţeşti. Cele câteva case care mai existau la acea dată se aflau la sud de satul Leoşti, pe Crasna.

Petreşti (Petrileşti) ⁶⁶

1597 (7105) mai 29, Suceava. Irimia Movilă voievod întăreşte lui Drăghici Bogza ocină la Petreşti:

…acest adevărat al nostru credincios pan Drăghici Bogza logofăt ne-a slujit drept şi credincios. De aceia, noi, văzând credincioasa lui slujbă faţă de noi l-am miluit cu deosebita noastră milă, i-am dat şi i-am întărit de la noi în ţara noastră Moldova, drept lui ocină şi cumpărătură din ispisocul de cumpărare de la Petru voievod… jumătate din satul Petreşti, unde a fost Cudrea, care acum se numeşte satul Bogzeşti, pe Crasna şi un loc de moară pe Crasna pe care a cumpărat-o de la Grozava, fiica lui Ion Bogza, uricar din ispisocul de cumpărătură, pe care l-a avut tatăl ei, Ion Bogza, uricar de la Ion voievod zis Despot, pentru 100 de zloţi tătărăşti. ⁶⁷

Tot din acest document aflăm că lui Drăghici Bogza domnitorul Irimia Movilă întăreşte dreapta lui ocină şi cumpărătură jumătate din satul Curteni, pe Lohan şi un loc de moară pe Lohan şi cu grădină şi cu stupină. Este prima dată când întâlnim într-un hrisov dat de domnitorul Moldovei, de existenţa unor mori pe Valea Lohanului şi a Crasnei, care funcţionau cu apă zăgăzuită de pe pâraiele acestor văi.

Aşa cum am arătat în alt capitol, răzeşii din satul Bogzeşti, alături de răzeşii din alte sate de pe Valea Lohanului, fac plângere la domnitor să li se stâlpească părţile de pământ ce le au pe acele moşii. ⁶⁸ De aici aflăm că satul Bogzeşti exista încă în anul 1824 şi că se afla în partea de vest a satului Curteni.

Într-un uric din 27 februarie 1638 (7146) dat de Vasile Lupu, domnul Moldovei, se arată că au venit în faţa noastră, sluga noastră Lupul Dârlău… cu o mulţime de neamuri nesiliţi de nimeni şi nici asupriţi şi au vândut dreaptă ocină, toate părţile lor şi partea vărului lor Lucaci, din tot satul Petrileşti (satul Petreşti se numea acum Petrileşti) ce se împarte în patru părţi: trei părţi au vândut, a patra parte a rămas nevândută pentru că este ocina altor oameni, ce este din ţinutul Fălciului, pe Lohan, din vatra satului şi din câmp şi din pădure şi din tot venitul. Aceea au vândut-o boierului nostru Caracaş, jitnicer, pentru 40 de ughi. ⁶⁹

Autorii D.R.H. (p. 373) cred că Petrileştii, sat azi dispărut, ar fi fost în comuna Creţeşti sau Olteneşti. Din cercetările unor documente privind răscoala din 1907, se confirmă existenţa satului Petrileşti pe teritoriul actual al comunei Olteneşti.⁷⁰ O mai precisă localizare a satului Petrileşti se face în „Tezaurul toponimic al României“ unde se arată că acest sat se afla la nord-vest de satul Târzii, silişte a moşiei Târzii (1826), înglobat în satul Târzii în anul 1832, a făcut parte din comuna Olteneşti (1904) şi din nou înglobat în satul Târzii (1925), dată după care nu mai apare.

Pentru a avea o imagine cât mai completă privind satele care au dispărut în decursul timpului de pe Valea Lohanului, Crasnei sau Elanului, în afară de cele prezentate, menţionăm şi pe altele de o însemnătate mai redusă. În cele mai multe cazuri prin dispariţia aşezărilor locurile au devenit moşii, purtând alt nume, de obicei derivat de la numele proprietarului.

Măgdăşenii – fost sat lângă satul Plopi, comuna Buneşti–Avereşti. Moşie în ţinutul Fălciului (1845) a mai purtat numele de Megdăşenii (1848) ⁷¹ Despre acest sat se pomeneşte într-un hrisov din 7 martie 1490 (6998), dat la Suceava de Ştefan cel Mare, prin care întăreşte lui Ilie Naşfea satul Măgdăşani, pe Crasna, cumpărat de la Sfeţcd Dămcuş.⁷²

Ochiteşti – sat deasupra Elanului (nu se indică un alt mijloc de identificare), dăruit de Ştefan cel Mare printr-un hrisov întocmit la 18 ianuarie 1490 (6998), Negriţei, fata popii Oană.⁷³

Tomiceşti – la 15 martie 1492 (7000), Suceava. Ştefan cel Mare întăreşte lui Costea Pitarul, satul Tomiceşti, pe Crasna, cumpărat de la Costea, nepotul lui Deniş.

Bodescul – fost sat la nord-vest de satul Gugeşti, judeţul Vaslui. Sat în ocolul Crasnei (1772).⁷⁴

Micşuneşti – Ştefan cel Mare la 14 martie 1502 (7010), întăreşte Neagăi, fata lui Micşin, satul Micşineşti, pe Ialan, după hotarul cel vechi.⁷⁵ Satul se afla la sud-vest de satul Hurdugi (azi Dimitrie Cantemir). Moşie în ţinutul Fălciului (1775), parţial inclusă în moşia Deleni (1784), apoi parţial inclusă în moşia Hurdugi (1816). A mai purtat numele de Micşuneştii de Jos şi Micşuneştii de Pădure sau Delenii.⁷⁶

Drăgoteşti –1508 (7016), februarie 16, Vaslui. Bogdan voievod întăreşte Neacşei, fica Marenei, satele Drăgoteşti şi Popeşti pe Lohan, căzute ei la împărţirea cu rudele sale: pan ⁷⁷ Toma, comis,⁷⁸ şi cu sora sa Nastea şi cu nepoţii săi de frate, copii lui Iurie: cu Toader şi cu Stana şi cu Maruşca, de bună voie… în hotarele vechi.⁷⁹

Satul Drăgoteşti s-a aflat la sud-vest de Olteneşti. După dispariţia satului locul a devenit moşie: Ghibănescu (1784), apoi silişte a moşiei Târzii, considerată de obicei moşiei aparte (1826).

Alte denumiri: Drăgoieştii (1838), Dragoteştii (1817), Drăguieştii (1848), Dregoteştii (1826).⁸⁰

Fâşcanii – Petru Rareş voievod, la 4 aprilie 1528 (7036), la Huşi, întăreşte lui Fădor, fiul Anuşcăi şi rudelor sale, satul Fâşcani, pe Crasna, precum şi împărţeala pe care şi-au făcut-o (satul a fost împărţit în două).⁸¹

Acest sat s-a aflat la nord de satul Manţu şi la vest de satul Tăbălăieşti, loc devenit moşie în ţinutul Fălciului, purtând mai multe denumiri: Fâşcanii (1841), Făşcanii (1839), Fiscanii (1839).⁸²

Sărăţeni – sat pe Elan, întărit de Petru Rareş la 14 mai 1546 (7054), la Huşi, lui Ioan Hâra.⁸³ A făcut parte din ocolul Roşieştilor (1772), includea trupuri de moşie Balta Hârcetea, Lungenii şi Mihoanele: Ghibănescu (1791). Sub numele Sărăţenii de Sus, prin Legea din 1968, este înglobat în comuna Murgeni.⁸⁴

Hulpăşeşti – 1604 (7112), ianuarie 20. Irimia voievod scrie lui Tăcman, slugă domnească să fixeze zi de judecată lui Crăsnaş, hânsar, ⁸⁵ cu Dragna, hatman,⁸⁶ pentru satul Hulpăşeşti, pe Lohan care se numea şi Budăia.⁸⁷ Satul s-a aflat la nord de satul Târzii, a devenit moşie, parte în ţinutul Fălciului, parte în ţinutul Vasluiului, purtând mai multe nume: Buducenii (1806), Budina (1846), Burducenii, Butucenii (1825), Buzăenii (1851), Buzănii (1849).⁸⁸

Lungenii – fost sat în partea de sud-est a satului Barboşi (Lungenii sau Cărăuşul, sinonim ca nume de moşie). Moşie în ţinutul Fălciului; Ghibănescu (1782).⁸⁹

Lungenii – fost sat între Urlaţi şi Plotoneşti, comuna Dimitrie Cantemir. Moşie în ţinutul Fălciului; Ghibănescu (1782).⁹⁰ În satul Urlaţi au mai fost incluse siliştele: Plopeni (1851), Buburuzi (1855) şi Fundul Elanului (1904).⁹¹

Căşotenii – fost sat la gura Lohanului, la sud-vest de satul Pâhna. Căşotenii de sus şi Căşotenii de Jos. Moşie formată din două trupuri în ţinutul Fălciului: Codrescu (1779). Silişte a comunei Târzii, considerată uneori moşie aparte (1826). Include siliştea Tecuceşti şi Tuleşti (1826).

Bogzeşti – fost sat pe pârâul Crasna, lângă satul Vineţeşti, moşie în ţinutul Fălciului (1800). Parţial inclusă în moşia Vineţeşti (1839); hliza Bogzeşti, cătun al satului Cordeni (1845), moşie (1849). Bogzeşti sau Brăhăneşti, sinonime ca nume de moşie (1854). Trup al moşiei Curteni (1857).

Buzduganul – fostă moşie lângă satul Curteni; moşie în ţinutul Fălciului (1843), hliza Buzduganul (1845), trup al moşiei Curteni, considerat uneori moşie aparte.

Pentru localităţile dispărute pe care le-am prezentat s-a folosit termenul „sat“, dar el nu trebuie înţeles în sensul legislaţiei după modelul francez din prima jumătate a secolului al XIX-lea, ci doar ca mici aşezări omeneşti care s-au numit cătune, formate din câteva case sau bordeie, cu specific rural, stabilite, în general, pe locul unde se afla pământul pentru agricultură. Marea majoritatea a acestor sate au cunoscut proprietatea răzăşească şi şi-au menţinut acest statut o lungă perioadă de timp. Cauzele care au dus la dispariţia lor au fost numărul mic de locuitori (observăm că multe din ele poartă numele unui eponim) şi cea de a doua cauză a fost împresurarea şi apoi spolierea de către marii proprietari din jur. În puţine cazuri aceste cătune s-au înglobat în aşezările învecinate. Locuitorii lor s-au mutat „cu căţel, cu purcel“ în satele cele mai apropiate, construindu-şi alte gospodării, luând viaţa comunitară de la capăt.

Sediul Primăriei comunei Crețeti

3. Satele şi administraţia

Viaţa în comunitatea gentilică a impus de la sine, fără nici un fel de constrângere, stabilirea unor reguli de convieţuire a oamenilor pentru a-şi putea asigura hrana şi apărarea faţă de orice fel de duşmani. Asemenea reguli au devenit cutume, s-au transmis din generaţie în generaţie, constituind ceea ce mai târziu s- numit „obiceiul pământului“. Satul a fost una din primele forme de organizare a vieţii, cu conducere proprie aleasă de obşte, formată din „bătrânii satului“ care reglementau relaţiile dintre membrii colectivităţii şi, mai târziu, răspunderea solidară faţă de stăpâni şi stăpânire.

Bătrânii aveau un rol însemnat în soluţionarea tuturor problemelor de interes obştesc, aveau o experienţă de viaţă care îi îndreptăţea să aleagă cele mai bune căi pentru armonizarea relaţiilor dintre membrii colectivităţii, se bucurau de un prestigiu moral care le dădea dreptul, consimţit de toţi, de a le priveghea interesele. În conducerea vieţii satelor „sfaturile bătrânilor“ au avut o existenţă îndelungată în decursul istoriei, alături de reprezentanţi ai statului sau stăpânului moşiei, îndeplineau atribuţii fiscale, judecătoreşti şi de administraţie locală, iar în caz de nevoie, când duşmanul năvălea peste ţară, chiar şi atribuţii militare toate, evident, la un nivel redus.

Conducerea primelor localităţi era îndeplinită de un „cneaz“ sau „jude“. Şi unii şi alţii erau magistraţi rurali, ocârmuitori de sate, totuşi între ei exista o deosebire: cnejii ocârmuiau satul din tată în fiu, în puterea unui drept de moştenire strămoşesc care, cu timpul, devine ereditar, pe când juzii erau magistraţi rurali aleşi sau numiţi. Cei dintâi alcătuiau o clasă sau o castă stăpânitoare, cu drepturi de moştenire iar ceilalţi erau simpli dregători. Din cneji s-a ridicat clasa stăpânitorilor de pământ din care a ieşit aproape întreaga boierime, stăpânind satele şi sub suzeranitatea domnitorilor. Aceşti conducători aveau atribuţii fiscale şi administrative recunoscute de stăpânire şi puse în serviciul ei. Cu timpul caracterul ereditar s-a pierdut, locul cnejilor fiind luat de vatamani, apoi de vornici, ajungându-se până la primarii din zilele noastre. Dacă denumirea funcţiei conducătorilor de sate a cunoscut schimbări, atribuţiile acestora s-au înmulţit, ajungând să cuprindă toate aspectele vieţii unei comunităţi.

Atribuţii fiscale

Toate legile care au existat de-a lungul timpului, indiferent în ce domeniu se aplicau, au păstrat într-o mare măsură principiile juridice ale vechiului drept românesc, desprinse din legea nescrisă a „obiceiului pământului“. Articolul 20 din Regulamentul organic dădea dreptul comunităţilor săteşti de a alege, după propria voinţă şi chibzuinţă pe cei ce urmau să conducă satul. Reprezentanţii proprietarilor s-au numit ureadnici, vornici sau vornicei. Vatamanii erau conducători ai obştii dintr-un sat liber, ei susţineau în faţa autorităţilor locale sau domneşti interesele celor pe care-i reprezentau. În toate satele, indiferent de proprietate (domnească, boierească, bisericească sau răzăşească), a existat o dualitate de conducere: vornicul ca reprezentant al statului şi vatamanul, reprezentantul obştii – modalitate de administrare a satelor până în secolul al XVII-lea.⁹²

Conducătorii satelor erau aleşi pe o perioadă de 2-3 ani, dacă aceştia, prin spiritul lor gospodăresc, prestigiul moral şi civic de care se bucurau, reuşeau să facă ca treburile să meargă bine. Sistemul a constituit un pas înainte în istoria relaţiilor dintre săteni şi stat sau dintre obştea satului şi proprietari.

Adesea, funcţiile de vornic şi de vataman au fost îndeplinite de una şi aceeaşi persoană, obicei care, cu timpul, a devenit o regulă. În această dublă calitate vornicul „uita“ de interesele obştii, îndeplinind cu osârdie numai atribuţiile ce-i reveneau ca reprezentant al statului în localitate: fiscale, judecătoreşti, administrative, poliţieneşti.

Intervenţia vornicului, cu autoritatea cu care era investit, atât de reprezentanţii satului cât şi de obşte, îşi făcea simţită prezenţa în cele mai diverse cazuri. Vornicii din Creţeşti şi Budeşti, Gheorghe Orzan şi Panainte Matei, se implică să stingă unele conflicte ce se iviseră între proprietari şi săteni privind imaşul pentru vite. Demersul a dat rezultate pozitive pentru o perioadă de timp, dând satisfacţie părţilor ce se găseau în conflict.⁹³

Recensământul din 1744 cuprindea o rubrică în care erau înregistraţi toţi acei care lucrau la podul şi vama Fălciu, punct de graniţă în dese rânduri, şi pentru paza căruia se impuneau măsuri bine stabilite. Astfel domnitorul Grigore Matei Ghica, printr-un document domnesc, arată că serdarii, ca reprezentanţi principali ai puterii centrale în ţinuturile de la graniţa de răsărit a ţării aveau treabă cu vornicii din sate să-i pună şi să-i înlocuiască dacă nu s-ar comporta cum trebuie şi tot serdarul ⁹⁴ putea să-i certe şi să le vină de hacul lor. ⁹⁵

Titlul de serdar, atribuit boierilor de rang mijlociu în secolele XVII-XIX, l-a avut şi Dumitru Castroian ⁹⁶, proprietarul moşiei Budeşti care, posedând proprietăţi la Pogăneşti, pe malul Prutului, avea şi atribuţii ce priveau graniţa ţării de la răsărit şi relaţii cu vornicii din satele din această zonă. Un exemplu: Gheorghe Ambrozie, vornic al satului Creţeşti, se obligă să restituie în termen jupânului Sava o puşcă ce o împrumutase pentru paza „pichetului din Fundul Lohanului“ ⁹⁷, post de pază cu atribuţii grănicereşti dat în grija vornicului de la Creţeşti.

Din timpuri imemoriale şi până astăzi statul, indiferent de forma lui şi de perioada istorică, a avut ca primă grijă să întărească şi să lărgească atribuţiile fiscale ale administraţiilor locale. Visteria stabilea pentru fiecare localitate suma ce trebuia percepută de la birnici prin sistemul cislei. Aceasta nu era decât partea de bir pe care trebuia să o plătească o persoană din suma comună ce era fixată pentru întreaga obşte a satului, proporţional cu puterea economică a fiecărui birnic.

Vornicul satului, ca reprezentant al statului, ţinea evidenţa într-un registru numit „cisla satului“, în care era trecut fiecare cap de familie cu bunurile care constituiau proprietatea acestuia, baza de plecare pentru stabilirea mărimii cislei anuale şi care trebuia plătită pe sferturi, adică trimestrial.

Epoca fanariotă (1711-1821), deşi are şi unele aspecte pozitive în dezvoltarea ţării: se desfiinţează rumânia, adică situaţia de dependenţă a ţăranului de un stăpân, se înfiinţează şcoli şi spitale, se fac legiuiri noi, apar manufacturile şi acumularea de capital totuşi, greutăţile fiscale care stăteau pe umerii ţăranilor n-au dispărut.

Ţărănimea creţeşteancă, scăpată de rumânie, de fapt nu era liberă, trebuia să lucreze mai departe pe moşia Episcopiei Huşilor sau pe moşia proprietarilor din Creţeşti sau Budeşti, dând dijmă şi muncind un număr de zile pe an. Ţăranii sunt striviţi de impozite ordinare şi extraordinare, motiv pentru care părăseau satele.

Birul, impozitul principal perceput de la ţărani de către statul feudal, creştea an de an datorită cererilor nesfârşite ale turcilor, la care se adaugă şi graba fiecărui domn de a strânge în timp cât mai scurt avere – „bani albi pentru zile negre“. Acelaşi lucru făceau şi dregătorii pentru a-şi scoate banii ce i-au dat peşcheş pentru a ocupa diferite funcţii, de aici abuzuri, mită etc. Şi toate luate de pe umerii ţăranului birnic, categorie fiscală lipsită de avantaje.

În Creţeşti, aşa cum rezultă din catagrafiile vremii, cei scutiţi de bir erau puţini: 3 de la episcopie şi 3 de la proprietari. Mazili (mici boieri sau descendenţi din mici boieri, altfel spus „boieri scăpătaţi“) sau ruptaşi (negustori, meseriaşi, slujitori veniţi din alte părţi) care se bucurau de anumite avantaje fiscale în schimbul unor servicii aduse domniei, isprăvniciei sau sămăşiei, nu au existat în Creţeşti şi Budeşti.

Constantin Mavrocordat, domn luminat, care a domnit atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, într-o „Constituţie din 1740“, pentru care a primit laude din partea ziarului „Mercure de France“, expune principiile lui de reformă, printre care, sub aspect fiscal, desfiinţarea puzderiei de dări puse pe seama birnicilor şi înlocuirea lor cu una singură de 10 lei plătită în sferturi, trimestrial.

O altă formă de venituri în bani pentru Visterie erau „gloabele“, un fel de amenzi pentru procese de daune, încălcări de proprietăţi etc. şi „deşugubinele“, adică amenzile pentru ucidere.

Dijma a constituit întotdeauna cel mai vechi şi mai sigur izvor financiar care alimenta visteria statului. Numită şi deseatină, însemna „a zecea parte“, era un impozit fix în natură pe produsele pământului: vinăriciu (pentru vin), camăna (pentru miere de albine şi ceară), goştina (pentru oi şi porci) etc. Şi aici au existat abuzuri din partea reprezentanţilor statului, de aceea „Pravila“ lui Vasile Lupu (1634-1653) opreşte sub pedeapsă de blăstăm pe stăpânul unui loc să ia de la acel ce samănă pe locul lui mai mult de a zecea parte din roada acelui pământ. Dijmele se luau din toate produsele ţăranului, chiar şi din cele destinate consumului propriu, la pogon şi nu la producţie, indiferent de recolta din acel an.

Un pas important în ceea ce priveşte sarcinile fiscale a avut loc în perioada 1821-1859 când, într-o oarecare măsură, s-au desfiinţat privilegiile de clasă, distribuirea impozitelor făcându-se după puterea de plată a contribuabililor. În stabilirea veniturilor Moldovei pe anul 1835 s-a ţinut seama de acest principiu: lucrătorii de pământ, oamenii fără căpătâi şi mazilii aveau numai 15 lei pe an, iar jidovii orândari (arendaşi, cârciumari, hangii) aveau impozit care se ridica la 60 lei pe an.⁹⁸

Înainte de 1867 încasarea impozitelor se făcea de către vornici şi subcasieri iar după acea dată în fiecare comună a fost numit câte un casier comunal (agent fiscal), iar la un grup de 3-4 comune câte un perceptor.

Concomitent cu dezvoltarea economică a ţării se pun bazele sistemului modern de impozite: pe salarii, pe clădiri, pe proprietăţi agricole. Toate veniturile statului strânse de la locuitorii satelor, indiferent sub ce formă, în bani, în natură sau în muncă, a fost în decursul secolelor una din atribuţiile principale ale reprezentanţilor statului, începând de la visterie şi până la cel mai mic cătun. Primăriile, instituţii ale puterii de stat, au astăzi această atribuţie.

Atribuţii de ordine publică

Zicala populară „nu există pădure fără uscături“ este rezultatul unei experienţe milenare. În cadrul oricărei comunităţi nu toţi membrii ei au un comportament corespunzător legilor, normelor morale şi tradiţiilor locale. Pentru a fi „aduşi pe calea cea bună“ şi cei care „apucau pe drumuri greşite“ întotdeauna au existat posibilităţi de constrângere şi de îndreptare. Chiar dacă în vechime lipseau legile scrise, exista totuşi un cod de norme bine stabilit în cadrul fiecărei comunităţi, transmis de la o generaţie la alta, devenind „obiceiul pământului“ pe care fiecare trebuia să-l respecte cu sfinţenie. „Sfatul bătrânilor“ era o modalitate specifică de conducere a vieţii satului, venea din vechime cu o bogată experienţă. Abia în 1832 a început să se simtă un aer înnoitor prin oficializarea „judeţelor săteşti“ printr-o circulară a Logofeţiei dreptăţii, prin care se stabilea ca în fiecare sat să existe „săteni împăciuitori“ pentru a judeca micile pricini privind stricăciunile făcute de vitele de pripas, certuri între săteni, certuri şi neînţelegeri în familie, nemulţumiri de la haturi, împrumuturi nerestituite, scandaluri, furtişaguri etc.

Judeţul sătesc era format din oamenii de vază ai satului numiţi pacinici (împăciuitori) şi preotul satului, omul cu ştiinţă de carte. Se alegea o dată pe an de către obştea satului. Adunările pentru judecarea împricinaţilor se ţineau duminica, după slujba de la biserică, la casa preotului sau la curtea boierului. Pentru pricini mai grave la asemenea adunări participa şi reprezentantul episcopiei sau al proprietarului. Cazurile deosebite – tâlhărie, omoruri, neînţelegeri de hotar sau între sate, moşteniri de proprietăţi etc. erau judecate la început de domnie, apoi de isprăvnicie. O parte din acestea intrau în atribuţiile Episcopiei Huşilor, aşa cum prevedea în hrisoavele domneşti.⁹⁹

Vornicului îi revenea obligaţia de a duce la îndeplinire hotărârile luate de judeţul sătesc, dar numai cu aprobarea stăpânului moşiei sau a episcopiei, dovadă că aceasta depindea în cea mai mare măsură de aceşti stăpâni ai locului.

Mai târziu, la 11 septembrie 1860, a intrat în vigoare „Regulamentul administrativ despre judeţele săteşti“ care prevedea că în satele cu peste 50 de familii să existe judeţe săteşti, acestea având atribuţii lărgite, printre care obligaţia de a duce la îndeplinire toate dispoziţiile primite de la instituţiile superioare.

Din 1803, data la care s-a constituit ocolul Crasna, reşedinţa acestui ocol, cu mici întreruperi, a fost la Creţeşti. Aici se găsea reprezentantul isprăvniciei (apoi al judeţului) care purta numele de „priveghetor de ocol“ şi avea în sarcina sa de serviciu rezolvarea la faţa locului a tuturor atribuţiilor ce reveneau pe plan local primarilor şi primăriilor sub aspect fiscal, de ordine publică, învăţământ, sănătate, culte etc. Existenţa „sfatului de împăciuire“ din comună se impunea ca o necesitate, activitatea acestuia fiind urmărită cu atenţie de priveghetorul de ocol pentru a nu se produce evenimente care ar putea aduce neplăceri lui sau comunităţii. Sfaturile de împăciuire sunt reactivate după 1920 cu numele de „comisii de împăciuire“, având în atribuţii judecarea şi aplanarea conflictelor şi abaterilor mărunte.

De la 1 ianuarie 1962 activitatea comisiilor de împăciuire încetează iar în locul lor funcţionează „comisii de judecată“ conform Legii 59/1968, cu scopul de a împăca părţile privind conflictele iscate de lovire sau acte de violenţă, vătămare corporală, calomnie, furturi, abuz de încredere, tulburare de posesie, tulburarea liniştii publice etc. Rolul acestui mod de organizare şi rezolvare a unor atribuţii cu caracter judecătoresc la nivelul comunelor a fost benefic, în sensul că s-a descongestionat activitatea judecătorilor din teritoriu, oamenii n-au mai stat prin „sala paşilor pierduţi“, împricinaţii nu au mai pierdut timp şi bani, împăcările făcându-se, în general, în mod amiabil, după expresia: „s-a împăcat şi capra şi varza“.

Atribuţii administrative şi gospodăreşti

Statul a avut mereu reprezentanţi în teritoriu, cu atribuţii şi denumiri diferite de la o epocă la alta. Chiar dacă legile s-au schimbat din varii motive – politice, economice, de interese de grup sau pentru a se pune pe aceeaşi linie cu alte state considerate cu mai multă experienţă, adesea şi din mimetism – întotdeauna jos, lângă „talpa ţării“ a existat funcţionarul public. El a avut grijă să păstreze cu sfinţenie actele ce priveau localitatea şi oamenii ei, ca toţi cetăţenii să respecte legile statului, să convieţuiască în bună înţelegere, să-şi păzească vitele pentru a nu face stricăciuni pe câmp, în ţarnă. Şi astăzi se mai foloseşte la expresia „la poarta ţărnii“. Aceasta nu a fost o invenţie verbală, ci o realitate de organizare administrativă. La poarta ţărnii se afla jitarul, paznicul semănăturilor, angajat de către vornic, apoi de primar, plătit în natură de localnici şi care răspundea de pagubele făcute în ţarină, în grădini sau la arie, de vitele oamenilor sau furii satului. La Budeşti, „poarta ţărnii“, numită pe vremuri jitărie, se afla pe drumul de la ieşirea din sat – între curtea boierului şi pârâul Bujeniţei. Mai târziu poarta s-a desfiinţat, însă postul de jitar s-a păstrat, sub numele de guard câmpean (paznic de câmp) care, călare sau pe jos, cutreiera câmpul cu semănături, prindea vitele „fără stăpân“ şi le ducea la ocolul primăriei. Stăpânul vitei trebuia să plătească o taxă de obor pentru a i se elibera vita. În cazul când stricăciunile făcute de animal în tarla erau mari, se plătea şi ispaşa, după pretenţiile păgubaşului.

Vornicul (primarul), ajutat de funcţionarii administrativi, ţineau evidenţa şi înainta la isprăvnicie (judeţ) situaţia recoltelor, a mişcării şi sănătăţii oamenilor, îngrijirea şi întreţinerea drumurile şi podurile, aveau în grijă construcţia de lăcaşuri pentru folosinţă publică: şcoli, biserici, infirmerii, dispensare umane, oboare, clădiri pentru activităţi culturale şi comerciale, ordine şi pază etc.

Prin Legea din 1864 comuna devenea unitate administrativă cu personalitate juridică.¹⁰⁰

O altă lege importantă cu privire la organizarea comunelor rurale a fost cea din 1904 care aducea completări şi îmbunătăţiri legilor anterioare dar şi elemente noi în sistem. Pe baza acestei legi în comuna Creţeşti se constituia un consiliu comunal condus de primar şi de ajutor de primar. Consiliul comunal se aduna în sesiune de 10 zile de două ori pe an, în ianuarie şi iunie, sau de câte ori era nevoie. La întrunirile consiliului participau: inspectorul comunal, medicul plăşii, agentul sanitar, veterinarul circumscripţiei, revizorul de vite, preoţii, învăţătorii şi delegaţii de sate.

Urmând încă o tradiţie vie la acea vreme, fiecare sat, în afară de cel de reşedinţă de comună, avea o reprezentare proprie. Astfel este reactivat „Sfatul satului“ care deliberează asupra tuturor chestiunilor ce privesc şcoala, biserica, sănătatea, drumurile, paza, păşunatul vitelor, liniştea publică ş.a. pe care le comunică consiliului comunal prin delegatul său. Împuternicitul satului primea şi alte însărcinări din partea primarului: încasarea taxei de obor şi a amenzilor pentru vitele de pripas.

„Sfatul satului“ alegea pentru funcţia de delegat pe cel mai bun gospodar, care se bucura de prestigiu moral şi civic, era un bun cunoscător al tradiţiilor locale şi al legilor şi, în mod deosebit, ştia şi carte. Astfel de delegaţi au fost: Gheorghe Ciuntuc, Neculai Baciu, Costică Cojan ş.a.

„Sfatul satului“ în frunte cu preotul Neculai Pavlov,
alături de: Gh. Constandache, Vasile Orzan, Toader Ignat,
Petrache Anea, Vasile Anea, Niţu Creţu ş.a.

În vederea îndeplinirii sarcinilor obligatorii pe care le avea comuna, în baza legii din 1904, comunele Creţeşti şi Tătărăni formează un cerc comunal cu reşedinţa la Creţeşti. Exista dispoziţia expresă ca venitul fiecărei comune dintr-un cerc să nu fie mai mic de 8.000 de lei anual – prevedere legală înţeleaptă, altfel ar fi existat riscul ca cercul să fie format din „doi calici“ care nu ar fi putut realiza împreună nici un fel de obiectiv. În cadrul cercului de la Creţeşti funcţionau: un agent sanitar (retribuit cu 60 de lei lunar), o moaşă fără diplomă (30 de lei lunar), un jandarm (760 de lei anual), un revizor de vite (60 de lei lunar), un picher (80 de lei lunar), un cantonier (45 de lei lunar) şi un factor poştal care era retribuit cu 30, 50 sau 60 de lei lunar, în funcţie de cum îşi făcea serviciul: pe jos, călare sau cu căruţa proprie.

Prevederea legiuitorului de a grupa comunele pe cercuri dădea acestora posibilitatea de a se asocia în vederea realizării unor obiective de interes comun: internate şcolare, achiziţionarea de maşini agricole, animale de reproducţie, uscătorii de fructe, locuri de păşune ş.a. Posibilităţile economice ale comunelor Creţeşti şi Tătărăni, chiar dacă aveau plafonul prevăzut de lege, nu erau dintre cele de invidiat, la care s-au mai adăugat şi orgoliile primarilor de a face ceva numai pentru comuna lor şi nu şi pentru cealaltă, şi astfel nu s-a înfăptuit mai nimic la nivelul cercului comunal Creţeşti.

Paza comunei, noapte şi ziua, se făcea de jandarmii plătiţi de stat sau de comună, care aveau atribuţia principală de asigura ordinea şi liniştea în localitate. Cu scopul de a „îndrepta“ hoţii prinşi cu furtişaguri mărunte, jandarmii aveau o metodă originală ca fapta şi făptuitorul să fie cunoscute de oameni. În zi de sărbătoare, când lumea era adunată pe uliţele satului ca să mai „pună ţara la cale“, jandarmul îşi lua „clientul“ îmbrăcat sumar şi legat cu braţele la spate, având atârnate de gât găina sau ţolicul ce fuseseră furate, îl purta dintr-un capăt în altul al satului, obligându-l să strige cât îl ţinea gura: „Cine-o face ca mine, ca mine să păţească!“ Lumea se aduna în jurul hoţului „ca la urs“, babele îl blestemau şi îl spurcau de nici apa Prutului nu îl mai putea spăla pe „client“ de o asemenea ruşine. Fapta era supusă oprobiului colectivităţii, „clientului“ i se ducea buhul de hoţ, de care nu mai scăpa toată viaţa, oamenii se fereau de a mai avea relaţii cu el şi astfel pedeapsa pentru „îndreptare“ îşi atingea scopul imediat.

Metoda avea un mare efect educativ, nu numai pentru hoţul în cauză dar şi pentru acei cărora le încolţea gândul de a fi furi. Procesele interminabile de la judecătorie, ce aveau loc cu uşile închise şi într-un spaţiu restrâns, până se dădea „pronunţarea“ lumea uita de faptă şi astfel „clientul“ jandarmului, bucuros că lumea nu ştie ce pedeapsă a primit, minţea fără jenă: „am scăpat curat“.

Paznicii câmpului erau numiţi de către primar. Proprietarul moşiei din Budeşti îşi asigura singur paza bunurilor şi holdelor, cu oameni angajaţi pe proprie răspundere, dar cu „avizul“ primăriei. Amenzile pentru vitele de pripas şi a stricăciunilor făcute de acestea erau încasate de proprietar.

Creşterea contribuţiilor pe care le-a avut primăria cunoaşte noi dimensiuni de la o perioadă la alta. La început de secol XX primăria din Creţeşti trebuia să se îngrijească de sănătatea publică, igiena şi salubritatea locuinţelor şi a localităţii, combaterea bolilor, de personalul sanitar, înfiinţarea şi întreţinerea infirmeriei, secarea bălţilor, rectificarea cursurilor de ape pentru prevenirea inundaţilor, organizarea de plantaţii, alimentarea comunei cu apă, sănătatea vitelor, combaterea epizootiilor, de animalele pentru reproducţie, asigurarea pazei şi liniştii publice, de şcoală, biserică, căi de comunicaţii ş.a.

Primarul a reprezentat întotdeauna comuna sub aspect juridic, administrativ, civic. Durata mandatului primului gospodar al comunei a variat destul de mult, în funcţie de lege dar mai ales de capriciile politice. Mulţi dintre ei au rămas în memoria locuitorilor cu un lucru bine făcut în interesul obştii atunci când au îndeplinit funcţia de primar. Alţii, oricât s-au străduit să facă ceva, datorită împrejurărilor şi vremurilor, nu au putut realiza nimic şi au fost uitaţi.

Petru Albescu – prin Banca populară „Albina Lohanului“, al cărui preşedinte a fost o îndelungată perioadă de timp, a înlesnit locuitorilor din comunele Creţeşti, Olteneşti şi Tătărăni să cumpere de la proprietara Maria Varlam o suprafaţă însemnată din pădurea Budeşti.

Dumitru Onofrei – a mobilizat locuitorii comunei şi fără contribuţii bugetare a reuşit să construiască un iaz pe Valea Lohanului, la Budeşti.

Gheorghe Paraschiv – a reconstruit iazul comunal de la Creţeşti de Sus, s-a îngrijit de buna funcţionare a cantinelor şcolare şi ajutorarea familiilor sărace în timpul secetei din anul 1946.

Ioan Onofrei – erou din primul război mondial, bun gospodar, exemplu de cinste şi corectitudine în mânuirea banului public, a împărţit întotdeauna dreptatea celor care au avut-o.

Vasile Paraschiv – în perioada când a deţinut funcţia de primar s-a construit un nou local pentru Şcoala din Creţeşti de Sus, cu 5 săli de clasă şi localul magazinului mixt din acelaşi sat.

Ioan Vrânceanu – în timpul primariatului său se realizează construcţia dispensarului uman din comună şi, pentru prima dată în istoria localităţii, de sănătatea populaţiei se ocupă un medic.

Cornel Cornea – este cel mai longeviv în funcţia de primar după 1944, cu două legislaturi. Prin demersuri bine documentate a obţinut aprobările şi sumele necesare din fonduri de la Banca Mondială, pentru construcţia unui modern local de şcoală în Creţeşti de Sus, în locul „localului vechi“, cu vârsta de aproape 100 de ani. Construcţia a fost dată în folosinţă la începutul anului şcolar 2002/2003.

Ţinerea la zi a cancelarie săteşti, înainte vreme, o făceau dascălii bisericeşti sau alţi ştiutori de carte tocmiţi de obştea satului. Între anii 1831-1865, întocmirea actelor de stare civilă era făcută de preoţii satelor, care aveau obligaţia să înscrie în condicele numite „mitrice“, toate serviciile oficiate de ei: botezuri, cununii, înmormântări.¹⁰¹ În 1865 intră în vigoare „Codul civil“ al lui Alexandru Ioan Cuza ¹⁰² şi feţele bisericeşti nu mai au obligaţii de stare civilă iar scriitorul satului a început să poarte titlul de notar,¹⁰³ cu obligaţia de serviciu şi competenţa de a întocmi actele de stare civilă. Secretarii (notarii) primăriilor –alternanţa acestor termeni a existat permanent– aveau obligaţia de a participa la examene de aptitudine şi de capacitate pentru a putea ocupa această funcţie, cerinţă impusă de multiplele sarcini ce le intrau în atribuţie. Una dintre condiţiile de bază pentru reuşita la concurs era ca cel care candida la postul de notar să aibă un scris estetic şi îngrijit. Aşa se face că astăzi, când răscolim arhivele primăriilor, găsim documente atent redactate şi scrise cu o caligrafie adesea de invidiat.

Anexa nr. 28 cuprinde numele primarilor şi notarilor care au funcţionat la primăria Creţeşti în ultima sută de ani.

În scurtele perioade de timp când satele Creţeşti de Sus şi Budeşti au fost reşedinţe de comună, nu au existat localuri proprii ale primăriei. Cea din Creţeşti de Sus a funcţionat în clădiri închiriate: o perioadă în casa preotului N. Pavlov şi după aceea într-o altă locuinţă din sat, care astăzi nu mai există. La Budeşti primăria a funcţionat în încăperile puse la dispoziţie de proprietarul moşiei, Dumitru Castroian. Faptul că satul Budeşti a devenit reşedinţă de comună, este „opera“ boierului – om cu influenţă asupra deciziilor care se luau la prefectura judeţului Fălciu, nu ca un gest de caritate ci, cu siguranţă, pentru a-şi rezolva cu uşurinţă interesele proprii, având la îndemână primăria şi funcţionarii ei.

Harta rusească întocmită în perioada 1829-1931 arată că în comuna Creţeşti, formată în acel timp numai din satele Creţeşti şi Budeşti, existau un număr de 156 de gospodării (cu o populaţie de aproximativ 800 de locuitori). La peste un veac distanţă, în 1966, situaţia se prezenta astfel:

Satul	Total populaţie	Nr. de gospodării	Nr. de persoane pe o gospodărie
Creţeşti de Sus Creţeşti de Jos Budeşti Satu Nou	1.144 822 420 364	353 254 138 118	3,1 3,2 3,0 3,0
Total	2.720	863	3,07

Într-un studiu actualizat al planului urbanistic general al satelor componente ale comunei Creţeşti ¹⁰⁴ elaborat în februarie 1996, se menţionează că în cadrul satelor componente nu sunt solicitări pentru introducerea în intravilan de noi zone construibile. În această lapidară afirmaţie descoperim vestea care nu aduce nici o bucurie: în primul deceniu al mileniului al III-lea, dezvoltarea comunei Creţeşti nu va cunoaşte un salt deosebit.

Situaţia teritoriului intravilan al comunei se prezintă astfel:

Zone funcţionale	Creţeşti de Sus	Budeşti	Creţeşti de Sus	Satu Nou	Total
Zone funcţionale	ha	ha	ha	ha	ha
Interes public + zona centrală	4,60	0,65	0,50	0,40	6,15
Locuite şi complementare	50,22	36,76	97,05	33,69	217,72
Unităţi industriale	—	—	0,10	—	0,10
Unităţi agricole	6,78	—	—	3,60	10,38
Cimitire	0,50	0,25	0,66	0,85	2,26
Platforme gunoi	0,25	—	0,50	0,25	1,00
Căi rutiere	6,69	3,65	8,90	3,66	23,16
Căi ferate	0,16	—	0,50	—	0,16
Râpi, ravene, terenneconstruibil	2,70	—	5,35	—	8,05
Canton silvic	—	—	0,25	—	0,25
Total teren intravilan	72,16	41,31	113,81	42,45	269,73

Harta administrativă actuală a comunei, în ceea ce priveşte localităţile componente, nu a suferit nici o modificare timp de 70 de ani – din 1932 când satul Curteni a fost inclus în comuna Olteneşti. Arondările de teren care s-au făcut în perioada constituirii cooperativelor agricole de producţie cât şi în urma aplicării Legii 18/1991, nu au adus schimbări esenţiale în configuraţia hărţii terenului aflat în administrarea comunei Creţeşti.

4. Evoluţii administrativ-teritoriale

În 1864 în Moldova existau 19 ţinuturi: în Basarabia – Cernăuţi, Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, iar în dreapta Prutului – Neamţ, Roman, Bacău, Putna, Tecuci, Tutova, Covurlui, Fălciu, Vaslui, Cârligătura, Suceava, Iaşi, Hârlău şi Dorohoi. Din ţinutul Fălciului, în 1769, pe timpul domniei lui Constantin Mavrocordat s-au desprins câteva ţinuturi mai mici, Codrul şi Greceni care, probabil se întindeau şi în stânga Prutului.

Între anii 1711-1812 au avut loc între Turcia, pe de o parte, Rusia şi Austria, de altă parte – acţionând separat sau în alianţă – şase războaie cu o durată de aproximativ 23 de ani, o mare parte a operaţiunilor desfăşurându-se pe teritoriile Moldovei şi Ţării Româneşti. În atari împrejurări, iniţiativele celor două ţări româneşti şi posibilităţile lor de acţiune pe plan intern şi extern devin tot mai rare: ele sunt obligate să accepte condiţiile fixate de anumiţi comandanţi militari; uneori delegaţii restrânse de boieri, urmărind eventuale avantaje mărunte şi socoteli personale, sugerează cabinetelor de la Viena şi Petersburg chiar încorporarea celor două ţări.¹⁰⁵

Sub presiunea rusească, pe vremea războiului ruso-turc, în scopul de a cunoaşte situaţia exactă a Principatului Moldova, în care era inclusă şi Basarabia, în vederea unor eventuale anexări (care de fapt s-a şi întâmplat în 1812), s-a dispus realizarea unui recensământ, care a fost făcut în două etape: 1771-1772 şi 1774. Datele rezultate în urma acestui demers administrativ au fost publicate în 1956, sub titlul „Moldova în epoca feudalismului“.

Lucrarea cuprinde tabele cu sate repartizate pe teritorii şi ocoale, în care a fost înregistrată populaţia sub diferite aspecte: mazili, rutaşi, preoţi şi diaconi, copii de casă, călăraşi postelniceşti, păzitori de ţinut, voluntari duşi la oaste, slugi, poştaşi, mazili săraci, văduve, nevolnici, oameni pentru podul de la Fălciu, oameni pentru vama de Fălciu, oameni veniţi de peste Dunăre, ţigani bisericeşti şi mânăstireşti, birnici, date care, pentru Creţeşti, le-am înregistrat la capitolul „Populaţia“.

Asemenea catagrafii s-au făcut şi în secolele următoare care, pentru organizarea ţinutului (judeţului) Fălciu, sunt prezentate alăturat:

1774 (ocoale) – Prutului, Mijlocului, Roşieştilor, Podolenilor

1803 ¹⁰⁶, 1816 ¹⁰⁷(ocoale) – Podolenilor, Crasnei, Mijlocului, Roşiescu

1855 – înrătunjirea

1845, 1857 (ocoale) – Podolenii, Crasna, Mijloc, Prutului

1904 ¹⁰⁸ (plăşi) – Răducăneni, Podoleni, Drânceni, Creţeşti, Stănileşti, Fălciu, Hoceni, Vutcani

1924 ¹⁰⁹ (plăşi) – Răducăneni, Drânceni, Stănileşti, Fălciu, Olteneşti, Vutcani

Ocoalele şi plăşile din care a făcut parte comuna Creţeşti sunt subliniate. Situaţia administrativ-teritorială a judeţului (ţinutului) Fălciu rezultă din hărţile întocmite pentru anii: 1774, 1833, 1835, 1950, 1956. (Anexele nr. 15, 16, 17, 18, 19).

Pentru a nu apare confuzii în folosirea numelor unor unităţi teritorial-administrative, menţionăm evoluţia acestora în timp: unitatea administrativ-teritorială de nivel intermediar a fost ocolul (1772-1864), înlocuit de plasă (1865-1949), iar aceasta de raion (1950-1967). Un alt nivel al unităţilor administrativ-teritoriale a fost ţinutul (1772-1858), căruia i-a urmat districtul (1859-1863), acestuia judeţul (1864-1940), apoi regiunea (1950-1967) şi din nou judeţul, începând cu 1968. Temporar au mai funcţionat (1939-1944) ţinutul şi provincia.

În 1772 Creţeştii fac parte din ocolul Mijlocului, apoi al Podolenilor (1774) după care în toate celelalte catagrafii, din ocolul Crasna. În 1904 plasa Creţeşti, cu reşedinţa la Creţeşti, se compunea din comunele: Avereşti, Boţeşti, Tătărăni, Creţeşti, Olteneşti.

Oraşul Huşi devine capitala judeţului Fălciu în 1834 cu isprăvnicie, judecătorie şi şcoală primară. După înrătunjirea din 9 martie 1835, judeţul a fost împărţit în patru ocoale care, conform uricului lui Th. Codrescu din 1842, cuprindea: ocolul Prutului cu 29 de sate, Podoleni cu 37 de sate, Crasna cu 39 de sate şi Mijlocul cu 35 de sate. Ocolul Crasna era aşezat în partea de vest a judeţului, avea reşedinţa la Creţeşti.

Puterea executivă în perioada existenţei judeţului era încredinţată unui prefect (iniţial acesta purta numele de ispravnic), ajutat de patru subprefecţi de plăşi şi de un consiliu judeţean. Exista poliţie pentru supravegherea ordinii publice a oraşului de reşedinţă, jandarmerie pentru mediul rural, asistate de procurorul tribunalului şi armată. În fiecare comună exista o judecătorie comunală (un fel de comisie de împăciuire cum s-a numit mai târziu) pentru judecarea micilor plângeri. Pentru pricini mai mari erau judecătoriile de la Huşi, Fălciu şi Drânceni.

Pentru comuna Creţeşti, oraşul Huşi a fost întotdeauna cel mai apropiat centru urban. Dacă luăm de bază documentele de la 1592, când siliştea Creţeşti a fost donată Episcopiei Huşilor şi până în 1968, odată cu reînfiinţarea judeţelor, de când Creţeştii aparţin administrativ de judeţul Vaslui, o perioadă de peste 375 de ani „soarta“ comunei Creţeşti a fost legată ombilical de administraţia existentă la Huşi.

Acolo a fost mereu centru comercial pentru aprovizionarea şi desfacerea de produse, s-au aflat şcoli de prestigiu, frecventate de mulţi creţeşteni, spitalul şi centrul de organizare a activităţii sanitare din judeţ. De acolo veneau prin viu grai, prin poştă sau prin telefon veşti bune dar şi veşti care prevesteau urgii. De acolo tinerii creţeşteni plecau la armată sau la război, de unde unii nu s-au mai întors pe locurile natale. De acolo veneau la Creţeşti candidaţii diferitelor partide politice să ceară voturi pentru a deveni parlamentari. La Huşi era poliţia şi jandarmeria, tribunalul şi arestul. Parafrazând un dicton milenar, putem spune: toate drumurile creţeştenilor au dus şi vor mai duce încă la Huşi, de aceea „trimiterile“ ce le facem la acest oraş sunt dese.

Prin legea de organizare a comunelor rurale din 1904, comuna Creţeşti are în componenţă următoarele sate: Creţeştii de Jos (reşedinţă de comună), Creţeştii de Sus, Satu Nou, Budescii şi Curtenii. Pentru a uşura administraţia comunelor, acestea erau grupate pe cercuri. Un asemenea cerc avea reşedinţa la Creţeşti şi era compus din satele acestei comune şi comuna Tătărăni cu satele: Tătărăni, Crăsnăşeni, Giurgesci, Leosci, Stroiesci, Valea lui Bosie şi cătunul Valea Stupilor (Stupini). În urma aplicării legii, în judeţul Fălciu existau 33 de comune, 138 de sate, 35 de cătune, 10 cercuri, 13 comune necuprinse în cercuri şi 8 plăşi.

Legea de modificare a circumscripţiilor comunale rurale şi de plăşi din ţară, publicată în Monitorul Oficial din 23 martie 1909, stabilea reşedinţa plăşii Crasna la Olteneşti în loc de Creţeşti, unde fusese până atunci.

Trecerea de la un ocol la altul a localităţilor mărginaşe a avut în vedere obiective administrative, geografice sau economice, de aceea configuraţia acestora s-a schimbat de la o perioadă la alta. În organizarea administrativă de după 1862 s-a luat ca bază modelul francez, pornindu-se de la comună ca „o organizaţie politico-teritorială, formată din ansamblul locuitorilor de pe un teritoriu determinat, uniţi între ei printr-o comunitate de interese“.

Superior comunei se găseau, pe linie administrativă, ocolul(plasa) şi districtul (judeţul). Subordonate acestora erau satul, cătunul, odaia.

Începând cu legea comunală din 1871, apoi 1885, 1904, 1908, 1924 etc. schimbarea numelui localităţii şi arondarea acestora nu se mai putea face decât prin lege. După cel de al doilea război mondial, în 1950, se face o nouă reformă administrativă, care are la bază modelul sovietic: sat, comună, raion, regiune. Prin această reformă mimetică s-a urmărit în primul rând realizarea unor scopuri politice: ştergerea trecutului istoric al localităţilor, creşterea aparatului administrativ, controlul şi imixtiunea acestuia în treburile comunităţilor locale pentru orientarea şi dirijarea lor „pe calea vieţii noi“.

Prin Legea 2 din 1968 se revine la vechea organizare, pe judeţe, şi s-a ajuns de la 58 de judeţe câte erau înainte de 1950, la 39, avându-se la bază următoarele principii: o bună proporţionare a unităţilor administrative sub toate aspectele, echilibrarea potenţelor economice şi reducerea numărului de unităţi, deci a aparatului administrativ etc.

Unii nostalgici după organizarea administrativă existentă în România în perioada interbelică s-au constituit într-o asociaţie a judeţelor „abuziv desfiinţate“, având chiar şi un organism naţional, cu scop declarat de a reînfiinţa judeţele dispărute. Judeţul Fălciu, desfiinţat odată cu apariţia raioanelor, a avut şi el reprezentanţi în acest organism. Toate demersurile, cu dovezi, cu întruniri, consfătuiri la nivel local sau naţional, au rămas doar vorbe, multe vorbe. Ideea după care se conducea această asociaţie era un „patriotism local“ exacerbat, adesea fără un studiu aprofundat care să motiveze utilitatea cerinţelor sub aspect economic, geografic, demografic, socio-cultural etc. în condiţiile când s-au scurs o jumătate de secol de la organizarea administrativă ce se cerea a fi revendicată. S-a pierdut din vedere că astăzi prefectul nu se mai deplasează cu trăsura pe un drum plin cu hârtoape şi de praf o zi întreagă pentru a ajunge la cea mai îndepărtată comună din judeţ – mijloacele de comunicare şi informare sunt cu totul altele, şi să nu uităm nici factorul uman din aparatul administrativ, care are o altă pregătire intelectuală, faţă de cel de acum cincizeci de ani, şi o altă viziune asupra dezvoltării şi progresului. Acţiunea începută cu mult zel şi transmisă prin toate mijloace de informare, s-a stins ca un foc de paie.

Să mergem pe urmele documentelor şi al legilor care, de-a lungul timpului, au stat la baza organizării administrativ-teritoriale a comunei Creţeşti.¹¹⁰ În recensământul populaţiei Moldovei din anul 1774, despre care am amintit, satul Creţeşti este înregistrat ca făcând parte din ocolul Podolenilor care, în 1803, înglobează satul Berbiceni (toponimul actual Berbeceni) şi face parte din ocolul Crasna, devenit şi reşedinţă a acestui ocol, aşa cum se menţionează în condica pe anul 1803 (ed. Codrescu U., VII şi VIII, 1886; parţial corectată după ms. Al lui Corneliu Istrati). Situaţia se menţine la fel şi în anul 1816 când este menţionată în „Condica Visteriei Moldovei (1816)“, dar şi în „Catagrafia ţinuturilor Moldovei din 1819-1820”.

Deşi despre Berbeceni, la acea dată (1803) se folosea termenul de sat, în realitate nu erau decât câteva case care, din motive administrative şi fiscale era „înglobat“ în satul Creţeşti; aşa se explică grabnica lui dispariţie. Satul Berbeceni, grupul de case de acolo, se afla la vest de Creţeşti şi la sud de Leoşti, pe coasta vestică a Dealului Crasnei şi în stânga pârâului cu acelaşi nume. Astăzi se mai păstrează doar toponimul schimbat fonetic din Berbinceni în Berbeceni. În a doua jumătate a secolului XX acest teren a trecut în proprietatea statului şi dat în administrarea ocolului silvic Huşi care, pentru a stăvili eroziunea solului, a luat măsuri de împădurire. O parte a acestui teren este folosită astăzi ca păşune.

Un document care are o importanţă deosebită pentru comuna Creţeşti este „Catagrafia ţinuturilor Moldovei din 1831-1832“ ¹¹¹ unde este semnalat embrionul din care până la sfârşitul secolului al XIX-lea se va naşte o nouă localitate pe teritoriul comunei. Catagrafia din 1832 menţionează cătunul „Ungurii de la coada iazului“, la poziţia 106. În aceeaşi perioadă s-a întocmit şi o hartă a Principatului Moldovei după înrătunjirea de la 1835, cu menţiunea: S-au alcătuit (hărţile) după proiectul domnului ministru al dreptăţii, marelui logofăt şi caveleriu Constantin Sturza, supt a cărui direcţie prin verificare la faţa locului (s.n.) şi potrivit cu tabelele finanţului. Recensământul din 1774 nu face nici un fel de menţiune despre existenţa acestui cătun, ceea ce ne determină să afirmăm că acesta s-a constituit în intervalul 1774-1883, pornindu-se de la câteva case până la acea de cătun.

Faptul că acest început de sat nu era denumit cu un singur cuvânt, asemenea celorlalte localităţi, ci cu o sintagmă (un grup de cuvinte în care există raporturi de subordonare dar care au un înţeles unitar), dovedeşte că această viitoare localitate se găsea în faza de început a constituirii ei, nereuşind să poarte un nume generic, exprimat printr-un singur cuvânt, fapt care se va întâmpla mult mai târziu.

Aşa cum am arătat şi la capitolul privind populaţia, vremelnic, în special în timpul muncilor agricole, pe moşia Creţeşti, care aparţinea Episcopiei Huşilor, existau muncitori sezonieri aciuaţi, cei mai mulţi dintre ei, pe locul care astăzi poartă denumirea de „odaie“ sau pe coasta iazului. În dese rânduri, pentru aşi acoperi nevoile de forţă de muncă, Episcopia Huşilor face jalbă la domnie pentru aducerea de muncitori din alte părţi. Astfel , în 1962 domnitorul Eustaţiu Dabija învoieşte Episcopiei de a aduce pe moşia ei locuitori din ţara turcească, leşească sau muntenească, scutindu-i timp de patru ani de dări. În 1675 se obţine o nouă învoială pentru a se aduce coloni din alte ţări şi a-i aşeza pe moşiile episcopiei.

Staţionarea sezonieră a acestor muncitori nu a putut da naştere unui cătun suficient de mare pentru a fi nominalizat în catagrafiile anterioare anului 1832. După extractele din anexa VI A a Catagrafiei din 1831-1832, sunt cuprinse un mare număr de sate, dar aceste tabele nu redau numărul real al aşezărilor săteşti existente la acea dată în Moldova, întrucât sunt menţionate numai cătunele care reprezentau o unitate fiscală. De aici rezultă că dacă cătunul „Ungurii de la coada iazului“ a fost cuprins în catagrafie, înseamnă că aşezarea era o unitate fiscală care depăşea 10-15 locuinţe, stabilă, cu un număr de oameni care realizau un venit şi plăteau bir către stat.

Sintagma care dă numele noii localităţi ne mai dezvăluie şi alte elemente prin care putem stabili de unde proveneau aceşti muncitori sezonieri, felul locuinţelor şi locul unde ele erau amplasate. Primul cuvânt, „ungurii“, ne indică etnia locuitorilor – că aceştia ar fi unguri. Asupra acestui aspect este necesar să facem o precizare: şi astăzi, după mai bine de un secol şi jumătate, locuitorii din partea de nord a oraşului Huşi, din cartierul Corni, li se spun tot „unguri“, deşi ei nu mai au nici un fel de legătură de limbă, de port sau obiceiuri cu cei care s-au stabilit acolo cu peste patru secole în urmă, a rămas numai cognomenul care mai circulă, şi acesta din ce în ce mai rar şi cu sens peiorativ. Cei de la „coada iazului“ cu siguranţă proveneau de acolo şi erau folosiţi de episcopie ca muncitori sezonieri. Cu trecerea timpului nici unul din ei nu a rămas stabilit în Creţeşti, nu au lăsat pe aceste locuri nici un fel de urmă lingvistică sau arheologică, s-au retras la Huşi unde comunitatea lor era puternică, bine organizată şi unde aveau propriul locaş de cult catolic.

Că aceşti muncitori sezonieri locuiau în bordeie se poate argumenta prin aceea că munca pe care o prestau nu solicita existenţa unor locuinţe durabile, care să reziste, să constituie o gospodărie întemeiată, ci numai o posibilitate de a se adăposti pe timpul muncilor agricole. Construcţia unui bordei nu se face pe loc drept, plan, deoarece pe timp de zloată sau ploi torenţiale există riscul ca apa să intre în „locuinţă“. Un bordei inundat nu mai poate fi folosit. Locul cel mai propice pentru o astfel de construcţie era coasta iazului care exista şi atunci pe Valea Lohanului, cu ieşirea îndreptată către firul văii, pe un teren „viu“, neumblat. Acesta este motivul pentru care bordeiele erau făcute în acel loc şi nu vatra actuală a Satului Nou.

Din simetria satului – străzi drepte, suprafeţe egale pentru fiecare loc de casă, posibilitatea de extindere a satului prin existenţa „siliştelor“ folosite iniţial ca toloacă, unde scurmau nestingherite păsările, unde păşteau porcii şi vitele satului – se dovedeşte că atunci când s-a făcut amplasarea localităţii în teren de către inginerul hotarnic, eveniment ce a avut loc după 1877, când s-a pus problema împroprietăririi însurăţeilor, acesta nu „s-a împiedicat“ de construcţii mai vechi pe care trebuia să le ocolească. Noul sat avea posibilitatea să se dezvolte într-un ritm intens datorită poziţiei sale în teritoriu, distanţei mici faţă de oraş, apropierea de principalele căi de comunicaţii, de pădure şi de câmpurile pentru agricultură. Aşa se face că el a fost repede populat cu oameni din satele limitrofe, în special de tineri, care şi-au durat gospodării sănătoase şi astfel, la începutul secolului XX, prin Legea pentru organizarea comunelor rurale din 1904, localitatea Satu Nou se „naşte“ cu acte în regulă. Avea în jur de o sută de locuitori, aşa cum prevedeau normele pentru constituirea unei noi localităţi. Dacă avem în vedere indicele 5 (membrii într-o gospodărie) – acesta corespundea realităţii, deoarece satul era format numai din familii tinere – putem afirma că la început de secol în Satu Nou existau 25-30 de gospodării.

Noua localitate a fost numită iniţial Satul Nou, apelativul „satul“ articulat cu articolul hotărât „l“, la care s-a adăugat adjectivul „nou“, ceea ce indică că este o localitate recent înfiinţată. Indexul localităţilor din R.P.R. (1956) înregistrează 46 de localităţi cu numele de „Satul Nou“. Pentru a se individualiza noua localitate, în decursul timpului a mai primit şi alţi determinativi Satu Nou Lohan, Satu Nou I. Gh. Duca sau mai simplu Lohanul.

La început numele localităţilor era articulat cu articol hotărât: „i“, Creţeştii şi „l“ Satul Nou, menţinându-se această formă o lungă perioadă de timp, după care articolul a fost eludat. Iată cum explică acest fenomen lingvistic o personalitate de marcă în domeniu – academicianul Alexandru Graur:

S-ar părea că în ultimele decenii nearticularea este aproape o regulă. Explicaţia nu poate fi decât aceea că denumirile propuse de consiliile comunale reflectă uzul popular, necenzurat de către oficialităţi, orientat spre nominativ –cazul formei absolute– aşa cum o dovedesc de altfel şi anchetele de teren. Legea din 1968 v-a face ordine şi aici, eliminând cu totul articolul, aşa că Satul Nou devine Satu Nou, Creţeştii de Jos devin Creţeşti de Jos. Starea normală a numelor topice este cea fără articol, acesta, atât prin prezenţă cât şi prin absenţă, nu produce nici nume şi nici variante noi încât să creeze confuzii în procesul comunicării.

Pentru o scurtă perioadă de timp, 1834-1838, comuna Creţeşti a făcut parte din ocolul Lohanului, administrativ nu s-a schimbat decât numele, deoarece după aceea s-a revenit la vechea denumire – ocolul Crasna.

În „Tablou cu toate comunele din ţară“ extras din Monitorul Oficial, seria I (Bucureşti) 1864, localitatea Creţeşti apare comună, având un singur sat, cu denumirea de Creţeşti. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea numărul satelor se înmulţeşte, fenomen specific întregii ţări.. În general specialiştii au adoptat explicaţia că înmulţirea satelor a avut loc prin „roire“. Ecaterina Negruţi ¹¹² discutând modalităţile diferite de alcătuire de noi sate, arată că acest fenomen se poate observa şi în denumirile pe care încep să le poarte localităţile nou înfiinţate. Astfel pe lângă vechea denumire apar din ce în ce mai frecvent indicaţii de felul „de sus“, „de jos“, arătând extinderea vechiului sat din care se desprindeau treptat noi cătune. Afirmaţia corespunde în totalitate situaţiei din Creţeşti, fiindcă în anul 1887, conform „Indicator al comunelor urbane şi rurale din Regatul României“, Bucureşti, 1887, comuna Creţeşti „pierde“ o parte din teritoriu prin desprinderea, „roirea“, satului Creţeşti de Sus.

Se impune să facem o subliniere în ceea ce priveşte înfiinţarea şi desfiinţarea unor localităţi. De regulă o aşezare ia naştere sau dispare atunci când acest fapte este specificat într-un act oficial, dată care rămâne valabilă pentru istorie. Realitatea este însă alta: un sat înregistrat în documente a existat cu mult timp înainte pe un anumit teritoriu, el s-a constituit în timp şi nu dintr-o dată. Cel mai concludent exemplu îl constituie „roirea “ satului Creţeşti de Sus, recunoscut oficial în 1887. Dar noi ştim, tot din acte oficiale, că acest sat exista în teritoriu cu mult înainte. La 1860 acolo funcţiona şcoala şi biserica, deci comunitatea era închegată sub toate aspectele. Acelaşi fenomen a avut loc, dar în sens invers, atunci când s-a înregistrat dispariţia unui sat, cum a fost cazul cătunului Berbeceni.

În legătură cu acest aspect este util, considerăm noi, că pentru a se stabili localităţile existente în Moldova la începutul secolului al XIX-lea, s-a folosit o hartă rusă întocmită în perioada 1823-1831, lucrare care a fost editată şi însoţită de un amplu comentariu istoric de Constantin Giurescu. Acesta găseşte două sate Creţeşti în ţinutul Fălciu, plecând de la reprezentarea satului de două ori pe hartă, în partea de sus a unei planşe şi în partea de jos a celei cu care se îmbina. El crede că ar fi vorba de Creţeşti de Jos şi Creţeşti de Sus. Însă Creţeşti de Sus, aşa cum am arătat mai înainte, se desprinde abia în 1887 iar numărul identic de case înscris pe hartă, atât sus cât şi jos, de 156 câte avea satul Creţeşti, arată limpede că este vorba de un singur sat şi nu de două. Eroarea s-a datorat editorului şi a fost descoperită prin compararea hărţii lui Giurescu cu originalul rus. Valoarea ştiinţifică a hărţii ruse este recunoscută de specialişti ca fiind de o realitate incontestabilă. Acest document aduce pentru prima dată „la lumină“ un număr considerabil de localităţi omeneşti de pe cuprinsul Moldovei, unele dintre ele fiind menţionate aici pentru prima dată.

Satul Creţeşti de Sus a cunoscut o puternică dezvoltare demografică şi după cum rezultă din „Anexele decretului regal nr. 2456 din 25 septembrie 1925, privind noua lege pentru unificarea şi împărţirea administrativă (1926)“, satul Creţeşti de Sus devine comună, în componenţa căreia intră şi Satu Nou. „Fericirea“ de a avea buget propriu, primar, notar, jandarm şi consiliu comunal (anexa nr. 27) nu a durat mult timp. După 4 ani, în 1929, când, probabil s-a ajuns la concluzia că prea erau fărâmiţate aceste unităţi administrative, prin Decretul nr. 4036 din 9 decembrie privind împărţirea teritoriului României în judeţe, pe baza Legii pentru organizarea administraţiei locale din 3 august 1929, comunele Creţeşti de Sus şi Creţeşti de Jos, cu satele aparţinătoare, trec în administrarea comunei Olteneşti. Situaţia nu durează prea mult, doar doi ani, până în 1931 când, probabil s-a schimbat guvernul, alt partid a venit la conducerea ţării şi s-a revenit la situaţia din decembrie 1929. Existenţa a două unităţi administrative comunale pe teritoriul actual al comunei Creţeşti: comuna Creţeşti de Sus cu Satu Nou, o unitate şi comuna Creţeşti de Jos cu satul Budeşti, o altă unitate, a durat 8 ani, până în 1939. Din 1932 satul Curteni nu a mai aparţinut comunei Creţeşti. „Tabloul anexă de împărţire administrativă a judeţelor“ publicat în Monitorul Oficial nr. 76, 89, 91 din martie-aprilie 1939, arată că toate satele actuale ale comunei formau o singură unitate administrativă care poartă numele Creţeşti de Jos până în 1950 când se va numi simplu: Creţeşti.

Toate măsurile de împărţire administrativă care au urmat – 1952, 1956, 1965 şi ultima Lege nr. 2 din 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului R.S.R. (anexa în Buletinul Oficial nr. 163-165/1968) nu au adus modificări în structura comunei Creţeşti. Înainte de anul 1989 s-a încercat constituirea pe întreaga Vale a Lohanului a unei singure comune, cu reşedinţa la Olteneşti. Deoarece până la Revoluţie legea nu a apărut, s-a rămas la forma de organizare prevăzută de legea din 1968.

Aflându-se la extremitatea sudică a comunei, satul Budeşti, în urma aplicării legilor de organizare şi împărţire administrativă, a fost purtat „ca o minge“ de la Creţeşti la Curteni sau la Olteneşti şi invers. În 1772 satul Budeşti făcea parte din comuna Creţeşti, ocolul Mijlocului, apoi în ocolul Podolenilor (1774), în cel al Crasnei (1803) care, între 1934-1938 s-a numit ocolul Lohanului, după care s-a revenit la vechea denumire.

În „Tablou cu toate comunele rurale din ţară“ din Monitorul Oficial, Bucureşti, 1864, Budeştii figurează ca sat în comuna Curteni, până în anul 1876 când reşedinţa aceste comune se stabileşte la Budeşti. Rolurile se schimbă în 1887, aşa cum este consemnat în „Indicator al comunelor urbane şi rurale din Regatul României“, Bucureşti, 1887. În 1893 satul Budeşti era integrat în comuna Creţeşti. În decursul timpului a fost menţionat în documente sub numele de Bodeşti (1772), Budeştii de Gios (1803) şi Buteschti (în limba germană).

Satul Curteni, în prezent localitate ce aparţine comunei Olteneşti, din 1876 a pendulat astfel: 1876-1887 a aparţinut comunei Budeşti; 1887-1893 devine reşedinţă de comună; 1893-1908 şi 1931-1932 Curtenii fac parte din comuna Creţeşti; 1908-1931 şi din 1932 până în prezent se află sub administraţia comunei Olteneşti.

Aproape jumătate de secol satul Curteni din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale a avut legături cu comuna Creţeşti, de aceea prezentarea unor aspecte de ordin economic sau socio-cultural din această localitate s-au impus în demersul nostru monografic.

Pentru a înlătura unele confuzii în legătură cu existenţa pe teritoriul comunei Creţeşti a două cătune în a căror denumire găsim cuvântul „unguri“ facem următoarele precizări:

– cătunul „Ungurii ot Coada Iazului“ apare pentru prima dată ca localitate distinctă în documentele vremii în anul 1832 şi se afla în imediata vecinătate a localităţii Satu Nou;

– satul Budeşti, în anul 1803, era împărţit în două: Budeşti al paharnicului Niculi, situat la est de pârâul Bujeniţei şi „Ungurii ot Budeştii de Jos, la sud de acelaşi pârâu. Altfel spus: satul Budeşti era împărţit în două mahalale care în 1816 de unifică formând un singur sat denumit Budeşti.

Ungurii din Budeşti ca şi cei din Satu Nou erau colonişti aduşi de proprietarul moşiei (la Budeşti) şi de Episcopia Huşului (la Satu Nou) pentru muncile agricole. Că prezenţa lor pe aceste locuri a foste vremelnică o dovedeşte faptul că nu au lăsat nici un fel de urme în antroponimie, toponimie sau obiceiuri.

1. Marin Benghiuş şi M. I. Vasiluţă – foi răzleţe de manuscris

2. D.R.H. A, Moldova, vol. II (1449-1498), doc. 140.

3. M. Costăchescu – Documente moldoveneşti înaintea lui Ştefan cel Mare. Iaşi, 1931, p. 223-226.

4. ispisoc – vechi document domnesc; rus. spisocm „copie“; slav. ispysm „autograf“.

5. D.I.R., veacul al XVI-lea, A, Moldova, vol. I, (1501-1550). Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1953, p. 285. doc. 251.

6. ibidem, doc. 98.

7. Gh. Chiper – Dimograncea –Fulgerul. Editura „Junimea“, Iaşi, 1973.

8. Marele dicţionar geographic al României, vol. I.

9. ibidem

10. Constantin Chiriţă – op. cit., p. 42.

11. Anexa nr. 1.

12. D.I.R., veacul XVII. A. Moldova, vol. IV, (1616-1620), doc. 396

13. dăbilar – strângător de biruri.

14. podvoadă –transport gratuit; slav. podvoda, „ducere cu carul“

15 olac – curier, cal de poştă; tc. ulac.

16. angherii (angara) – dare în bani sau în natură, peste cele legiute; ngr. angarěa.

17. D.I.R., Veacul XVII, A. Moldova, vol. IV, (1616-1620), doc. 636.

18. Direcţia judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachet 38/58 din 25 august 1813, 3 file.

19. Extras din Condica Visteriei Moldovei, de Corneliu Istrati, supliment (I) al Anuarului de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol“, Iaşi, Editura Academiei R.S.R. Iaşi, 1979.

20. DEX – titlul de paharnic era dat boierului care avea grijă de băutura domnului, gustând din ea în faţa acestuia pentru ca domnul să se convingă că nu este otrăvită, om de încredere al domnului.

21. Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachet 43/71 din 1837. Original ˝ coală.

22. Tezaur arhivistic vasluian. Catalog de documente, 1399-1877. Bucureşti, 1986. doc. 1058, p. 250.

23. ibidem

24. Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachet 422/63 din 1790 şi D.I.R., veacul XVI, A, vol. I, (1501-1550), doc. 21.

25. ibidem, pachet 755, 10 ianuarie 1783.

26. ibidem, pachet 422/55 din 1785.

27. ibidem, pachet 422/54 din 1785.

28. ibidem, pachet 150/26 din 1801.

29. ibidem, pachet 755/52.

30. stâlpească – cu sensul de a marca hotarele unei moşii prin „baterea“ unor stâlpi.

31. Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachet 774/15 din 8 noiembrie 1824.

. Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachet 439/166 din 8 mai 1836.

. ibidem, pachet 433/166, 167, 169, 193, 221, 222, 223, 224, 233, 234, 237, 238, 240, 243, 245, 247, 254, 255, 256, 257, 259, 260, 261, 262, 267 din 1842, 1843, 1844.

34. iconom (econom) –administratorul veniturilor unei moşii sau episcopii.

35. clinorom – moştenitor.

36. hliză – petic de moşie.

37. vechil – aici cu sensul de avocat.

38. D.R.H. A, Moldova, vol. III. Editura Academiei R.S.R., 1980, doc. 99.

39. Tezaurul toponimic al României. Moldova, Volumul I. Repertoriul istoric al unităţilor administrativ-teritoriale, 1772-1988. Partea I, A. Unităţi simple (localităţi şi moşii) A-O. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 1253.

40. Th. Hardon – Sate dispărute din Dealurile Fălciului şi urmele lor toponimice, în: „Prutul“, anul I, 6 iunie 2001, p. 3.

41. D.R.H. A, Moldova, vol. I, doc. 116.

42. T.T.R.M., p. 360.

43. D.R.H. A, Moldova, vol. III, doc. 5, p. 6.

44. T.T.R.M., p. 285.

45. D.I.R. Veacul al XVI-lea, A, Moldova, vol. I, 1501-1550. Editura Academiei, Bucureşti, 1953, doc. 6.

46. ibidem, doc. 6.

47. vornic de poartă – dregători, în număr de 12, care stăteau în poarta palatului şi judecau procesele mărunte.

48. Direcţia judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachet 102 din anul 1702.

49. medelnicer – cel ce turna la solemnităţi domnitorului apă pentru spălatul mâinilor; rang de boierie; slav. medelniţa, „lighean“.

50. jitnicer – păzitor al ţarinei.

51. Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor naţionale, pachet 102, anii 1740 şi 1745.

52. T.T.R.M., p. 426.

53. Nicolae Iorga – Neamul Agarici, răzeşi, fălcieni şi vasluieni. Câteva documente. Bucureşti, 1914.

54. călăraş de Ţarigrad – curier.

55. tij – asemenea.

56. pol – jumătate.

57. Gh. Dinuţă – Curtenii, un sat de răzeşi din zona Huşilor, în: „Muzeul Satului“. Studii şi cercetări. Bucureşti, 1971.

58. ibidem

59. Direcţia judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachet 408, anul 1731.

60. ibidem, 8 iunie 1765.

61. Direcţia judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, mai 1777.

62. Ghenuţă Coman – op. cit., p. 97 şi informare de la prof. V. Trofin de la Şcoala Tătărăni.

63. T.T.R.M., 1991, p. 662.

64. sluger – boier însărcinat cu aprovizionarea domniei şi armatei cu carne şi lumânări; rang de boiernaş; slav. slujar-.

65. N. Iorga – op. cit.

66. T.T.R.M., pp. 863, 864.

67. D.I.R. Veacul al XVI-lea, A, Moldova, vol. IV (1591-1600), doc. 222.

68. Direcţia judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachet 777/15 din 8 noiembrie 1824.

69. ughi, ughiu – galben unguresc.

70. Documente privind marea răscoală a ţăranilor din 1907, vol. II,. Desfăşurarea răscoalei. A. Moldova. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983.

71. T.T.R.M., p. 689.

72. D.I.R. (1476-1500), doc. 119.

73. ibidem, doc. 115.

74. T.T.R.M., p. 104.

75. D.I.R., (1501-1550), doc. 21.

76. T.T.R.M., p. 716.

77. pan – titlu dat marilor boieri; pol. pan „domn“.

78. comis – boier însărcinat cu îngrijirea grajdurilor domniei; rang de boierie.

79. D.I.R. (1501-1550), doc. 58.

80. T.T.R.M., p. 378.

81. D.I.R. 1501-1550), doc. 258.

82. T.T.R.M., p. 419.

83. T.T.R.M., p. 419.

84. T.T.R.M., p. 1038.

85. hânsar – ostaş de strânsură şi de pradă, mercenar. Din ung. husar „al douăzecilea“, regele Matei Corvin ridicând în 1428 ca ostaş călare fiecare al douăzecilea dintre ţărani.

86. hatman – căpitan de oştire; pol. hetman „căpitanul cazacilor“, germ. hauptmann „general“.

87. D.I.R., (1601-1605), doc. 183.

88. T.T.R.M., p. 164.

89. T.T.R.M., p. 662.

90. T.T.R.M., p. 662.

91. T.T.R.M., p. 1253.

92. D. Ciurea –Organizarea administrativă a satului feudal Moldova, Bucureşti, 1965.

93. Direcţia judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachetul 410/181 din 1844.

94. serdar – comandant al cavaleriei.

95. Biblioteca Academiei ms. 237, f. 474, 475.

96. Th. Codreanu – Istoria Huşilor, Editura „Porto-Franco“, Galaţi, 1995, p. 300.

97. Direcţia judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, pachet 373/66.

98. Analele parlamentare ale României. Vol. V. Partea I. Obişnuita obştească adunare a Moldovei. Partea a II-a. Legislatura I, sesiunea a III-a, 1834-1835. Bucureşti, 1845.

99. C. Gonciariu – Judeţele săteşti din Moldova şi arhivele lor până la aplicarea legii comunale (1842-1864) în: „Revista arhivelor“, nr. 11, 1956, p. 7.

100. Administraţia locală în: Enciclopedia României, vol. I. Bucureşti, 1938, p. 30.

101. conf. „Regulamentului Organic.“

102. Ioan Cocoloi –Din istoricul stării civile în ţara noastră, în revista. „Din experienţa sfaturilor populare“, nr. 1, 1967.

103. C. Gonciariu – op. cit. p. 83.

104. Provas S.A. Proiectări şi prestări servicii. Proiect Actualizare plan urbanistic general al satelor componente comunei Creţeşti, judeţul Vaslui. Vaslui, 2000.

105. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Editura „Albatros“, Bucureşti, p. 450.

106. Th. Codrescu – Uricarul, VII, pp. 248-251.

107. Corneliu Istrati – Condica Visteriei Moldovei din anul 1816, A.I.I.A., I, XVI, 1979, suplimentul I.

108. Legea pentru organizarea comunelor rurale din 26 aprilie 1904, publicată în Monitorul Oficial, 1904, p. 985-1347, poziţia 1173.

109. Legea pentru unificarea administrativă, 1924.

110. T.T.R.M.

111. Manuscris la Direcţia judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, fond „Visteria Moldovei“, tr. 644, op. 708 şi tr. 805, op. 1011.

112. Ecaterina Negruţi – Structura demografică a Moldovei la sfârşitul secolului al XIX-lea în: „Revista de istorie“, Bucureşti, 1981.

Crețești - istorie și actualitate