VIII. Viața culturală (partea I)

Cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat.

Selma Lagerlöf, (1858-1940)

Scriitoare suedeză

Cultura înseamnă râvna sufletului omenesc spre perfecţiune.

Liviu Rebreanu, (1885-1944)

Scriitor român

1. Căminul cultural

Saltul omului de la natură la cultură se pierde în cele mai îndepărtate timpuri. El s-a produs într-o succesiune de mutaţii de mare profunzime stabilind o diferenţă calitativă fără precedent care a pus pentru totdeauna şi în orice împrejurare în inferioritate toate vieţuitoarele în raport cu umanitatea. Prin natura sa omul are o predispoziţie naturală care îl conduce pe drumul care înfrumuseţează comportamentul şi viaţa lui cotidiană. Pentru realizarea acestui deziderat foloseşte multiple şi variate mijloace şi forme estetice şi morale care să-i producă satisfacţie. Dovezile materiale şi scrise care să ateste etapele acestui drum sunt rare, adesea neconcludente şi păstrate sub formă folclorică, literaturizată.

Fiecare popor are modul şi mijloacele specifice de a-şi reconsidera devenirea sa istorică sub toate aspectele: de gândire, de sensibilitate artistică, de aspiraţii către progres, dar şi de luptă continuă cu multitudinea evenimentelor care îi stau împotrivă, toate integrate într-o realitate socială care îşi are reflectarea în cultură. Prin trecerea vremii întregul ansamblu de elemente care constituie cultura formează tradiţia, care nu este altceva decât o constantă în procesul de făurire a civilizaţiei, dar şi o inepuizabilă sursă de valori care pătrund în viaţa individului precum şi al colectivităţii din care acesta face parte.

În acest perimetru destul de larg al tradiţiei care cuprinde cele mai diverse aspecte ale activităţii umane, obiceiurile, prin capacitatea lor de a reprezenta sugestiv şi convingător momente semnificative din viaţa oamenilor au adus din istorie şi până în contemporaneitate elemente definitorii ale culturii, seva de la care poporul s-a adăpat, dându-i statornicie şi durabilitate. Tradiţiile au fost cele care ne-au definitivat ca neam.

Pe această temelie clădită în veacuri, prin biserică, apoi prin şcoală, două instituţii fundamentale, s-au aşezat primele începuturi ale răspândirii culturii în rândul populaţiei şi s-a aprins flacăra luminării sufletului şi minţii.

Primele forme de organizare monahală au constituit, pe lângă adunarea poporului în jurul credinţei şi nuclee de răspândire a culturii. În astfel de centre s-au tipărit primele cărţi cu conţinut religios şi laic care au fost presărate în rândurile populaţiei. Tot aici, în chiliile schiturilor şi mânăstirilor, s-au descifrat buchiile şi s-au format primii citeţi.

Având astăzi această perspectivă istorică, se poate afirma că organizarea monahală de la Creţeşti, atestată de documentele vremii, a fost locul de unde s-au răspândit primele elemente de cultură, a fost veriga unui lanţ care a asigurat continuitatea spirituală a oamenilor locului legând tradiţiile, obiceiurile şi credinţele cu începuturile răspândirii cunoştinţelor prin mijlocirea cărţii. În biserica schitului oamenii au primit învăţătură creştină pentru întărirea credinţei prin cuvântul evangheliei şi a slujitorilor din strană, prin predicile citirile şi cântările duhovniceşti care alcătuiau sfintele slujbe. Aici creţeştenii au primit harul sfânt de a se înfrăţi cu rugăciunea, cu ceilalţi credincioşi, fără deosebire de stare şi de vârstă, aici au primit cele mai bune îndemnuri pentru binele lor sufletesc, primele învăţături de morală şi de etică, piatră de temelie pentru profilul lor cultural. În acest locaş oamenii au închinat rugăciuni pentru suflet ceea ce a fost hrană pentru spirit, rugăciuni, ca o scară pe care au urcat-o cu mintea şi cu inima la cer, de unde au căpătat lumina care au folosit-o dincolo de zidurile bisericii, în viaţa lor de fiecare zi.

Un alt pas uriaş către cultură a fost acela al înfiinţării de şcoli pe lângă lăcaşurile de cult, după care, în mod firesc, introducerea obligativităţii învăţământului în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Pentru creţeşteni acest moment se opreşte la anul 1860, când ia fiinţă Şcoala primară în localitate, prima de pe Valea Lohanului şi a patra din judeţul Fălciu, după cele din Scoposeni, Buneşti şi Stănileşti.

Intelectualitatea satelor era formată din preoţi şi învăţători, singurii în măsură, printr-o muncă neobosită şi plină de dăruire, să contribuie la răspândirea culturii în lumea satelor. Referindu-se la conlucrarea care trebuia să existe între preot şi învăţător pe tărâmul ridicării culturale a poporului, o înaltă faţă bisericească cerea ca preotul să trăiască în plină armonie cu învăţătorul şi cu oamenii luminaţi din comună, între ei să se închege a strânsă legătură şi o dragoste care, apoi, mână în mână să o reverse cu căldură şi generozitate spre binele şi fericirea ţăranului care formează trăinicia şi propăşirea morală a neamului.

Îndemnuri similare au venit şi din partea lui Spiru Haret, Victor Ion Popa, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, D. Gh. Ducaş.a., sugerând intelectualităţii să lase la o parte neînţelegerile politice sau de altă natură, să constituie prin muncă şi exemplu personal căi de urmat pentru obştea sătească.

Cerc cultural

Pătrunşi de astfel de cuvinte dar şi de înţelegerea plină de responsabilitate a rolului şi a menirii ce o are, intelectualitatea creţeşteană şi-a unit gândurile şi forţele pentru realizarea acestui deziderat. Astfel, conlucrarea dintre învăţători şi preoţi s-a materializat prin organizarea cercurilor culturale, a şcolii de adulţi şi şezătorilor săteşti, serbări şcolare, hore şi baluri comunale, acţiuni de interes obştesc şi de ajutorare a celor năpăstuiţi de necazuri şi greutăţi, toate având ca scop cultivarea morală, culturală şi economică a cetăţenilor. Conferinţele populare organizate cu prilejul cercurilor culturale erau publice, prezentau auditoriului teme dintre cele mai variate: despre muncă, sănătate, asistenţă socială, şcoală, biserică, suflet şi minte şi erau susţinute de intelectuali pregătiţi de a influenţa pozitiv ridicarea spre cunoaştere a participanţilor, expuse la un nivel de înţelegere accesibil, cu exemple luate din viaţa şi situaţia locală. În capitolele anterioare am prezentat aspecte detaliate de felul cum intelectualitatea din comuna Creţeşti a fost antrenată în acest angrenaj complex care formează cultura unei comunităţi – de la păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor locale, la răspândirea culturii prin cele mai diverse forme, până la organizarea unor ample manifestaţii cultural-sportive cu participarea largă a oamenilor satelor.

Reamintim că la 4 octombrie 1936 a luat fiinţă în satul Creţeşti de Sus căminul cultural „I. Gh. Duca“(în unele perioade s-a numit „Făgădău“), preşedinte Marin Benghiuş;în 1924 ia fiinţă la Creţeşti de Jos căminul cultural „Dimitrie Cantemir“, preşedinte C. Andriescu, iar în 1930 căminul cultural „Lumina“, la Curteni „Casa de sfat“ condusă de preotul Ioan Sbârneaşi de o alta la Satu Nou condusă de Emanoil Lovin.

În jurul acestor unităţi culturale care funcţionau în cadrul şcolilor, unde se găsea şi câte o mică bibliotecă sătească, s-a strâns intelectualitatea cu gânduri frumoase de a răspândi sămânţa luminii, fie din faţa altarului de la biserică, de la catedra şcolii sau de pe scena din aer liber atunci când aveau loc serbări populare. În perioada interbelică a existat permanent o efervescenţă culturală în frunte aflându-se învăţătorii şi preoţii: pe lângă fiecare biserică funcţiona câte un cor format din copii şi tineri, cohortele de cercetaşi organizau periodic serbări şi activităţi culturale, atât în comună cât şi în alte localităţi ale judeţului, toate contribuind la creşterea prestigiului comunei prin acte de cultură.

Formaţia şcolară de dansuri

Pentru copii serbările şcolare erau un minunat prilej de afirmare a înclinaţiilor artistice prin dans, cânt, recitări, teatru – organizate cu prilejul sfârşitului de an şcolar. Acum se împărţeau premiile pentru a răsplăti silinţa micilor şcolari la muncă şi învăţătură din cursul unui an, spre bucuria celor mici, dar şi a părinţilor care vedeau cum sub ochii lor cresc vlăstarele care peste ani vor duce mai departe toate gândurile şi visele lor. Asemenea activităţi la care luau parte şi tinerii din sat se desfăşurau şi la serbările de Crăciun şi Anul Nou când se aduceau pe scenă colinde, teatru scurt, obiceiuri intrate în tradiţia locului.

Acţiuni culturale străbătute de un pronunţat suflu patriotic se organizau de „Ziua eroilor“ la monumentul din Creţeşti de Sus, unde se depuneau jerbe de flori în sunetul renumitei fanfare din Creţeşti de Jos care intona „Imnul eroilor“ şi al glasurilor cristaline de copii care ridicau spre înalt versurile „Presăraţi pe-ale lor morminte“. Se ţinea o conferinţă, urmau recitări, cântece prin care se cinstea memoria eroilor neamului şi ai comunei. Erau momente pătrunse de un vibrant patriotism care se păstrează şi astăzi în memoria vârstnicilor.

În frumoasele zile de vară locul predilect al serbărilor era Dealul Holm unde mireasma proaspătă a pădurii şi priveliştea încântătoare a Văii Lohanului însoţite de veselie şi bună dispoziţie aduceau în sufletul participanţilor acea bucurie care alungă necazurile cotidiene. Asemenea acţiuni se încheiau seara cu balul din curtea şcolii. Erau momente care făceau ca viaţa să fie mai frumoasă chiar dacă a doua zi calvarul greutăţilor şi necazurilor trebuia luat de la capăt.

Anii celui de al II-lea război mondial, cu mici excepţii, au produs o ruptură în continuitatea activităţii cultural-artistice, altele erau priorităţile şi nevoile care copleşeau oamenii. Dar războiul a trecut, aşa cum trec toate în lumea asta şi a urmat tăvălugul comunismului care a încercat să desprindă cultura de valorile ei tradiţionale. O primă măsură luată a fost reorganizarea comitetelor căminelor culturale în spiritul noilor orientări politice. Componenţa comitetului de conducere al căminului „Lumina“ din Budeşti, la 20 mai 1949 era următoarea:

1. Preşedinte, Constantin Nechita– 4 clase

2. Vicepreşedinte, Ion D. Marcu– 4 clase

3. Secretar, Neculai Dumitraşcu– 7 clase

4. Organizator, Ghiţă Marcu– 4 clase

5. Cultural, Vasile Dascălu– învăţător

6. Financiar, Ghiţă Avram– 7 clase.

Preotul nu mai făcea parte din comitet. Actul cultural a început să fie comandat „de la centru“, având un pronunţat caracter politic menit să îndoctrineze poporul cu idei care-i erau cu totul străine. În mod obligatoriu programele artistice se deschideau cu imnul ţării de la răsărit, iar repertoriul trebuia să cuprindă cântece şi dansuri ruseşti.

Conferinţele nu mai dezbăteau subiecte ieşite din nevoile oamenilor şi a localităţilor, erau primite gata tipărite de către un organ central, constituit special pentru transmiterea ideilor noii orânduiri – Societatea pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, renumita S.R.S.C. care, în mod planificat, trimitea la sate cohorte de conferenţiari sub denumirea derutantă de „brigăzi ştiinţifice“ care nu făceau altceva decât „să ducă în rândul maselor cuvântul partidului“. Au fost întreprinse acţiuni şi mai absurde: prin Asociaţia română de legături cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.) în toate satele erau organizate cursuri de limba rusă la care erau înscrişi ţărani, acei oameni care adesea abia puteau să scrie româneşte. În programul de radio exista o emisiune permanentă intitulată „Să învăţăm limba rusă cântând“. Pentru a completa „ascultarea“ faţă de mai marii locului „de unde ne venea lumina“ s-a decretat „Luna prieteniei româno-sovietice“ (7 octombrie – 7 noiembrie), perioadă în care toate manifestările culturale erau „îndesate“ cu subiecte adecvate.

A nu ignora sau a nu denigra cultura poporului rus a cărui valoare este universal recunoscută, este un aspect, dar să umpli bibliotecile din ţară cu cărţi ruseşti, scrise cu un alfabet total necunoscut oamenilor care cu greu se descurcau în scrisul românesc, este desigur un regres în cultură.

Rămâne ca o cicatrice greu de vindecat în memoria unor tineri din acele vremuri care, cu dăruire, migală şi sacrificiu, au pus în scenă o piesă de teatru intitulată „Răscoala din ’907“, primită cu multă bucurie de către spectatori, felul cum a fost mai apoi interzisă după primul spectacol deoarece „lipsea elementul muncitoresc“. În schimb, o altă piesă de teatru intitulată „Sufletul Arendăşoaiei“, „opera“ unui autor care astăzi ne dă lecţii de morală, lipsită de orice valoare literară, dar cu un subiect care aducea în prim plan „lupta de clasă“ din mediul sătesc, cu situaţii comice de prost gust, inventate după un tipic politic, era promovată cu precădere.

Formaţia de teatru la faza interjudeţeană, Bârlad - 1960

Ideea de a aduna la un loc mase mari de oameni pentru a le inocula prin diferite forme şi mijloace cultural-artistice crezul socialist şi comunist, a fost o preocupare necontenită a „conducerii superioare“. Localurile de şcoală nu mai corespundeau noilor scopuri de aceea s-a luat măsura ca în centrul civic al comunei să se construiască un local pentru cămin cultural. Secţia de arhitectură şi sistematizare a regiunii Iaşi, în 1956 a întocmit proiectul pentru construcţia unui cămin cultural la Creţeşti, în valoare de 129.000 lei, executat în regie proprie, compus din: sală de festivităţi, încăpere pentru bibliotecă, cabină pentru proiecţie cinematografică şi o zonă de acces pentru artişti. Spaţiu suficient şi bine proporţionat, dat în folosinţă în noiembrie 1959.

Fondurile locale fiind reduse, provenite din autoimpunere, treaba a fost făcută în grabă şi fără spirit gospodăresc. După numai nouă ani, în 1968, a fost necesară o reparaţie capitală a localului: schimbarea uşilor, pardosirea podului cu scândură, înlocuirea ţiglei cu tablă, refacerea terasei, construcţia de sobe. Sala de festivităţi a fost dotată cu scaune aduse de la cinematograful „Timpuri Noi“ din Iaşi, prin grija lui Ion Mihăilă, fiu al satului.

Pentru a „eficientiza“ politic activităţile cultural-artistice, cadre didactice, degrevate de munca la catedră, au îndeplinit funcţia de director al căminului cultural, şi astfel munca a devenit instituţionalizată: planuri de muncă săptămânale, lunare şi trimestriale pentru fiecare sat, programe în care erau înserate cele mai diverse, dar adesea şi hilare, forme de activitate culturală. Rapoartele periodice prezentate forurilor superioare cuprindeau date, aşa cum se întâmpla şi în alte sectoare, care se „umflau“ de la o perioadă la alta. Emil Pascal, secretarul Comitetului raional de cultură şi artă Huşi, un om cu experienţă în domeniu, cunoscător al tuturor părţilor ascunse sau la vedere ale acestei munci, înzestrat şi cu un fin simţ al umorului, cu fereală, în intimitatea unor prieteni spunea: …rapoartele culturale nu sunt altceva decât nişte baloane umflate cu minciuni…odată şi-odată vor face explozie şi totul se va risipi. Explozia s-a produs abia în 1989.

Cu toate că după 1965 un alt flagel s-a abătut asupra culturii – cultul personalităţii – promovat „de sus şi până jos“ cu scopul de a preamări „conducătorul iubit“, directorii de cămin cultural, cadrele didactice (obligate prin lege să facă 6 ore de muncă culturală pe săptămână), au reuşit să cântărească cu discernământ şi să promoveze pe scena căminului cultural acele aspecte care nu se îndepărtau de tradiţia locală.

Grup vocal

Formaţii artistice de dansuri, grupuri vocale, cor, teatru şi nelipsitele brigăzi artistice de agitaţie care au existat la Creţeşti, prezentând spectacole pe plan local şi în comunele limitrofe în cadrul organizat al concursurilor cultural-sportive sau al festivalului naţional de mare răsunet, „Cântarea României“.

Festival cultural intercomunal la Hoceni

Inspectorul cultural, Ioan Mereuţă, în mai 1966, într-o control de rutină făcut la Creţeşti menţionează o multitudine de aspecte pozitive ale muncii culturale din comună coordonată de învăţătoarea Maria Irimia. Aprecieri similare s-au făcut şi asupra muncii altor directori de cămin: Ioan Ionescu, Vasile Dascălu, Constantin Păsăreanu, Cornel Corneaş.a. care, prin strădanie şi muncă neobosită au reuşit să facă prezentă, vie şi permanentă în viaţa comunităţii scena căminului cultural, mijloc de destindere şi satisfacţii estetice.

Pe această scenă s-au prezentat spectacole cu participarea unor artişti de recunoscută valoare: cântăreţi de muzică populară – Maria Ciobanu, Mioara Velicu, Benone Sinulescu; de muzică uşoară – Doina Badea, Doina Moroşanu, precum şi formaţia „Trandafir de la Moldova“ şi orchestra Filarmonicii „George Enescu“ din Iaşi sub bagheta huşeanului George Vintilăş.a.

Formaţia cu o prezenţă statornică, de secole, a fost fanfara. Câteva date, despre istoria devenirii acestei fanfare, se cuvin a fi arătate.

Fanfara de la Creţeşti

Aşa cum am mai menţionat în capitolele anteriore, Episcopia Huşilor, pentru a-şi asigura forţa de muncă pe moşiile proprii, între care se găsea şi moşia Creţeşti, în dese rânduri cerea învoire domnească de a aduce coloni din alte părţi care, în baza hrisoavelor date de domnie, beneficiau de unele facilităţi fiscale şi obşteşti. Asemenea colonizări s-au făcut în dese rânduri după anul 1600. O parte din aceşti colonişti s-au stabilit la Huşi, lângă lăcaşul Episcopiei, unde stau şi în prezent. Şi astăzi circulă sintagma „ţiganii din dosul Episcopiei“. Coloniştii de la Creţeşti s-au stabilit în satul Creţeşti de Jos, din două motive: satul Creţeşti de Sus, la acea dată, nu era constituit ca unitate administrativă, iar satul Budeşti nu aparţinea Episcopiei, ci altor proprietari.

Între coloniştii de la Huşi şi cei de la Creţeşti există similitudini – toţi au fost şi au rămas muzicanţi, ocupaţie care s-a păstrat peste secole, ajungând până în zilele noastre. Deoarece numărul acestor colonişti nu a fost mare şi sau aşezat la Creţeşti în perioade diferite, ei au fost asimilaţi de populaţia locală încât şi-au pierdut şi limba strămoşească. De aceea astăzi, pe bună dreptate, ei nu se socotesc rromi. Le-a rămas doar epitetul de „ţigani“. Până nu demult mai circula în rândul creţeştenilor expresia: „ţiganii din Valea de Gios“. Acest epitet, des folosit în vorbirea curentă, în expresii ca: „a se muta ca ţiganul cu cortul“, „a se îneca ca ţiganul la mal“, „tot ţiganul îşi laudă ciocanul“ ş.a., nu jigneşte pe nimeni, exprimă doar o realitate istorică. Marele violonist român Ioan Voicu, recunoscut pe plan mondial pentru măiestria lui interpretativă şi, în mod deosebit fiul acestuia, Mădălin Voicu, reprezentantul parlamentar al acestei etnii, recunoaşte deschis că la obârşie este ţigan, nu consideră că îi scade demnitatea sau onoarea şi nu se simte jignit de această apartenenţă, aşa cum, câteodată, se simt ofensaţi unii dintre creţeşteni.

Fanfara de la Creţeşti a fost recunoscută ca fiind una dintre cele mai bune, alături de cele din Cozmeşti, Valea Mare sau Hoceni, întrecând în măiestrie interpretativă chiar şi pe cea din Huşi. Arta de a cânta şi instrumentele s-au transmis din generaţie în generaţie. Tânărul care doreşte să înveţe să cânte la un instrument este supus la anumite „examene“: dacă are suflu şi ureche muzicală. Pentru a se obişnui cu ritmul diferitelor melodii, tânărul face mai întâi ucenicia la dărăbană şi numai după aceea trece la un instrument. Cântecele se învaţă „după ureche“, puţini membri ai formaţiei cunoscând bine notele muzicale. Se fac repetiţii individuale sub supravegherea unui cunoscător al instrumentului şi numai după ce întreaga formaţie cunoaşte bine o melodie aceasta intră în repertoriu. Fiecare formaţie de fanfară are un program de bază folosit în împrejurări distincte: nuntă, înmormântare, horă, sărbători religioase sau naţionale care, în funcţie de cerinţele publicului, suferă unele adaptări de moment.

Înainte de a-şi fi făcut apariţia muzica electronică, toate petrecerile, de la naştere până la înmormântare, se făceau cu fanfară. La sărbătorile mari fanfara era angajată la horele şi balurile de prin sate. Deoarece la Paşte membrii fanfarei şi familiile lor erau „la datorie“, în compensare, în prima joi de după Paşte se organiza „Joia verde“, sărbătoare numită în Creţeşti şi „Paştele ţiganilor“, obicei astăzi dispărut.

Participarea formaţiei de fanfară la diferite concursuri s-a bucurat de aprecierea spectatorilor şi specialiştilor, obţinând locuri fruntaşe. Astfel, la „Festivalul fanfarelor“ organizat de Comitetul pentru cultură şi educaţie socialistă al judeţului Vaslui, din anul 1981, fanfarei de la Creţeşti i s-a conferit „Diploma de onoare“. Şef de formaţie era Petrache Târţăuiar director de cămin cultural profesorul Constantin Păsăreanu.

În organizarea şcolii şi a căminului cultural a existat o formaţie de fanfară a elevilor condusă de Sterică Tabeicăcare, cu toate că a obţinut rezultate promiţătoare nu a reuşit să formeze o tradiţie, deşi existau toate condiţiile.

Fanfara şcolii

O lungă perioadă de timp la Căminul cultural a funcţionat cinematograful sătesc, cu program de trei ori pe săptămână: joi, sâmbăta şi duminica, operatori fiind Vasile Droahnăşi mai apoi Virgil Tabeică.

Devenise o obişnuinţă ca în fiecare joi să se organizeze „Joia tineretului“, activitate la care participarea nu se făcea cu convocatorul¹. Această formă de petrecere a timpului liber se continuă astăzi, cu denumirea „discotecă“, lipsită de partea politică, prezentă în trecut şi nu cu orchestră ci cu muzică disco înregistrată pe calculator.

După 1989 coordonatorul acţiunilor culturale, Gelu Stan, nu se mai numeşte director, ci manager cultural, munca culturală rezumându-se la discotecă, tenis de masă şi şah. Anual, în luna august, la Creţeşti se desfăşoară un festival intercomunal la care participă comunele Hoceni, Stănileşti, Tătărăni şi Olteneşti, cu care ocazie au loc concursuri de şah, tenis, călărie, volei, fotbal. Poate, în anii ce vor urma, la acest program eminamente sportiv se vor adăuga şi manifestări cultural-artistice de o mai mare amploare, cu efecte educative concludente.

Diploma de onoare, Fanfara din Creţeşti

Toată lumea credea că odată cu înlăturarea totalitarismului deprinderile căpătate pe plan social şi individual în ultimii 50 de ani vor fi înlăturate şi satul românesc va cunoaşte o revigorare, vor renaşte şi se vor relua valorile tradiţionale. Nu a fost să fie aşa deoarece a fost discreditat sistemul instituţiilor care gestionau echilibrele cultural-educaţionale din mediul rural. Este necesar acum să se impună un model cultural care să cuprindă o înnoire în raport cu mutaţiile care au survenit în viaţa economică şi socială a comunelor rurale. Acum nivelul de cultură şi instrucţie determină o reţinere faţă de rigorile culturii tradiţionale deoarece la sate a pătruns masiv prin mass-media cultura urbanului şi a transformat idealurile culturale ale oamenilor.

2. Cartea – spaţiul libertăţii gândului

Cuprins^

Cartea nu-i un lucru rău. Pentru mine a fost mângâierea vieţii. M-am însoţit cu ea şi cu pustia şi am ajuns la linişte şi înţelepciune.

Mihail Sadoveanu, (1880-1961)

scriitor român

Pentru ca omul să poată cuprinde cu mintea cât mai multe cunoştinţe despre lucruri, fapte, evenimente ce au avut sau au loc în lume, pentru a putea face faţă impresionantei bogăţii de ştiri, date, opinii, mesaje care sunt vehiculate ori pentru a răspunde mai bine exigenţelor şi cerinţelor tot mai ridicate ale practicii diferitelor profesii, el trebuie să se informeze permanent.

Alături de alte mijloace de informare mai noi, moderne, cartea este cea mai sigură şi mai temeinică posibilitate de a pătrunde în tainele cele mai diverse ale cunoaşterii. A face elogiul cărţii nu este niciodată inutil. Ea nu este numai un obiect, un mijloc de circulaţie al culturii, este ideea însăşi de tezaurizare şi transmitere de la o epoca la alta, de la o generaţie la următoarea, a întregii spiritualităţi omeneşti. Cartea este memoria vie a omenirii din care se adapă epoci şi oameni, este temelia de cunoştinţe pe care se aşează prezentul şi mai ales viitorul, de aceea are o mare implicaţie socială. Este cel mai individualizat mijloc de culturalizare, răspunde nevoilor fiecăruia. Umanitatea, cultura şi civilizaţia nu pot fi concepute fără carte.

Primele biblioteci au luat fiinţă pe lângă lăcaşurile de cult, schituri, mânăstiri unde, alături de cărţile cu conţinut religios, s-au aflat şi cele cu conţinut laic, în special calendare, care circulau în rândul credincioşilor. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu înfiinţarea şcoli publice, au început să apară şi bibliotecile şcolare.

Sfârşitul secolului al XIX-lea înregistrează o adevărată emulaţie pentru înfiinţarea de biblioteci publice şi şcolare, în mediul urban şi rural, apar multe societăţi culturale şi profesionale – toate cu un efect benefic pentru dezvoltarea culturală a oamenilor.

Apariţia primelor biblioteci publice la sate în ţara noastră trebuie pusă în legătură cu promulgarea în 1889, din iniţiativa lui Spiru Haret, a legii pentru organizarea bibliotecilor. Aceasta prevedea măsuri concrete pentru dezvoltarea unei noi instituţii care avea menirea „să poată dezvolta gustul cititului în săteanul nostru şi prin aceasta să ridice, pe cât posibil, şi nivelul lui cultural.“

Hotărârile luate de Spiru Haret se dovedesc importante şi din alt punct de vedere: bibliotecile au un statut legiferat, înzestrarea cu carte capătă un caracter permanent, la care se adaugă imboldul deosebit de preţios al învăţătorilor şi intelectualilor satelor de formarea a unor colecţii de cărţi. Nu odată învăţătorii, în faţa dorinţei de lectură a elevilor şi absolvenţilor de şcoli, împrumută chiar cărţile lor personale.

Odată cu înfiinţarea căminelor culturale în satele comunei Creţeşti, în cadrul lor funcţionează şi biblioteci constituite mai mult din donaţiile intelectualilor satului, aşa cum a făcut învăţătorul Grigore Pavlov care a dăruit 1.000 de volume bibliotecii din satul Creţeşti de Sus. Cărţile din aceste biblioteci erau citite de elevi şi de unii locuitori mai cu aplecare către cunoaştere.

Multe dintre aceste cărţi au fost risipite în timpul celui de al II-lea război mondial când în şcoli au fost cartiruiţi militari. După calvarul războiului, odată cu instaurarea în ţara noastră a noului regim, printr-o dispoziţie expresă a Ministerului Învăţământului, cărţile al căror conţinut nu convenea noii orientări politice au fost arse, încercându-se ruperea legăturii cu istoria şi tradiţia neamului.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1542/1951 privind activitatea bibliotecilor publice, a luat fiinţă Biblioteca raională Huşi care, pe lângă activitatea de la sediu, avea în sarcină şi înfiinţarea, controlul şi îndrumarea bibliotecilor comunale. Astfel, în 1954 ia fiinţă Biblioteca comunală Creţeşti, cu bibliotecar salariat, constituită iniţial cu fonul de carte existent la căminele culturale din satele Creţeşti de Jos şi Creţeşti de Sus.

În anul 1958, prin ordinul nr. 174 al Ministerul Învăţământului şi Culturii se dispune concentrarea întregului fond de carte de pe raza comunei într-un sigur loc – biblioteca comunală. In urma acestei dispoziţii, în mai 1959, bibliotecara comunală Ioana Darie, preia întregul fond de carte de la Budeşti, aflat în gestiunea învăţătorului Ioan Croitoru: 765 volume cărţi, în valoare de 1.288,77 lei de la biblioteca căminului cultural şi 207 volume, în valoare de 712,52 lei de la biblioteca şcolii. Procedeul a fost similar şi cu fondurile de carte din celelalte sate. „Zestrea“ Bibliotecii comunale Creţeşti a crescut de la 4.312 (1954) la 17.793 (1985), după care s-a redus datorită uzurii fizice a cărţilor şi a lipsei unei aprovizionări ritmice.

Căminul cultural

La început înzestrarea bibliotecilor cu noutăţi editoriale se făcea centralizat: toate fondurile bugetare destinate acestui scop erau concentrate la Biblioteca regională „Gheorghe Asachi“ din Iaşi, care încheia contracte cu Centrul de Librărie şi Difuzare a Cărţii (C.L.D.C). De aici, periodic, se expediau cărţi la bibliotecile din regiune. Sistemul avea mai multe avantaje: sumele de bani erau folosite integral şi nu stăteau la dispoziţia bunului plac al contabililor de la primării; aprovizionarea se făcea ritmic şi cu titluri alese din cele mai diverse domenii de către colectivul metodic al bibliotecii regionale, ţinându-se seama de specificul bibliotecilor comunale.

La constituirea bibliotecii din Creţeşti aceasta nu dispunea de mobilier adecvat, cărţile fiind depozitate în dulapuri şi rafturi improvizate, fără posibilitatea organizării sistematic-alfabetic a fondului de carte. Acest neajuns a fost înlăturat prin dotarea bibliotecii cu mobilier standardizat confecţionat de Fabrica de mobilă din Iaşi. Sufletul organizării întregii activităţi bibliotecare săteşti în perioada 1956-1968, când comuna Creţeşti făcea parte din regiunea Iaşi, a fost profesorul Constantin Gâlea, directorul Bibliotecii „Gheorghe Asachi“ care, timp de peste 26 de ani a fost slujitorul devotat al cărţii prin organizarea sistemului unic de biblioteci comunale cu bibliotecar salariat. S-a ocupat de colectarea, conservarea raţională şi optimizarea circulaţiei fondului de carte – toate având menirea de a eficientiza acest aspect al culturii din lumea satelor.

Biblioteca din Creţeşti a avut şansa ca în perioada de început, la Biblioteca din Huşi să fie director profesorul Vasile Folescu, creţeştean de obârşie, căruia i-a stat în atenţie buna înzestrare şi funcţionare a acestei unităţi care s-a situat mereu pe locuri fruntaşe în raion, regiune şi apoi judeţ.

În satele comunei funcţionau, în incinta şcolilor, biblioteci filiale cu un fond de carte primit de la biblioteca comunală, primenit periodic, asigurându-se necesitatea de lectură a elevilor şi a locuitorilor apropiaţi de lumina cărţii. Sistemul a fost abandonat, îngreunând drumul săteanului spre cunoaştere.

Încă de la înfiinţarea Bibliotecii comunale, cu munca cu cartea s-au ocupat permanent bibliotecare cu o pregătire corespunzătoare, instruite prin cursuri de scurtă durată la centrele metodice din Huşi, Iaşi şi Vaslui. Eforturile şi dăruirea depuse, nu întotdeauna în condiţii dintre cele mai faste, s-au materializat prin atragerea la lectură a unui număr tot mai mare de cititori şi îndrumarea lor către acele lucrări corespunzătoare nivelului lor de înţelegere. Astfel, Rodica Antohi, Ioana Darie, Ileana Chiochiu, Constanţa Ciolpan Viorica Miron, sunt câteva dintre bibliotecarele care au făcut din acest loc unde se află cartea o unitate culturală de prestigiu, frecventată şi îndrăgită de mulţi locuitori ai comunei.

Din 1991 această muncă a fost îmbrăţişată de Manuela Bombea, fire energică, cu aplecare către realizarea unei legături durabile între cititor şi carte, orientând şi sfătuind cu competenţă şi căldură pe cei care calcă pragul bibliotecii.

Fondul de carte este îmbătrânit, aprovizionarea nu se mai face ritmic (în 1992 s-au achiziţionat 22 de volume iar în 1995 doar 5) astfel că biblioteca este văduvită de noile apariţii editoriale. Câteva volume care se achiziţionează anual nu acoperă nici pe departe nevoia de lectură, în special a tinerilor care sunt formaţi ca cititori. Creşterea sumelor bugetare destinate cumpărării cărţilor, îmbunătăţirea sistemului de repartiţie a produselor editoriale ar avea efecte benefice: editurile ar avea fondurile necesare pentru creşterea tirajelor, scriitorii şi-ar primi drepturile de autor pentru munca lor, bibliotecile ar avea un număr mai mare şi mai variat de titluri, toate în ideea ridicării omului prin cultură.

Dar până la realizarea acestui deziderat se impune întreţinerea fondului de carte existent prin înfiinţarea unor legătorii, prelungindu-se astfel viaţa cărţilor „îmbătrânite“.

Fără a fi cârcotaşi putem spune că acestea nu sunt nici primele şi nu vor fi nici ultimele neajunsuri. Cine îşi mai aminteşte, prin anii ’50, cei care aveau în grijă cartea erau obligaţi să expună la aria satului cărţi cu conţinut politic şi agricol, să fie citite de ţărani în momentele de odihnă (!?) apoi, mai târziu, când au luat fiinţă sectoarele zootehnice, în incinta lor era musai prezenţa vitrinei cu cărţi – realităţi de odinioară care astăzi ne stârnesc zâmbetul. Dar timpurile au trecut şi lucrurile s-au mai aşezat.

Am renunţat de a prezenta date statistice privind activitatea bibliotecii deoarece, din motive îndeobşte ştiute, acestea erau „umflate“ după cum era obiceiul vremii, ele având astăzi o relevanţă minimă.

Ţinem totuşi să subliniem un alt aspect, care este definitoriu şi anume că prin munca perseverentă şi plină de dăruire depusă an de an de către bibliotecare, Biblioteca comunală din Creţeşti şi-a câştigat încrederea oamenilor locului, aceştia călcându-i tot mai des pragul convinşi fiind că în acest panteon al cărţii găsesc întotdeauna un izvor nesecat de lumină – şi astfel, putem spune, fără a greşi, că raţiunea de a exista a acestui locaş de cultură a fost şi este îndeplinită cu prisosinţă.

3. Etnografie şi folclor

Cuprins ^

Creaţia populară românească privită sub diferitele ei forme, materială sau spirituală, vine către zilele noastre de mii de ani, de la geneza poporului român, cu caracteristici specifice, oferind omului susţinere morală, posibilitatea cunoaşterii de sine precum şi a unor satisfacţii estetice. La români, spre deosebire de alte popoare, creaţia folclorică a avut o extindere mai lungă în timp datorită unor factori ce au ţinut atât de poziţia geografică cât şi de influenţele culturale venite din ţările din imediata vecinătate. Asimilarea acestora fiind strâns legată de gradul de cultură, de ştiinţa de carte, de ranguri şi poziţii sociale şi de starea economică a diferitelor pături sociale existente în societatea românească.

Dacă, în general, creaţia populară se delimitează de cea cultă pe baza unor criterii relativ bine definite şi având o largă accepţie, probleme deosebite se ivesc chiar în sfera sa. În primul rând se face o distincţie între manifestările de ordin material şi cele spirituale, între cele în care predomină interesul pentru păstrarea tradiţiilor sau se pun în prim plan aspecte estetice, se disting prin esenţa lor de cele atingătoare de domeniul magiei sau de cele de viaţă religioasă etc. De aceea s-au constituit trei ramuri de studiu: etnografia – se preocupă cu precădere de aspectele materiale, arta populară şi folclorul – având în vedere cu predilecţie aspectele spirituale.²Toate au dat naştere unei alte discipline, entologia, care se ocupă cu studiul liniilor directoare ale structurii şi evoluţiei popoarelor.

Până la începutul secolului al XIX-lea tipul de cultură românească avea predominantă folclorică, pe care o găsim în cronici, cărţi populare şi calendare (almanahuri). Abia după extinderea relaţiilor culturale şi economice cu occidentul a început să se facă o distincţie netă între cele două culturi: una de tip occidental, cu elemente de modernitate şi tendinţă de sincronism cultural şi o alta autohtonă.

Între etnografie, arta populară şi folclor există o strânsă legătură, se completează reciproc, evidenţiată mai ales în obiceiuri. Într-un simplu colind vom găsi adunat folclor muzical, literar, elemente de coregrafie şi costumaţie specifică obiceiurilor de Anul Nou. În prezentarea celor câtorva elemente de etnografie şi folclor, facem remarca că nu se poate face o delimitare precisă între cele existente în Creţeşti faţă de cele din alte localităţi, ele au o extindere mult mai largă, asemenea graiului, cuprinzând aproximativ întreg teritoriul Podişului Central Moldovenesc. Diferenţele de text, interpretare, costumaţie etc., deşi există, ele sunt aşa de mici de la o localitate la alta, adesea greu de sesizat şi care nu pot constitui decât subiect de studiu pentru specialişti, ceea ce nu este cazul în lucrarea de faţă.

Satul a fost mereu cadrul natural de afirmare a elementului etno-folcloric exprimat într-o gamă variată de manifestări legate de existenţa şi activitatea oamenilor constituindu-se într-un adevărat tezaur care face parte din fiinţa noastră ca neam şi popor.

La temelia tuturor aspectelor vieţii stă familia, statornică şi stabilă ca şi societatea, este elementul ei străvechi, începuturile ei. Nimic nu s-ar fi realizat din paleolitic şi până în zilele apropiate timpului pe meleagurile creţeştene dacă nu ar fi existat această organizaţie socială, în mic, familia. Relaţiile care stau la baza constituirii acestui embrion social au apărut încă înainte de existenţa legilor făcute de om, ele au decurs de-a dreptul din firea lucrurilor. Femeia şi bărbatul formează o unitate în două corpuri iar copii lor sunt o prelungire, o continuare a fiinţei lor comune prin care retrăiesc şi se veşnicesc din neam în neam, fără sfârşit.

O familie nu se poate constitui decât prin căsătoria legalizată la ofiţerul stării civile, după care bărbatul şi femeia se înfăţişează în faţa Sfântului Altar şi prin săvârşirea tainei cununiei primesc din partea bisericii binecuvântarea să trăiască amândoi în credinţa lui Dumnezeu, în dragoste şi devotament unul faţă de altul, fiind datori să-şi crească copii potrivit învăţăturii şi poruncii bisericii creştine, a moralei şi legilor statului. Este momentul când se pune temelie sănătoasă familiei şi care a devenit un „obicei al pământului“. În Creţeşti rare sunt familiile care să nu se fi unit trecând prin faţa Altarului.

Starea materială a creţeştenilor a fost, în general, de nivel mediu, de aceea la baza întemeierii familiei nu a stat averea ci dragostea dintre parteneri. Între bărbat şi femeie, între soţ şi soţie, drepturile, dar şi îndatoririle au fost şi sunt deopotrivă: bărbatul este dator să o respecte, să-i dea dragoste şi ocrotire soţiei. Până nu demult, doar cu câteva decenii în urmă, femeile mai în vârstă se adresau soţului folosind forma populară a pronumelui de politeţe „’mneata bărbate“, dovadă a respectului ce îl purta soţului. Bucuria nunţii, moment de care se leagă atâtea obiceiuri la întemeierea unei familii, bucuria primului copil născut şi a tuturor izbânzilor din viaţă, dar şi momentele de tristeţe, de cumpănă, sunt împărtăşite în egală măsură de cei doi parteneri care formează familia, întărind temelia ei. Căci ce este mai dureros ca în astfel de momente, de fericire sau de necaz să nu fie cineva alături care să te încurajeze şi să-ţi şteargă lacrima de pe obraz. Omul singur este o trestie care, bătută de vânturi din toate părţile, nu scoate decât sunete plângătoare.

Poate de aceea, şi nu numai, în Creţeşti cazurile de divorţ sunt extrem de rare, ceea ce nu exclude apariţia certurilor, contradicţiilor, neînţelegerilor în familie care, în mod curent, se sting uşor, mai ales când la mijloc se află copii. Cuplurile caută şi găsesc compromisuri şi viaţa de familie continuă cu obiceiurile ei moştenite din moşi-strămoşi şi astfel se pune temelie tradiţiei.

Gastronomie³ locală

Cuprins ^

Dacă vrei să te saturi stai lângă stăpâna casei.

Proverb rus

Hrana este un indice de civilizaţie de o însemnătate fundamentală pentru etnograf şi anume cel mai vechi indice, deoarece nevoia de hrană şi tehnica hranei au fost din capul locului resortul cel mai puternic al civilizaţiei omenirii.⁴

La baza alimentaţiei creţeşteanului stă mămăliga, borşul cu verdeţuri (pop. „cu buruieni“), varza murată („curechiul“), sarmalele, plăcintele, mălaiul, brânza, ouăle, laptele, castraveţii şi pepenii („harbujii“) muraţi, mai rar pâine iar carne în zilele de sărbătoare.

Pentru pregătirea bucatelor, fiecare familie, încă de la construcţia casei, stabileşte locul unde va fi bucătăria. La îndemâna gospodinei se află un bogat inventar de ustensile din ceramică, din lemn sau din metal: oale, străchini, ulcioare pentru lapte, gavanoase, chiupuri, ulcele, fund pentru mămăligă, melesteu, sucitor, linguri, linguroi, lopăţică pentru tipărit mămăliga, covăţica, sita, putineiul, cofa, cofăelul, masa rotundă cu trei picioare, scăunele, ceaunul, chirostiile, cleştele pentru foc, tigăi, tingirii, solniţă etc.

Multe din aceste obiecte sunt amintiri din vremea bunicilor şi stau aruncate în podul casei, au devenit „ciuvee“, cum spunea Creangă. Locul lor a fost luat de altele mai noi: căldări, oale, căni, lighene, lighenaşe, farfurii, furculiţe din aluminiu, inox, tablă emailată sau material plastic.

Vatra cu hoarnă a fost înlocuită de plită iar locul acesteia a început să fie luat de aragaz. Cuptorul construit din pământ cu piatră sau cărămidă unde se coceau colacii de Anul Nou, plăcintele şi mălaiul este tot mai rar folosit. În beci (zămnic) se ţin vinul, murăturile şi cartofii. Mâncarea, de pe o zi pe alta nu se mai duce în beci, se păstrează, la tot mai multe gospodării, în frigider iar carnea proaspătă în congelator.

Având toate aceste ustensile la îndemână şi materia primă necesară: borş, zarzavaturi, legume, fructe, lapte, brânză, carne, slănină, grăsime, ulei, făină de grâu sau de porumb şi multe mirodenii, gospodina prepară mâncarea zilnică. Fără a transforma lucrarea noastră într-o carte de bucate locale, reţinem doar câteva mâncăruri din meniul creţeşteanului, care sunt pe cale de dispariţie.

Mălaiul – Porumbul a fost introdus în cultură sub domnitorul moldovean Constantin Duca Vodă (1693-1695). Prin urmare, străbunii creţeşteni nu cunoşteau mămăliga, foloseau făina de grâu, secară, hrişca şi meiul.⁵ Tot din acea perioadă a început să se facă şi mălaiul din făină de porumb. Se cerne făină într-o covată unde se amestecă cu puţină făină de grâu, se opăreşte cu apă şi se lasă la dospit câteva ore la un loc cald. Mălaiul, având o grosime de 4-5 cm se coace în cuptor pe frunze de nuc, de hrean sau în tăvi. Înainte de a fi dat la cuptor, pentru a nu crăpa, faţa mălaiului se muruieşte cu o compoziţie de făină de grâu muiată cu apă. Până nu demult, mălaiul era servit la masa de la nunţi, botezuri sau înmormântări. Astăzi, în locul mălaiului, se foloseşte pâinea.

Balmoş (balmuş) – făina de grâu prăjită în grăsime, peste care se toarnă apă clocotită, se presară cu brânză sau caş felii, amestecându-se în timpul topitului. Tot balmoş se numeşte şi mâncarea făcută din caş dulce de oaie, fiert în lapte, la care se adaugă puţină făină de porumb.

Ghismana (alivanca) – este înrudită cu mălaiul. Se prepară din făină de porumb alb, cernută prin sită deasă, amestecată cu puţină făină de grâu. După ce făina se opăreşte cu chişleag, se lasă să se îndulcească, apoi se pune în tăvi şi se unge cu un ou bătut, după care se dă la cuptor. Se serveşte caldă, unsă cu smântână.

Turtele – coapte pe vatră, pe plită sau în ulei, completează necesarul de pâine. Au avantajul că se prepară mai uşor şi mai repede.

Crupe⁶ cu untură sau untdelemn – se fac din porumb alb sau galben, la râşniţă. După ce au fost râşnite se spală bine în câteva ape şi se pun la fiert, adăugându-se untură sau untdelemn. Se mănâncă în timpul postului mare. La fiert, în crupe se poate adăuga bostan.

Păpuşoi fierţi – boabele de porumb se pisează bine în piuă până se decortifică, se vântură, se spală şi se pun la fiert. După ce porumbul este fiert bine se adaugă julfă din sămânţă de cânepă şi se mai dă într-un clocot. Îndulcit cu zahăr se serveşte, în general, la şezători.

Cir cu brânză – se pune la fiert apă într-un ceaun. Când apa fierbe se adaugă făină de porumb, puţin câte puţin. Se lasă la fiert până se îngroaşă terciul (zeama de mămăligă). Cirul se scoate într-o tigaie, pe plită, se pune peste el brânză de oi. Compoziţia se fierbe în tigaie până se îngroaşă. Cu restul terciului din ceaun se face mămăligă. Cirul mai poate fi amestecat şi cu ceapă prăjită.

Covaşa – se cerne făină de porumb cu o sită mai deasă, se amestecă cu puţină făină de porumb, se opăreşte cu apă fiartă până se face o pastă vârtoasă, după care se lasă să se răcească. Se amestecă cu apă călduţă până se subţie ca să poată fi turnată şi se lasă la temperatura camerei timp de trei zile ca să se înăcrească. După aceea se fierbe până se îngroaşă ca un terci de mămăligă. Se mănâncă fierbinte cu mălai făcut cu bostan în ziua de Sfântul Toader – prima sâmbătă din Postul Mare.

Sarmale cu crupe sau bulgur de grâu – crupele se fac la râşniţă, se spală bine cu apă şi se amestecă cu prăjeală de ulei şi ceapă. Sare după gust. Conţinutul se înveleşte în frunze de curechi şi se fierbe în oale de lut la foc domol, după ce s-a adăugat borş.

Găluşte cu bulgur de grâu – grâul se pisează până când se desprinde coaja de pe bob, se usucă, se vântură şi se dă la râşniţă unde fiecare boabă se sfărâmă în 3-4 bucăţi. Pentru sarmale se amestecă 3/4 bulgur şi 1/4 orez. Se taie mărunţel ceapă multă, se rumeneşte în ulei şi se adaugă la amestecul de bulgur şi orez, zarzavat tăiat, pătrunjel, mărar şi carne tocată. Găluştele se învelesc în frunză de varză sau de viţă de vie şi se pun la fiert într-o oală cu puţin borş.

Rufele Maicii Domnului – se prepară în ajunul Crăciunului şi al Bobotezei. Se face un aluat subţire din făină de grâu, apă şi o lingură de ulei. Aluatul se frământă bine până când se ia de pe mână, se fac foiţe subţiri numite „rufe“ care se coc pe plită sau în rolă. Fiecare „rufă“ se stropeşte cu sirop de zahăr şi un strat subţire de nucă pisată, apoi, deasupra se aşează altă „rufă“ şi în felul acesta se formează un teanc. La urmă se toarnă tot siropul peste ele, se taie cu cuţitul sau fiecare „rufă“ se face rulou.

Bob bătut – punem bobul la umflat de cu seară, a doua zi se cojeşte, se pune la fiert adăugându-se o ceapă tăiată şi puţină sare. După ce bobul a fiert bine, se dă prin strecurătoare şi se freacă cu o lingură de marginea cratiţei până devine o pastă. O ceapă prăjită amestecată cu bulion se toarnă peste pasta de bob, în straturi apoi, după ce i s-a dat o formă, se pune în farfurii.

Borş cu crupe – crupele din porumb alb făcute la râşniţă se pun la fiert cu zarzavat, ceapă, pătrunjel, mărar, ca la orice borş (astăzi, în locul crupelor se foloseşte orez). După ce toate au fiert se adaugă, după gust, borş de putină, ceapă prăjită şi se mai dă într-un clocot.

Sărbuşca – cartofi curăţaţi şi ceapă se pun la fiert. În loc de borş folosim zăr sau chişleag. După ce totul a fiert se adaugă smântână şi se serveşte cu mămăligă caldă.

Caşul – mulsul oilor se face la strungă, în doniţă de lemn. Laptele se strecoară prin tifon, se pune la închegat. La 10 litri de lapte se adaugă o lingură de cheag. Se lasă la închegat timp de o oră, după care se amestecă cu un melesteu: caşul se depune la fundul vasului. Se pune în strecurătoare pentru a se scurge zărul, apoi se aşează pe o lesă de nuiele. După 2-3 zile poate fi consumat.

Urda – zărul rămas de la prepararea caşului nu trebuie lăsat să se acrească. Se pune la foc domol, se amestecă cu jintuitorul⁷, urda se alege deasupra zărului. Când aceasta crapă se trage fiertura de pe foc şi după ce se răcoreşte se pune în strecurătoare apoi se lasă la zvântat pe leasă.

Caş dulce – înainte de a se strecura, bucăţi de caş cu zăr se pun într-un castron şi se serveşte imediat, gol, fără mămăligă sau pâine.

Jintiţa – este urda de la suprafaţa vasului, înainte de a o strecura. Cu tot cu zăr, se pune într-un castron şi se serveşte goală.

Gastronomia locală, mai veche sau mai nouă, este deosebit de bogată: păsat cu julfă, mujdei cu usturoi şi miez de nucă, chisăliţă, crupe de bostan, turte cu julfă, vărzări, plăcintă cu cireşe sau vişine, salată de bob verde, borşuri cu fasole , sfeclă roşie, cartofi, ştevie, zarzavat (buruieni), crupe, potroacă, moare cu curechi, pui la ţiglă sau la grătar, chişcă cu crupe, sărmăluţe (piftele) cu bureţi, hrean cu smântână, salată de castraveţi cu smântână, salată de ardei graşi, bostan alb mestecat, perje (prune) fierte cu slănină, prune uscate cu orez sau cu nucă, grâu fiert, colivă, sfinţi şi câte altele.

Gospodina acordă o importanţă deosebită preparatelor din perioada sărbătorilor de iarnă, când de obicei se taie porcul şi se pregătesc diferite mâncăruri: muşchi şi slănină afumată, chişcă, cârnaţi, tobă. Cighirul se prepară din măruntaiele porcului fierte, tocate şi învelite cu „praporele“ porcului, copt la tavă în rolă sau în cuptor. Din picioarele şi capul porcului se prepară răciturile iar din slănină, prin topire, se obţin jumările, folosite în timpul anului la prepararea diferitelor mâncăruri: jumări cu ouă, cu cartofi, cu fasole, cu varză, cu sarmale. În unele familii mai există obiceiul ca în ziua de Crăciun, dimineaţa, înainte de a gusta din preparatele porcului, să se mănânce câte o vrabie friptă pe grătar, ca omul să fie uşor tot anul, ca vrabia.⁸

Numai din această simplă enumerare a preparatelor culinare⁹ de post sau de frupt, din gospodăria ţărănească constatăm că gastronomia locală este destul de bogată, foloseşte produse proaspete din producţia proprie, ecologice, atât de căutate pe piaţa marilor oraşe.

Jocuri de copii

Cuprins ^

Pentru a verifica memoria unui om în vârstă se poate folosi un procedeu destul de simplu: întreabă-l ex abrupto ce a mâncat cu o zi înainte. Răspunsul poate veni cu greutate, cu oarecare ezitare şi adesea cu detalii eronate. Dacă, folosind acelaşi procedeu, întrebarea se referă la o întâmplare din copilărie sau adolescenţă, veţi observa că răspunsul vine prompt, cu nuanţări şi detalii, de unde concluzia firească că amintirile din copilărie le purtăm cu noi întreaga viaţă. În acest tablou jocurile sunt cel mai bine conturate. Femeile îşi amintesc cum făceau primele păpuşi dintr-un ciocan (ciocălău) de porumb înfăşurat în câteva cârpe care reprezentau broboada, fusta şi pestelca. Bărbaţii îşi amintesc cum, tot din ciocane, făceau fântână, punându-le unele peste altele în formă de dreptunghi.

Jocurile copiilor au o strânsă legătură cu activităţile şi folclorul adulţilor. Prin mimetism ele sunt o prelungire a acestora, adaptate la vârsta, preocupările şi spiritul lor de observaţie: fata „dă păpuşii de mâncare“ şi o leagănă pe picioare ca să adoarmă, aşa cum a văzut că face mama; băiatul încalecă pe un băţ pe care şi-l imaginează cal sau trage prin praful drumului un smoc de crengi de boz „ca să grape arătura“, îndemnând nişte boi (imaginari), aşa cum a văzut că face tata.

În această lume mirifică totul este posibil, imaginaţia nu are limite: de la a imita adulţii şi până la „punerea în scenă“ a propriilor creaţii – efectele sunt benefice pentru dezvoltarea armonioasă a copilului într-o perioadă definitorie pentru formarea viitoarei personalităţi.

Jocurile copilăriei există de când lumea, dar nu aceleaşi, ci mereu altele: fie corespunzătoare unei anumite perioade istorice, fie grupei de vârstă, de sex, de mediu socio-economic, jocurile, mai vechi sau mai noi, desfăşurate în aer liber sau în diferite încăperi, în grup mai mare sau mai restrâns, în întreceri hazlii, de forţă sau de îndemânare, solicită în acelaşi timp şi trupul şi mintea. Jocurile sunt o luptă pasionantă în care fiecare îşi încearcă forţele, îndemânarea, curajul, iniţiativa, iuţeala de a gândi. Cu cât „bătălia“ are mai mulţi „luptători“ cu atât devine mai interesantă, iar izbânda dobândită în colectiv asupra adversarilor de câteva minute, mai gustată, mai plină de satisfacţii.

Luând parte la tot felul de jocuri care au loc în natură unde se cere a fugi, a ţinti, inima copilului lucrează mai energic, sângele circulă mai vioi, muşchii ies din lâncezeală, organismul respiră mai multă sănătate. În timpul jocului se formează şi se dezvoltă trăsăturile de caracter pe care întotdeauna le sesizăm: răbdare, perseverenţă, simţul de întrajutorare, aprecierea dreaptă a propriilor forţe, corectitudinea, cinstea. La toate acestea se mai adaugă: imaginaţia, atenţia, promptitudinea reacţiei fizice şi mintale, memoria, spiritul de echipă, voinţa se oţeleşte şi cunoştinţele dobândite se fixează mai trainic.

Copii găsesc bucuria jocului peste tot: într-o încăpere, în curte, la gârlă, la iaz, în pădure, pe şes, în societate, unde vrei şi unde nu vrei. Jocul este arena unde învăţătura îşi dă mâna cu distracţia.

Îmbinând ceea ce e plăcut cu ceea ce e folositor, obţii foloase mari, spunea cu două milenii în urmă poetul latin Horaţiu.

Unele jocuri dispar, trec în uitare, altele le iau locul. Fiecare generaţie trece prin perioada jocurilor copilăriei şi rămâne cu amintiri care, pentru urmaşi, nu sunt decât vremuri frumoase de altădată totuşi, istorie. Pentru a nu fi date cu totul uitării şi a trezi nostalgia creţeştenilor mai vârstnici după jocurile copilăriei lor, vom aminti doar câteva dintre acestea.

Arcul cu săgeţi – se confecţionează dintr-o nuia verde de alun, de salcie sau de corn, groasă de 2-3 cm. Nuiaua se îndoaie şi capetele se leagă cu sfoară. Săgeata, din stuf, are în vârf un „ţâu“ din tablă cu ajutorul căruia înaintează cu uşurinţă în aer atunci când este aruncată din arc.

Băşica de porc – la Crăciun cel care taie porcul are grijă să nu spargă „băşica“. O freacă cu sare şi cenuşă, o întinde, pune în ea câteva boabe de fasole, o umflă cu ajutorul unei ţevi de stuf, o leagă la gură şi o agaţă de grindă ca să se usuce. Se obţine o „zornăitoare“ numai bună de spart urechile părinţilor.

Biciul (pop. ghiciul) –obiect de joacă şi pentru îndemnul vitelor la păscut, folosit şi la Anul Nou când se umblă cu uratul. Se confecţionează din fire de hladani,¹⁰ lung de 1,5-2 m, format din: codirişcă, baieră de legătură, biciul propriu-zis şi şfichiul. O învârtitură a bicului pe deasupra capului şi oprirea lui bruscă face ca şfichiul „să pocnească“, de aceea biciului i se mai spune şi puhă. Pocnitul din bici cere multă forţă şi îndemânare.

Praştia (a nu se confunda cu praştia făcută din cauciuc elastic prins într-o crăcană) – se confecţionează din sfoară împletită în trei „viţe“ lungi de 1,8-2 m. La mijloc, pe o distanţă de 10-12 cm, sfoara se dublează formând un ochi în care se aşează o piatră. Se apucă într-o mână ambele capete ale sforii, praştia, în care se află piatra, se învârte energic deasupra capului după care se dă drumul unui capăt al sforii şi piatra este aruncată în direcţia dorită. Cu o astfel de armă, aşa cum spune legenda biblică, firavul David a reuşit să-l doboare pe uriaşul Goliat.

Pichiul – o piesă din lemn cu lungimea de 12-15 cm. Jocul se desfăşoară astfel: într-un cerc cu raza de un pas se află un jucător cu un băţ în mână. Un alt jucător aflat la „halit“ aruncă pichiul în cerc, care trebuie să fie respins la o depărtare cât mai mare. Distanţa se măsoară în paşi. La sfârşit câştigător este jucătorul care totalizează mai mulţi paşi. Când jucătorul din cerc nu loveşte pichiul, este înlocuit de cel de la „halit“.

Oina – este un joc naţional practicat de două echipe de copii mai mari: o echipă „la bătaie“, pe linia de aşteptare şi cealaltă „la primire“, în câmpul de joc. Întrecerea constă în lovirea mingii cu un băţ pentru a o trimite în terenul adversarului. Dacă mingea este prinsă de unul din jucătorii echipei adverse, cel care a lovit-o este obligat să fugă, ferindu-se să nu fie lovit de jucătorii aflaţi „la pierdere“

Poarca – este un străvechi joc românesc. Se foloseşte o minge din cârpă şi 3-4 beţe. Mingea este aşezată în mijlocul unui cerc (groh). De jur împrejur, în formă de cerc stau jucătorii. După numărul lor se fac gropi, de mărimea unei farfurii, din 2 în 2 m. Se alege porcarul. Ceilalţi jucători (hălitorii) stau în dreptul gropilor, cu băţul în ele. Porcarul mână cu băţul mingea (poarca), căutând să o ferească de atacul hălitorilor. Când aceştia scot băţul din „gaşcă“ porcarul caută să pună băţul său. Dacă izbuteşte, devine hălitor iar jucătorul căruia i s-a ocupat gaşca devine porcar.

Ţicu-n patru (mingea-n patru) – sunt necesare două beţe şi o minge din cârpe sau o minge de oină. Se formează două echipe: „la bătaie“ (B) şi „la păscare“(P), compusă fiecare din câte doi jucători. Pe terenul stabilit, la o distanţă de aproximativ 10 m, se fac două găuri. B1 şi B2, cu beţele în mână, ocupă locurile, având în spate gaura. P1 şi P2 îşi „pasează“ mingea de la unul la altul în timp ce ceilalţi urmăresc să o lovească cu băţul. Când mingea este lovită, B1 şi B2 dau ţicu (ţâca) la mijlocul terenului şi se grăbesc să pună băţul sau călcâiul în gaură. Dacă unul din P pune primul mingea în gaură, mingea este prinsă „din cuc“ (din aer) sau din „fâs“ (atinsă de băţ), atunci rolurile se inversează.

10 m

P1 ← 2 m → ● B1← X → B2 ● ← 2m → P2

(loc pentru ţicu)

La fel se poate juca ţicu în şase, după următoarea schemă:

			←	10 m	→
	B1 ●	→				←	● B2
P1			→	X	←			P2
	B3 ●	→				←	● B4
(ţicu în cruciş)

Mai sunt încă o mulţime de jocuri, dintre care amintim: „Cel mai tare-n mâini“, „De-a baba-oarba“, „Cocoşatul“, „De-a prinselea (fugărita) cu tăiere“, „Săltăreaţa“ (coasa), „Fripta“, „Bâza“, „Capra“.

Unele jocuri sunt însoţite de versuri:

De-a baba-oarba

Ala, bala, portocala

Ieşi bădiţă la portiţă

Că te-aşteaptă talion

Talion, fecior de domn

O altă variantă:

Hopa, hopa cu căruţa

Pân’ la lelea Măriuţa;

Măriuţa nu-i acasă,

Numai fata cea frumoasă,

Cu cercei de ghiocei.

Cu tichie de hârtie,

Cu pană de ciocârlie,

Cu căruţa Radului,

Cu caii-mpăratului

În mijlocul satului.

Cu salbă de nouă lei,

Cu căruţa Radului,

Cu calu-mpăratului,

În mijlocul satului.

Jocul „Unde eşti Chimiţă“ are versurile:

Ala, bala, portocala

Ce-ai mâncat de te-ai umflat?

Şapte pite şi-un pitoi

Şi-un găvan cu usturoi,

Cioc, boc, treci în joc!

Sunt jocuri de copii care au o contribuţie însemnată la dezvoltarea vorbirii, dar şi la lărgirea cunoştinţelor, printre acestea se găsesc „frământările de limbă“:

Am un bou breaz, bârzobreaz, din boi brezi ai brezilor bârbobrizeni, nu-i greu a zice bou breaz bârbobreaz din boi brezi ai brezilor bârbobrizeni, ci-i mai greu a dezbâlobrezi, bârlobezitura boului breaz, bârlobreaz din boii brezi ai brezilor bârlobrizeni.

Prepeliţa are 12 pui de prepeliţă pestriţă, pestriţă-i prepeliţa pestriţă, dar mai pestriţi sunt puii prepeliţei pestriţe decât prepeliţa pestriţă.

Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru, crape capul caprei mele cum a crăpat piatra-n patru.

Un alt joc în care adulţii spun versurile în timp ce cu degetul atinge bărbia, fruntea, nasul… copilului.

Barbă, bărbie,

Gură, gurăruie

Nas-călăraş

Ochi bazaochi,

Sprâncene, coţofene,

Frunte vălătuc

Hap, de ţuţurug.

În astfel de jocuri copii mai folosesc şi ghicitori. Una dintre ele, aparent licenţioasă, arată că nu are decât un plus de imaginaţie care solicită în mai mare măsură gândirea copilului:

Ce-are Adam înainte

Are Eva înapoi

Iar Ancuţa de la noi

Şi-nainte şi-napoi. (Litera „A“)

Indiferent unde se desfăşoară jocul, felul acestuia, sau numărul de participanţi, el contribuie în mod hotărâtor la dezvoltarea armonioasă a corpului, ascute inteligenţa, alungă plictiseala, aduce bucuria şi exuberanţa tinereţii, realizează prietenii şi formează oameni cu caracter, particularitate fundamentală a viitorilor cetăţeni ai satului.

Datini de Crăciun şi Anul Nou

Cuprins ^

Dintre datinile şi obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou, colindatul şi uratul, venite din negura vremurilor până la noi, constatăm că în structura lor se găsesc urmele unui fond străvechi, o adevărată punte care leagă prezentul cu trecutul.

În mitologia anterioară creştinismului, Crăciun este o semidivinitate arhaică, înfăţişat ca un strămoş de o vârstă nedeterminată, decăzut din funcţia şi rangul iniţial de zeu. La începutul răspândirii creştinismului, chiar şi în perioada daco-romană, Crăciun a fost menţinut pe teritoriul românesc deoarece facilita răspândirea noii credinţe.

Legat de naşterea lui Isus, Moş Crăciun este transfigurat într-un sfânt care aduce daruri copiilor, un obicei suprapus cu darurile date de regii-magi noului Mesia. Cuvintele de bucurie înălţate de slugile lui Crăciun cu prilejul minunii înfăptuite s-au transformat în colinde prin care se glorifică naşterea Domnului. Obiceiul copiilor de 7-12 ani de a umbla „Cu Steaua“ de la Crăciun şi până la Bobotează, vestind naşterea lui Isus, are rădăcini în acele vechi osanale, alături de care găsim „Vicleimul“ sau „Irozii“ de fapt un teatru religios practicat pe toată întinderea sărbătorilor de iarnă.

Până a nu cădea pe capul şcolii româneşti reforma învăţământului din 1948, când învăţământul a devenit laic, în timpul vacanţelor de iarnă la toate şcolile din comuna Creţeşti învăţătorii organizau cu elevii serbări şcolare în care piesa „Irozii“ avea un loc principal.

Trecerea omului la cumpăna dintre ani a constituit întotdeauna un moment de bucurie şi speranţă, de aceea această trecere este sărbătorită de comunitatea satelor şi de ea se leagă o mulţime de datini şi obiceiuri. Umblatul cu „Pluguşorul“ sau cu „Uratul“, cum se mai spune, este o caracteristică a acestui moment, concretizarea artistică a unor vechi rituri de fertilitate specifice muncilor agricole. „Povestea pâinii“, tema fundamentală a pluguşorului, cunoaşte o largă desfăşurare, de la aspecte cu resorturi magice, cu reproducerea, în succesiunea firească a semănatului grâului, până la făina din care, în final, gospodina face pâinea, toate aceste momente pigmentate cu scurte texte, relativ recente, cu o subliniată nuanţă satirică, însoţite de cererea răsplatei: dă „colacul şi pitacul“ că de nu „strică boii pragul“.

Pluguşorul, indiferent de variante, de localităţi sau de urători, nu este în esenţă, altceva decât laudă adusă agricultorului şi muncii lui. Urătorii folosesc buhaiul, biciul, cârceii, tălăngi, salba de clopoţei de la gâtul calului, plugul cu boi ş.a. În timp ce unii ură la fereastră, alţii trag o brazdă prin curtea gospodarului, seamănă, măsoară pământul, improvizează certuri imaginare. Din toată această hărmălaie care, în general, are un caracter etic, rezultă veselia, hazul, buna dispoziţie ca urmare a replicilor date şi a costumelor urătorilor.

Uneori se întâmplă, în cazuri mai rare, în mod real, aşa cum se spune în urătură că în timp ce unii strigă, alţii ură, unii cotrobăiesc prin şură (s.n.) şi astfel, gospodarul bucuros că a primit urătorii şi i-a omenit pentru cinstirea casei, a doua zi vede că-i mai lipsesc câteva orătănii din ogradă.

Semănatul. După ce toată noaptea, până în zori, gospodarii au aşteptat cu bucurie urătorii, nu trebuie să-i prindă prea mult somnul că a doua zi, prima a Anului Nou, la răsăritul soarelui copii, grupuri-grupuri, merg de la o casă la alta „cu semănatul“ aruncând boabe de grâu, urând gospodarilor:

Să trăiţi, să-nfloriţi

Ca merii, ca perii

În mijlocul verii,

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

Ca toamna cea bogată,

Cu toate-ndestulată.

Sănătate, Anul Nou,

Şi la anul cu sănătate,

La mulţi ani!

După ce trec semănătorii, gospodina mătură prin casă şi dacă are copii duşi „cu semănatul“, îi aşteaptă plină de nerăbdare, să vadă ce daruri au primit de la casele pe unde au umblat. Tocurile pline cu colaci sunt răsturnate pe pat sau pe masă. Acum gospodina are posibilitatea să compare colacii ei cu cei ai vecinelor. De…, curiozităţi şi orgolii femeieşti.

Capra. Printre jocurile cu măşti zoomorfe cel mai răspândit, sub formă independentă sau subordonată altor alaiuri, este jocul caprei. În formă independentă acest joc este o scenetă teatrală cu un număr variat de personaje: moşneagul, baba, ţiganul, ţiganca, negustorul, vânătorul, doctorul etc. Sceneta are la bază motivul îmbolnăvirii caprei, necaz care este repede înlăturat: moşneagul cunoaşte practici de medicină empirică; baba ştie să descânte; doctorul aplică metodele medicinii moderne. Comicul spectacolului apare atunci când negustorul care vrea să cumpere capra arată că se pricepe prea puţin la îngrijirea animalului.

Construcţia măştii este simplă, din lemn, cu falca de jos mobilă, cu un clopoţel şi oglindă între coarne. Corpul caprei este construit dintr-o pânză de sac peste care se aplică panglici multicolore de hârtie sau chiar ziare, capra devine astfel sură şi mai ieftin de îmbrăcat.

La Creţeşti jocul caprei încă se păstrează chiar dacă unele elemente ale jocului tradiţional au fost înlocuite cu altele de inovaţie recentă.

Jocul ursului. Era asemănător cu cel al caprei. În spectacol accentul principal cădea pe rolul ursarului şi pe cuvintele pline de tâlc ale acestuia, uneori violent satirice care stârneau hazul spectatorilor. În trecut jocul a avut o circulaţie restrânsă iar astăzi nu mai este practicat în satele comunei.

Damele. Un alt alai cu reprezentări umane pe cale de dispariţie. În acest joc, pe vremea când avea o oarecare circulaţie, nu se găseau măşti zoomorfe, alaiul era format din moşnegi, babe, ţigani, vânători, harapi, evrei, doctori ş.a. şi se aseamănă în multe privinţe, cu alte jocuri de Anul Nou în care se găseau transfigurări umane.

Vălăretul. Iniţial s-a încadrat în categoria datinilor şi obiceiurilor de iarnă, extinzându-se apoi şi la sărbătorile de primăvară, în special al celor de Paşte. Vălăretul, în satele comunei Creţeşti, este o ceată de flăcăi care organizează la sărbători hora satului. Ei umblă prin sat însoţiţi de muzică, din casă în casă, dar mai cu seamă pe la casele unde se află fete pe care băieţii le invită pentru a doua zi la hora satului.

În sunetele fanfarei flăcăii încing o horă în bătătură la care sunt invitate fetele şi gospodarul casei. Sunt cinstiţi cu vin, primesc un colac anume făcut şi bani cu care vor fi acoperite cheltuielile cu organizarea petrecerii.

În prima jumătate a secolului XX obiceiul vălăritului în satele comunei Creţeşti cumula şi repertoriul celorlalte jocuri independente cu personajele şi scenele de joc caracteristice: lăutarii cântau, caprele îşi făceau jocul, se purta dialogul despre Anul Nou şi Anul Vechi, apoi hora şi jocul babelor (flăcăi în travesti), jocul ursului şi al altor membrii ai trupei. Totul se desfăşura într-o atmosferă generală de veselie şi de voie bună, semn de cinste acordată gospodarului şi în special fetei acestuia, spre mulţumirea mamei că are fată „întrebată“.

Jienii. Este un spectacol de teatru popular propriu-zis, ca o variantă a teatrului cu haiduci cu care adesea se confundă. Fără nici un fel de comentariu, prezentăm scenariul acestui spectacol, aşa cum s-a păstrat în amintirea creţeşteanului S. Mălăncuş, „regizor“ recunoscut în vremea tinereţii sale.

Se obişnuia ca de Anul Nou în sat la noi să se organizeze trupa de haiduci a lui Iancu Jianu. Din 1944 şi până în 1989 nu s-a mai jucat, probabil a fost interzis de regimul comunist. Eu am învăţat acest joc de la un bătrân, anume Ion Albu, cu care l-am şi executat de nenumărate ori cu băieţii din sat. Moş Albu avea întotdeauna rolul de căpitan. Trupa se compunea din 9 tineri, cu următoarele roluri:

1. Iancu Jianu, căpitan de haiduci, îmbrăcat în costum naţional;

2. Doi tineri voinici, tovarăşi de credinţă ai lui Iancu Jianu;

3. O fată, sau un băiat travestit în domnişoară, Anul Nou;

4. Un tânăr chipeş, ofiţer în armata română;

5. Un tânăr travestit în moşneag, Anul Vechi;

6. Un tânăr, muntean, îmbrăcat în costum naţional cu panglici la pălărie;

7. Un cioban îmbrăcat cu un costum specific acestei ocupaţii;

8. Un tânăr chipeş, vânătorul, frate cu ofiţerul, costum de vânător.

Toţi tinerii trebuiau să aibă voce, în mod obligatoriu Iancu Jianu, deoarece cele mai multe versuri se cântă, fie în grup, fie solo.

Trupa astfel formată, umbla pe la casele oamenilor din ajunul Anului Nou şi până în ziua de Sfântul Ion, numai în zile de sărbătoare. Înaintea grupului mergea Munteanul, intra în curtea omului, întreaba dacă acesta primeşte trupa. Dacă răspunsul era afirmativ, intra în casă Ofiţerul, Vânătorul, Munteanul, Ciobanul, haiducii şi Moşneagul (Anul Vechi). Domnişoara (Anul Nou) şi Iancu Jianu rămâneau în sală (tindă) şi intrau când le vine rândul.

Ofiţerul dă tonul şi toţi cântă:

Iată, Anul Nou s-a apropiat,

Din ceruri vă vine-mpodobit,

Ca un împărat

De Dumnezeu Sfântul binecuvântat,

Cu coroane-mpodobite

De la Maica prea Curată dăruite:

Ca prin noroade să sfinţească,

Boalele să curăţească, şi pământul

De tot felul de roade să-l odrăslească.

Anul Nou ce l-aţi dorit

Iată, ca o mireasă vă vine-mpodobit (bis)

Anul Nou intră pe uşă cântând:

Iată-mă, iată-mă, am sosit

Şi nimeni în cale nu mi-a ieşit (bis)

Întreaga trupă:

Bine-ai sosit Anul Nou

Frumos, ager ca un leu. (bis)

Anul Nou:

Ca să am şi eu un nume

Lăudat de-acest popor. (bis)

Trupa:

Ca s-avem şi noi plăcerea

De-al tău semn Dumnezeiesc. (bis)

Anul Nou:

Bună seara, Veterane,

Mândru voeişti căpitane,

Mândru eşti, voieşti a-mi spune

Care este al tău nume?

Tu eşti Ştefan sau Mihai?

Glorios trecut la Rai,

Sau vre-un mândru apărător

A acestui sfinţit popor?

Se bagă în vorbă Moşneagul (Anul Vechi):

Ehe, hei, tinerică domnişoară,

Ochii tăi de viorele

Mi-au zârbit minţile mele,

Dar cu toată osteneala

Îmi voi pune schingiuiala

Şi la întrebarea ce mi-ai pus

Să-mi plesnească ochii de nu ţi-oi da răspuns:

Eu sunt Anul Vechi, trecut

Care de mult ce-am petrecut

Şi-am pătimit, şi-acest nas mi s-a roşit,

Şi-această ciurcă de barbă mi s-a albit

Şi s-a încâlcit

Dar cu această domnişoară

Nu m-oi descâlcea nici la primăvară.

Anul Nou:

Vai, ce moşneag îndrăzneţ!

Dar ce ai tu ca să mă cercetezi?

Şi dacă numele mi-l voieşti

Iată îndată am să te pedepsesc,

Căci eu sunt Anul Nou.

Ofiţerul:

Anul Nou, felicitare,

Timp frumos, bine-ai venit,

Îţi urăm cu mic, cu mare

Un an bun şi fericit!

Munteanul:

Ia ascultaţi, fraţilor,

De cât să ne certăm, mai bine un cântec să cântăm!

Toată trupa cântă:

Acest an cu bucurie cu toţii îl aşteptăm

Şi de atâta bucurie vă felicităm!

Ofiţerul:

Ura!! Ura!! Ura!! anului…(anul care vine)

Trupa:

An de bucurie, an de veselie,

Cinstiţilor ascultători,

Primiţi cu bucurie, primiţi cu veselie,

Că iată aşteptarea s-a-mplinit

Şi Sfântul Vasile la noi iarăşi a sosit,

Ca să dea la toţi ce l-au aşteptat,

Care lui Hristos cu daruri i s-au închinat

Slavă Ţie, Doamne Sfinte

Că ne-ai luminat!

Jianu cântă:

N-aţi auzit de-un jian?

De-un jian, de un viclean?

Care umblă prin păduri

Despoind pe negustori?

Se aşează între cei doi haiduci:

Bună seara, dragi haiduci!

N-a trecut un grec pe-aici?

Că pe unul de l-oi prinde,

Cu zile din mâna mea

N-ar mai rămânea.

Haiduc 1:

N-a trecut, bade Jiene,

Că vre-unul de-o trecea

Beleaua cu noi îşi găsea.

Am fi încercat şi noi

Aste durduri ruginite,

Şi-ale noastre pungi golite

Cu aur ar fi umplute.

Jianu:

Bravo, bravo, dragii mei!

Ageri puişori de lei,

Cu toate că ban n-avem,

Însă veseli tot suntem.

Ofiţerul către Jianu:

Măi străine înarmat,

Ce prin lume ai umblat

Şi între aceşti doi te-ai oprit

Şi te-ai pus la sfătuit?

Spune-ndată, cine eşti?

Cu ce nume te numeşti?

Jianu:

Ce-ntrebi tu cine sunt eu?

Ce nu ştii? Sunt Iancu Jianu,

Căpitanul hoţilor,

Spaima fanarioţilor.

Bună-oară, de nu crezi

Intră-n codru şi-ai să vezi:

Unde-s tufe mari şi mici

Stau ascunşi ai mei haiduci.

Arată spre cei doi haiduci:

Şi ei sunt haiducii mei

Ce omoară pe mişei.

Ofiţerul către vânător:

Sări, măi frate vânător

Sări fuga, dă-mi ajutor

Că pe-acest jian îngrozitor

Ce-a făcut pradă şi-omor

Îmi vine ca să-l dobor.

Săbioară, ieşi din teacă

Şi te poartă ca-n războaie

De curgea sânge şiroaie

Şi astfel să mi te porţi,

Să tai capul ăstui hoţ.

Vânătorul:

Măi jiene-ngrozitor

Care-adesea faci omor.

Stai pe loc, nu te grăbi

Pe acest om a-l omorî.

Că şi eu-s frate cu el

Şi te-mpuşc ca pe un miel.

Dar mai sigur ca să fiu,

Lasă-şi armele din brâu.

Că pentru-a ta faptă rea

În lanţuri te-oi fereca

Şi pentru faptele de sânge, în lanţuri

te voi constrânge.

Domnişoara vine la Jianu, cântând:

Hai Jiene tu cu mine

Şi nu mă lăsa pe drum.

Fie-ţi milă, zău, de mine,

Că te-am iubit cu suflet bun.

Jianu cântă:

Scumpă, dragă Soltanina

Eu nu pot să merg deloc,

Că e garda lângă mine

Şi mi-e teamă de un foc.

Domnişoara merge în spate, Jianu îi dă o pungă:

O, jiene, nu te teme, că eu pot ca să te scap

Dă-mi aici ceva din galbeni

Şi pe loc vei fi scăpat.

În timp ce Soltanina tratează cu Ofiţerul şi Vânătorul să le dea punga, Jianu cântă:

Ah, iubită mamă,

Ori unde vei fi,

Al tău fiu te cheamă

Spre a-l izbăvi

Din aceste lanţuri grele, fioroase,

Din aceste ziduri negre, întunecoase.

Ah, de-aş putea odată

A mă răzbuna,

Să-mi arăt în lume virtutea mea.

Ah, stând sub paza ăstui vânător

Mi-a venit un gândişor şi iată ce:

Măi recrute, recrutat

Ce să-şi dau să fiu scăpat?

Vorbeşte cu ofiţerul,

Vă dau o pungă cu poli

S-o împărţiţi voi amândoi,

Să fiu liber de la voi.

Vânătorul:

Auzi, măi frate ofiţer

Ce zice acest jian?

Să ne dea o pungă cu poli

S-o împărţim noi amândoi,

Să fie liber de la noi.

Ofiţerul:

Nu, nu primesc banii de la jian,

Făcuţi prin sânge şi omor.

În armată când am intrat,

Jurământul mi l-am dat

Patria a-mi apăra,

Ţarna scumpă, draga mea.

Dar dacă el va jura,

Că de codri se va lăsa

Şi de muncă s-o apuca,

Îi jur că-l voi scăpa.

Jianu:

Mă jur, că de codru mă voi lăsa

Şi de muncă mă voi apuca.

Ofiţerul:

Liber eşti din partea mea!

Toată trupa:

A scăpat jianul nostru,

Vai de voi cei din oraş

Tremuraţi în pieptul vostru

Inimi negre, inimi roşii

Ia, ha, ha şi tra, la, la

A scăpat jianul nostru. (bis)

Domnişoara (Anul Nou), către cioban:

Păstorule de veşti

Vino şi spune cine eşti?

Păstorul:

Eu sunt păstor şi trăiesc bine,

Da-mpăraţi ce-au cu mine,

Că într-o ţară atât de mică

Nu mi-i teamă de nimică,

Căci pe lup de-l întâlnesc în drum,

Nu mi-e teamă nicidecum,

Iar pe urs de mi-l zăresc,

Eu cu astă caţă mi-l lovesc

Şi pe loc îl nimicesc.

Pe când eram în Carpaţi,

Pe sub cetine de brazi,

Oile mi le păşteam

Şi din fluier le cântam.

Anul Nou:

O, tu nene păzitor,

Parcă eşti zârbit de minte,

Nu vorbeşti ca mai-nainte.

Ciobanul:

O, tu tânără, dalbă copiliţă,

Ochii tăi de viorele

Mi-au stricat minţile mele,

Ca să-şi arăt că eşti aşa,

În cântec ţi-oi arăta.

Anul Nou:

Noi te ascultăm!

Ciobanul cântă iar trupa zice: tra, la, la!

Foaie verde de arţăraş – tra, la, la

Eu sunt Niţă, ciobănaş, -,,-

Vin din codri de la brazi. -,,-

N-am nimic pe sub soare, -,,-

N-am nici zi nici sărbătoare, -,,-

Decât băţul ciobănesc -,,-

Şi sufletul românesc -,,-

Masa-mi este-ntr-un picior -,,-

Aşternut, pământul gol. -,,-

Ofiţerul:

Când vom veni la anul…

Toată trupa:

Să vă găsim înfloriţi,

Ca merii roşii, ca trandafirii.

Verzi ca frunza viei,

Sprinteni precum copii,

Apăraţi de rele şi de necazuri,

Fericiţi în pace,

Iubiţi de Hristos

Ce ca unul, Fiul, v-aduce folos.

La anul şi la mulţi ani!

Şezătoarea

Cuprins ^

Şezătorile erau adunări restrânse în serile de iarnă unde se spuneau poveşti, glume, ghicitori, câte odată se şi dansa. Aceasta era partea distractivă, când lumea uita de nevoile vieţii. Şezătoarea avea şi scopuri practice: femeile şi fetele torceau, împleteau, scărmănau lână, coseau, făceau pene (peneau) pentru perne, fie că ajutau gazda, fie că fiecare venea cu lucrul său. Fetele aranjau şezătorile: invitau băieţii, stabileau casa unde avea loc şezătoarea. Gazda, bucuroasă că are mână de lucru la clacă,¹¹ mai ales atunci când avea o fată de măritat, bătea în piuă porumbul şi făcea un ceaun cu porumb fiert, îndulcit cu zahărul adus de băieţi. Flăcăii, care participau la asemenea adunări, spuneau poveşti sau ghicitori şi mai mult se ţineau de giumbuşlucuri. Cei care din diferite motive, nu erau chemaţi la şezătoare nu se resemnau: luau o prăjină în vârful căreia agăţau un sac sau o haină veche şi astupau hornul pe unde ieşea fumul de la focul la care se fierbea porumbul. Până ca cei din casă să-şi dea seama, încăperea se umplea de fum şi trebuiau să iasă afară şi astfel petrecerea era stricată, spre bucuria celor neinvitaţi. Când toate erau la locul lor, după miezul nopţii, băieţii duceau fetele la casele lor, legându-se prietenii, preludiu al nunţilor viitoare.

Înainte de a apărea pivele la Huşi, acele maşini de împâslit ţesăturile de lână prin frecarea şi presarea lor între doi cilindri rotitori, această operaţie de bătut sumanii se făcea în sat. Se înfigeau patru pari în mijlocul ogrăzii peste care se punea o leasă de nuiele, asemănătoare cu cea pe care se bătea porumbul. Se întindea ţesătura pe leasă, pe fiecare parte a lesei se aşezau câte patru bărbaţi. Unul uda pânza cu apă caldă şi toţi băteau sumanul cu cotul până când împâslirea era uniformă, după care pânza era întinsă, uscată şi călcată cu fierul. Astfel se obţinea un postav ce-l întrecea pe cel fabricat la Buhuşi, folosit în gospodărie pentru confecţionat îmbrăcăminte. Gazda avea grijă să „întărească“ cu câte un pahar de vin pe ostenitorii care făceau această clacă, după care erau poftiţi la masă.

În satele creţeştene, claca a constituit o formă de solidaritate ţărănească, un ajutor gratuit dat de obşte celor lipsiţi de posibilităţi. Când doi tineri căsătoriţi porneau să-şi facă o casă, erau ajutaţi, fără nici un fel de obligaţii, prin clacă, de rude, vecini, prieteni. Dacă un bătrân rămas singur, fără nici un sprijin şi cu puterile secătuite şi nu putea să-şi lucreze pământul, atunci, cei care-i ştiau necazul, făceau clacă scoţându-l din nevoi. Clacă făceau creţeştenii şi pe loturile de pământ ale bisericii şi şcolii.

Hora satului

Cuprins ^

Alături de alte bucurii, pe care le încercau creţeştenii să şi le aducă după nesfârşitele zile de trudă pe câmp sau în gospodărie, era hora satului. Cu regularitate, în toate satele comunei, hora se organiza la sărbătorile de Crăciun, de Anul Nou, de Paşti, de ziua hramului bisericii şi în alte sărbători de peste an.

Iniţiativa o aveau 4-5 tineri în fruntea cărora era comoraşul, şeful, cel care strângea banii pentru plata lăutarilor, se îngrijea de masa acestora, stabilea locul unde se va face hora şi cum vor fi adunaţi banii. Atunci când se umbla cu Vălăritul, pentru a putea cuprinde tot satul şi a aduna mai mulţi bani, se formau două cete, împărţind satul pe mahalale. Fetele şi însurăţeii nu plăteau la horă. Bătrânii satului stăteau pe margine şi privea jocul tinerilor. Babele şi mamele fetelor îşi aduceau câte un scaun de acasă sau din vecini şi nu scăpau din ochi pe tinerii „care se plac“, făcând fel de fel de presupuneri. Se mai întâmpla ca o fată, din motive numai de ea ştiute, să refuze un tânăr la dans. Tânărul se retrăgea ruşinat „că a văzut lumea ce i-a făcut E…“ dar „cocea“ una de care fata să-l ţină minte toată viaţa: singur, sau însoţit de câţiva prieteni, tânărul care păţise ruşinea, în inima nopţii, când şi câinii s-au culcat, mergea la casa fetei, lua în spate poarta de la drum şi o ascundea într-un loc numai de el ştiut. Înainte de „retragere“ deschidea şi poarta de la ocolul vitelor.

Când se scula gospodarul dimineaţa şi se vedea fără poartă şi cu animalele împrăştiate îşi punea mâinile în cap, dar era prea târziu. Tot satul ştia, s-a dus vestea „ca de popă tuns“, prilej de vorbe înţepate: „… las’ c-aşa le trebuie, să nu se mai fudulească“; „ da’ ce, băiatul nu-i şi el om, să-l facă aşa de râs?“; „dacă are fată aşa de mândră, dracu’ i-a mai călca pragul“, şi-apoi lasă lumea, că ştie ea mai multe.

La Creţeşti de Jos hora se organiza pe maidan la Corozel, unde era şi un scrânciob, folosit cu plată, de copii şi tinerii care nu intrau în horă. Tot aici se organiza şi hora de la „Joia Verde“ la care luau parte numai cei care de Paşti fuseseră angajaţi ca muzicanţi prin sate. Ceilalţi săteni stăteau pe margine şi priveau.

Hora de „Joia Verde“

Budeştenii făceau hora „În deal la Marcu“, cei din Creţeşti de Sus pe maidanul din faţa casei preotului Pavlov, iar în Satu Nou hora se făcea în mijlocul satului, „La Şcoală“, cu vioara lui moş Neculai Curcan însoţit de un copil de 10-12 ani care bătea dărăbana. În celelalte sate la horă cântau formaţii de fanfară din Creţeşti de Jos, formate din 8-10 membri.

În cursul anului, dar mai cu seamă în timpul sărbătorilor de iarnă în toate satele, după o zi de horă, seara se organiza bal care ţinea până în zorii zilei de luni. La miezul nopţii se alegea „Regina balului“: acea domnişoară care primea din partea cavalerilor cele mai multe ilustrate. În onoarea „Reginei“ muzica intona un vals iar ea lua la dans pe alesul inimii sau pe acel cavaler de la care primise cele mai multe ilustrate.

Serata

Cuprins ^

Era o altă formă de petrecere a timpului liber a tinerilor, mai ales în perioada de iarnă când lipseau hora şi balul. Băieţi şi fete, 8-10 perechi, se adunau la casa unuia dintre ei, într-un spaţiu corespunzător, dansau şi se distrau în ritmurile acordeonului lui Cezar Droahnă, a viorii lui Vasile Folescu sau a ţiterei lui Vasile Buhlea.

Astăzi, când gândurile se întorc cu nostalgie către vremuri trecute, constatăm că aceste forme colective ce aduceau bucuria şi veselia în sufletul oamenilor în momente de răgaz, s-au stins încetul cu încetul. O parte din „vină“ o are şi televizorul care, cu toate că aduce o lume în casa creţeşteanului, nu întotdeauna suficient de înţeleasă, dar care îl ţine între cei patru pereţi ai casei, el, omul, rămâne totuşi un însingurat, lipsit de acea comunicare şi legătură de suflet cu comunitatea satului pe care le aduceau cândva horele, şezătorile, seratele.

Nimic nu este statornic. Toate sunt în continuă mişcare, se dezvoltă după legi proprii. Actualizarea, aducerea „la zi“ a tuturor aspectelor vieţii socio-economice, deşi ne îndepărtează de trecut, are rolul de a ne sincroniza cu modernitatea lumii contemporane, ceea ce constituie pentru individ, dar şi pentru societate, un progres de netăgăduit.

Arta populară. Ţesutul

Cuprins ^

Până la apariţia industriei textile toate cele necesare gospodăriei ţărăneşti pentru îmbrăcăminte şi împodobirea casei erau confecţionate în interiorul familiei. Preocuparea principală a femeii în perioada de iarnă era ţesutul. Materia primă la îndemână a fost lâna, cânepa, inul borangicul şi mai târziu, când relaţiile comerciale ale ţării s-au extins, s-a folosit şi bumbacul. Arta ţesutului şi cusutului îşi are originea în negurile istoriei. Tehnica de lucru şi măiestria artistică au avut o evoluţie neîntreruptă, ajungându-se, în mediul ţărănesc la războiul de ţesut care se foloseşte şi în prezent. Piesele care compuneau războiul de ţesut sunt multiple, fiecare având un rol bine stabilit în procesul de realizare a ţesăturii: stativele – formează scheletul de lemn pe care se aşează celelalte piese; sulurile – unul în spatele stativelor pentru învelit urzeala şi altul în faţă pe care se aşează pânza ţesută. Vătalele fixează spata, în dosul lor sunt iţele ţinute în poziţie verticală de către scripeţi. Sulul din spate este fixat cu ajutorul slobozitorului, la sulul din faţă se află cordenciul cu ajutorul căruia se întinde urzeala. Iţele se mişcă în poziţie verticală cu ajutorul tălpicilor, formând astfel rostul urzelii. Pânza care se înfăşoară pe sulul din faţă se întinde, în lăţime, cu ajutorul tindechei. În spatele iţelor se găsesc furceii care ţin urzeala să nu se încurce. Aţa pentru bătătură se înfăşoară în ţevii (ţăghii) din stuf sau din cucută cu ajutorul sucalei (fusului de letcă). Bătătura de pe ţevie se introduce în rosturile urzelii cu ajutorul suveicii.

Pentru a avea la îndemână materia primă necesară, femeile încă din vară se îngrijeau de aceasta. În luna iunie când tundeau oile, lâna era spălată şi sortată după culoare şi lungimea firului. Urma scărmănatul şi pieptănatul, apoi torsul, separat pentru urzeală şi separat pentru băteală. Firul era făcut scule, vopsit sau folosit în culoare naturală.

Nici cânepa nu se obţinea mai uşor: pregătirea terenului pentru semănat, întreţinerea culturii până ajungea la maturitate, apoi smulsă din pământ, legată în mănunchiuri, uscată, scuturată de frunze, după care se punea la topit în apă. La Creţeşti şi Budeşti erau terenuri pe care se cultiva cu predilecţie cânepa, de la care ne-au rămas toponimele: Cânepărie (Cânipişte). Locuitorii din Satu Nou puneau cânepa la topit în nişte mici iazuri făcute la Râpa Ciobanului. În anii când erau ploi torenţiale se mai întâmpla ca femeile să-şi adune cânepa de pe şesul din vale. După ce cânepa „se topea“, mănunchiurile erau spălate în apa iazului, puse la uscat în chite (12 mănunchiuri), făcute grămezi în picioare. Partea lemnoasă se separa de fibra de cânepă cu ajutorul meliţei. Pentru ca fibra să fie cât mai fină se trăgea prin raghilă, se făcea fuioare, după care urma torsul. Pentru pregătirea firului de urzeală se mai foloseau pieptenii, râşchitorul, urzitoarea, vârtelniţa cu patru fofeze (fofelniţe).

Urma una dintre cele mai migăloase operaţiuni în arta ţesutului la cere femeile îşi dovedeau măiestria şi îndemânarea: năvăditul (neveditul) – trecerea urzelii prin cotleţii iţelor şi spată. Năvăditul nu se făcea oricum ci în funcţie de modelul pe care trebuia să îl aibă pânza, de destinaţia acesteia, de numărul iţelor şi a materiei prime folosite. Astfel se ţesea pânza pentru cămăşi, prostiri (cearşafuri), prosoape, feţe de masă, ţolice în poduri sau în ozoare, lăicere (leghicere), pânză pentru saci sau ţoluri, feţe de oghial (plapumă), brâe, traistă, pânză de suman (şiac) etc.

Lăicerele cele mai des întâlnite în casele creţeştenilor sunt ţesute cu urzeală de bumbac răsucit, ori cânepă răsucită în care se „bătea“ lână vopsită în diferite culori, având o lungime de 3-4,5 m, cu motive geometrice sau florale, printre care predomină trandafirul şi pomul vieţii. Macaturile (cuverturile din lână şi bumbac), care se aşează pe paturi şi cu care se învelesc pernele de perete, sunt ţesute în două şi patru iţe, având urzeala din lână, borangic sau bumbac răsucit, cu bătătura vopsită diferit, alesăturile fiind motive geometrice, florale, cu păsări sau animale. Munca fiind migăloasă, de obicei la astfel de ţesături se lucrează la patru mâini: două fete sau două femei.

Culorile pentru pânza de bumbac şi in sau pentru ţesăturile din lână, erau obţinute, până nu demult, pe cale vegetală. Pentru pânza de bumbac se făceau vârste galbene spre muştar cu calcan (calaican). Galbenul se obţinea şi din frunze de măr, siminoc, agud, ceapă, soc, ştevie, urzică, şofran, păpădie. Coaja de ceapă dădea ţesăturilor o nuanţă de bej, iar din coajă de nuc cu puţină piatră acră se obţinea culoarea cafenie.¹²

În gospodăriile unde se aflau fete de măritat, grija mamei era să le facă zestre, cu mult timp înainte de nuntă. Iarna, când treburile cu agricultura erau lăsate pe seama bărbatului, femeile şi fetele erau într-o continuă fierbere cu ţesutul. Exista o întrecere benefică: care mai de care să scoată alesături cât mai frumoase, să li se ducă vestea că sunt bune şi pricepute gospodine. Când venea vreme nunţii toată munca de ani de zile ce stătuse clit în camera de curat era jucată de o parte şi de alta în văzul satului, spre bucuria mamei şi a fetei.

Această îndeletnicire a fost înfloritoare în perioada interbelică, după război a început, încetul cu încetul, să se stingă datorită noilor situaţii economice şi sociale în care a intrat ţara. Colectivizarea agriculturii nu a mai dat posibilitate ţăranilor să crească oi, cânepă nu mai avea unde să o samene. Lotul tip abia dacă îi ajungea să cultive cele necesare traiului zilnic. Aşa se face că tradiţia şi-a frânt continuitatea. Sunt rare situaţiile când în câte o casă mai găseşti un război de ţesut la care câte o femeie mai în vârstă, nu mai bate ca pe vremuri lăicere sau pichire, ci doar ţolice făcute din cordele.

Extinderea reţele comerciale la sate prin cooperativele de consum, care au pus la dispoziţia gospodăriei ţărăneşti pânzeturi şi stofe, a îndepărtat femeia de războiul de ţesut.

În satele comunei Creţeşti nu se poate vorbi de o îmbrăcăminte cu un anume specific local. În primele decenii ale secolului al XX-lea în lada de zestre a bunicii se mai găseau piese de port popular: ie, fote, brendiţe sau cămăşi de noapte. De fapt, este îndeobşte cunoscut că în zona subcarpatică, în spaţiul sud-estic, costumul popular se folosea şi se foloseşte şi astăzi numai cu prilejul sărbătorilor şi a festivalurilor locale sau naţionale, în restul timpului se folosea îmbrăcămintea comună, specifică târgurilor, situaţie care se regăseşte şi la Creţeşti.

Dispariţia timpurie a costumului popular în zona de podiş se explică în mare măsură prin dezvoltarea oraşelor şi drumurilor comerciale care străbăteau Moldova în secolele XVII-XIX, legând Marea Baltică de Levant. Târgurile anuale şi iarmaroacele de la oraşe furnizau diferite mărfuri gata confecţionate. Aşa se explică pătrunderea tulpanelor, barizelor, casâncilor, care au înlocuit treptat ştergarul îmbrobodit sau broboada.¹³

4. Naşterea

Cuprins ^

Două sunt momentele din viaţa unui om care nu îl privesc pe el, ci pe alţii: naşterea şi moartea. Ele sunt acele clipe prin care trece fiecare fără ca el să fie vinovat cu ceva. Cu toate că participă la ele, este în atenţia tuturor, nu îl privesc pe dânsul ci pe alţii, pe cei din jur. Aceste momente, pentru o localitate, constituie evenimente deosebite şi de care sunt legate o mulţime de obiceiuri. Unele apar şi altele dispar în vreme. Ele formează tradiţia comunităţii respective care se transmite din generaţie în generaţie, cu mici deosebiri de la o localitate la alte, în esenţă cu aceleaşi semnificaţii.

După ce bucuria nunţii „s-a stins“, tinerii căsătoriţi rămân singuri în faţa vieţii. Alte griji le frământă gândurile. Cea mai importantă dintre ele este „de a avea copii“. Copii nedoriţi, din motive materiale sau din comoditatea tinerilor, că aceştia „le strică“ viaţa, devin morţi fără să vadă lumina zilei, deprinderi care au trecut de la oraş şi la sat. Majoritatea cuplurilor nu aleg această cale. În general, la ţară, însurăţeilor nu le este groază de copii. Lucrurile se complică când femeia nu este fertilă, popular este „stearpă“. Se cer sfaturile mamei, ale soacrei, se întăreşte credinţa în Cel de Sus. Dacă rezultatele nu apar, se trece la oblojeli femeieşti, cu fel de fel de buruieni, urmate de descântecele babelor pentru alungarea Duhului Rău. Acest travaliu a fost legat mereu de gradul de cultură al femeii şi de mediul în care a trăit.

Când femeia a rămas „grea“, toţi se întreabă: fată sau băiat? Babele, care ştiu şi toaca-n cer, spun femeii care sunt semnele: dacă poartă sarcina mai greu şi naşte după ce s-a împlinit timpul, e băiat; dacă duce sarcina mai uşor, este fată. Nu uită să adauge şi alte sfaturi pline de superstiţii – să nu i se întâmple cava rău copilului: să nu-şi înnoade cozile la păr (copilul va fi împiedicat la limbă); să nu ascundă ceva furat în sân sau să nu care surcele cu poala (copilul va avea pete pe trup); să nu dea cu piciorul în câine (copilul va fi rău). Şi pentru mâncare se dau sfaturi: dacă gravida mănâncă poame îngemănate, va naşte gemeni; să nu mănânce din măr început sau fructe crude că va avea copil şeptilici.¹⁴ Dacă nu vrea să piardă copilul să mănânce ce-i pofteşte inima, să nu facă munci grele, să nu sară peste şanţuri. câte şi mai câte asemenea „sfaturi“ au străbătut veacurile ajungând până în zilele noastre şi de care femeia, în cele mai dese cazuri ţine seama că „…niciodată nu se ştie“, cum ar mai fi: să nu se mire şi să nu pună mâna pe obraz, să nu se uite la mort, să nu se uite la om şchiop sau orb, să-şi facă cruce când o mâţă neagră îi taie calea ş.a.

Cu timpul „sfaturile“ babelor au început să-şi piardă din ascultare, în special de când în comună a apărut moaşa oficială, Ioana Cornea, „coana moaşă“, cum îi spuneau toţi. Dar cum ea nu putea asista la toate naşterile, sub ocrotirea legii, tot moşălica, pricepută în ale naşterii, era chemată când venea vremea ca femeia „să se uşureze“, „să răstoarne carul“.

Dacă naşterea se făcea cu greutate, moaşa satului dădea cu piciorul de trei ori în uşă, să fugă duhurile rele. Dacă bărbatul avea puşcă trăgea trei focuri în aer sau în grinda casei, să rămână însemnat evenimentul. Se mai încercau şi alte „metode“ care, cu toate că moaşa nu şi le putea explica, aveau o oarecare logică ştiinţifică: bărbatul, după ce primea instrucţiuni din partea moaşei şi lăsa dincolo de uşă încruntarea de pe obraz ivită după ce a auzit durerile facerii, era chemat în cameră şi cu zâmbetul pe buze, cu mângâieri pe frunte şi cuvinte de îmbărbătarea, servind cu soţia un păhărel de rachiu dădea curaj celei de lângă el după care, la un semn discret al moaşei, se retrăgea. Rezultatul era întotdeauna cel aşteptat: ţipătul copilului care a văzut lumina zilei şi în toată casa se aşeza bucuria.

Moaşa îşi ştia regulile ei: ura noului venit pe lume un trai bun şi o viaţă senină, ridicându-l către grinda casei, după ce i-a tăiat ombilicul, rostind:

Acest băiat,

Ce l-am ridicat

Să fie norocos,

Şi mintos,

Şi voios,

Şi drăgăstos,

Şi sănătos,

Şi învăţat,

Şi bogat,

Şi om de treabă

Dacă noul născut era fată, urarea era alta:

Această copilă

Să fie frumoasă,

Şi mintoasă,

Şi voioasă,

Drăgăstoasă, sănătoasă,

Şi învăţată,

Şi bogată,

Şi femeie de treabă

Şi luată în seamă.

Urarea avea variante de la sat la sat şi de la moaşă la moaşă.

Într-un vas cu apă călduţă, dinainte pregătit, copilul era spălat sumar, înfăşat şi arătat mamei căreia, în locul transpiraţiei de pe frunte, i se umezeau ochii de bucurie că şi-a văzut „minunea“ pe care a zămislit-o cu grijă, răbdare şi emoţie timp de nouă luni.

Există credinţa că odată cu naşterea uni copil pe cer luceşte o nouă stea de unde, celor ce în viaţă le merge mai greu sau sunt copleşiţi de necazuri, li se asociază expresia: „vai de steaua lui!“, sugerând că năpasta ce l-a ajuns este atât de mare încât şi steaua lui suferă.

Copilului i se face benghi¹⁵ în frunte cu ţărână luată de pe călcâiul piciorului şi înmuiată cu scuipat, iar mama îşi pune în jurul gâtului o aţă roşie de arnici pentru ca amândoi să fie feriţi de deochi. În popor mai exista credinţa, şi care încă nu s-a pierdut, că după 40 de zile de la naştere femeia trebuie să meargă la preot să-i citească de „slobozirea casei“.

Multe din cele spuse până aici despre naştere sunt istorie.

Îngrijirea mamei şi a copilului este una din principalele preocupări ale statului, prin sistemul sanitar. Aşa cum am arătat în capitolul „Sănătatea“, femeile însărcinate sunt în evidenţa medicului de la dispensar, unde gravidele primesc sfaturile necesare. Femeile nu mai nasc acasă ci la spitalul din Huşi, unde au asigurate toate condiţiile igienico-sanitare şi cadre medicale de specialitate. Şi aşa, încet dar sigur, obiceiurile de la naştere sunt date uitării iar moşălica, ajutorul moaşei oficiale, participantă la toate cele femeieşti iscate de un asemenea eveniment, a rămas doar o amintire pentru femeile mai în vârstă.

Urmează un alt moment: botezul. Acum actorii principalei sunt naşii. Mama şi moaşa au adus copilul pe lume, naşii îl creştinează. Tradiţia este ca naşii noului născut să fie cei care au cununat pe tineri. Ei acceptă cu plăcere să boteze având credinţa că Dumnezeu iartă de păcate pe cel care aduce în „grădina“ Lui un suflet fără prihană.¹⁶ În cazul când naşii de cununie nu pot fi şi naşi de botez (fie sunt în vârstă, lipsiţi de posibilităţi materiale, plecaţi din localitate sau mutaţi spre cele veşnice), se caută alţi naşi. Se apelează la prietenii din copilărie sau tinereţe, sunt preferaţi cei care, cu vremea, în caz de nevoie, te pot ajuta şi sprijini. Rudele sunt lăsate mai la urmă, ele deja ajută pe tinerii căsătoriţi.

Cea care se îngrijeşte de toate cele trebuincioase botezului este naşa. Întâi de toate cumpără sau confecţionează lumânarea din ceară curată, lucrul cel mai de preţ în timpul ceremonialului. Lumânarea se împodobeşte cu un material de rochie sau bluză pentru mama copilului şi se leagă cu o panglică albastră, dacă-i băiat sau cu una roz, dacă-i fată. Tot ea pregăteşte „zestrea“ copilului: scutece, faşă, oghelaş,¹⁷ crijmă,¹⁸ îmbrăcăminte, încălţăminte, flori.

Naşterea copilului este declarată la primărie. Dacă copilul dă semne de slăbiciune, de boală, se grăbeşte oficierea botezului pentru ca noul născut să nu moară necreştinat şi să fie înmormântat la marginea cimitirului, în rând cu cei care şi-au luat singuri zilele. Copilul primeşte, după caz, aşa cum am arătat în capitolul „Populaţia – Nume de botez“, unul sau mai multe nume, dintre care unul pus de biserică.

Mirungerea – preotul Maricel Iancu

Se fixează ziua botezului: în general sâmbăta, către seară. Este anunţat preotul şi cristiacul de la biserică pentru a pregăti cele necesare – cristelniţă, apa pentru botez, candele şi lumânări aprinse. Când totul este gata, moaşa cu copilul în braţe şi naşa (naşul) cu lumânarea în mână se îndreaptă către biserică. Preotul îşi face datoria după legea creştină: scufundarea de trei ori în apa din cristelniţă, îl pune pe crijma ţinută pe mâni de naşă. După ce este şters şi înfăşurat, noul creştin care are acum un înger păzitor, preotul îi face mirungerea¹⁹ şi apoi îl înbisericeşte închinându-l la iconostas. Dacă-i băiat, este dus în altar şi închinat în cele patru colţuri ale altarului. Preotul, dascălul (nu participă întotdeauna la această ceremonie) şi cristiacul primesc darul pentru osteneală, după care naşa cu copilul în braţe părăseşte biserica, nu înainte de a-şi face cruce şi de a se închina fiindcă a ajutat-o Dumnezeu să creştineze un nou suflet care, peste ani, când bătrâneţile o vor ajunge, îi va fi ajutor la nevoie.

Ajunsă acasă, naşa dă copilul tinerei mame cu menţiunea că l-a creştinat şi să îl aibă în grijă pentru a-l creşte sănătos şi frumos. De acum tinerii căsătoriţi devin cumetri cu naşii copilului. Aceştia sunt puşi la masă, se cinsteşte câte un pahar cu vin.

Alte griji încep: pregătirile pentru cumetrie,²⁰ fiindcă evenimentul trebuie să fie sărbătorit aşa cum se cuvine şi creţeşteanul ştie să se veselească oricât de nevoiaşă i-ar fi familia. O parte din cheltuială făcută se scoate din darurile primite de la meseni.

Cumetria se fixează pentru a doua zi, către seară. Este duminică şi toată lumea ţine sărbătoare. Cumetrii se înţeleg pe cine să cheme la masă. Naşul merge pe la casele celor pe care îi invită la cumetrie. Nimeni nu vine nechemat. A doua zi, la ora fixată, încep a se aduna invitaţii. În timp ce bărbaţii „pun ţara la cale“ cu ce mai e nou în sat şi prin ţară, femeile nu mai prididesc cu lucrul: unele pe la bucătărie, iar naşa, asistată de femeile adunate, scaldă copilul după ceremonialul ştiut.

Copilul să fie scăldat în apă proaspătă şi curată de la fântână, ca să fie curat şi cinstit. Apa din alghiuţă (albie) să nu fie clocotită, se încearcă cu cotul, să nu fie copilul desfrânat. Oala în care s-a încălzit apa să fie nouă, aşa cum este şi copilul. În scăldătoare se pun: busuioc (să fie iubit), floare de bujor (să fie frumos), dacă-i fată se adaugă o pană de gâscă sau de găină (să fie uşoară). După împrejurări, în scăldătoare se mai pune pâine, zahăr, miere, lapte, aghiazmă – fiecare având câte o semnificaţie. De fapt, „câte bordeie, atâtea obiceie“. Moaşa pune copilul în apă, îl dă naşei să-l spele. Se aprinde lumânarea de la botez, se aruncă bani în scăldătoare. Scos din apă copilul este învelit în crijma de la botez, înfăşat şi închinat la icoană după care, „scăldat şi creştinat“, naşa îl pune în braţele tinerei mame (cumetre). Dacă femeile sunt tinere se sărută, dacă naşa este mai în vârstă, i se sărută mâna. Banii din scăldătoare sunt ai moaşei care aruncă apa la rădăcina unui copac ca să rodească, are doar mir şi aghiazmă şi pune alghiuţa cu gura în jos.

Se aşează la masă. Toţi îşi ocupă locurile. Naşii sunt în atenţia mesenilor. Toate glumele şi vorbele cu „şfichi“²¹ sunt îndreptate asupra lor. Petrecerea se sfârşeşte într-o veselie generală. Cei prezenţi pun sub capul copilului sau într-un anume loc darul cu care au venit la cumetrie. Naşii primesc un colac cu un prosop pe el. După o scurtă alocuţiune prin care mulţumeşte mesenilor că i-au fost alături la această cinstită sărbătoare, urează cumetrilor şi finului (finei) toate cele bune, scoate şi el darul. Începe „cârâiala“: ba că-i prea puţin pentru un fin aşa de frumos, ba că are de unde dar se zgârceşte şi o ţin tot aşa până când naşul nu are ce face şi mai pune ceva „colac peste pupăză“.

Dacă mesenii sunt tineri petrecerea se continuă cu joc după muzica unui cântăreţ improvizat sau a unuia tocmit anume. Către dimineaţă lumea se împrăştie, fiecare se duce la casa lui. Adesea petrecerea continuă la casa naşilor.

După ce totul reintră în firea lucrurilor, prin înţelegere, cumetrii stabilesc ziua când trebuie să fie duşi colacii şi să i se taie din unghii şi păr finului, un alt prilej de bucurie şi petrecere.

Rămâne ca o datorie, dacă vremurile şi sănătatea vor permite, ca naşul să cunune pe cel botezat. Copilul este crescut de părinţi în dragoste şi respect pentru naşii săi. Nu uită niciodată să meargă la ei cu uratul sau cu steaua unde, de fiecare dată, va primi un ban şi un colac şi o mângâiere pe creştet – daruri răsplătite întotdeauna, toată viaţa, când se întâlnesc, cu un „săru’ mâna nană (naşule)!“, spre bucuria naşilor care văd, cu genele adesea umezite cum, sub ochii lor, creşte un vlăstar al satului.

5. Nunta

Cuprins ^

Căsătoria este o piatră de hotar pentru orice tânăr, desparte viaţa de hălăduială, fără de griji, plină de amintirile copilăriei şi adolescenţei de o alta în care nevoile îi vor cădea pe cap şi greutăţile pe umăr, dar unde va găsi şi mulţumirea că se află la „casa lui“, alături de cea pe care o îndrăgeşte. Această trecere este marcată de nuntă. Vestea nunţii se răspândeşte în sat ca fulgii de păpădie mânaţi de vânt. Femeile care au fete de măritat sau băieţi de însurat, poartă zvonul de la o casă la alta, mai ales iarna când munca-i mai puţină şi şezătorile sau serile de clacă se ţin lanţ. Şi aşa, de la o zi la alta, ia naştere o poveste de care se crucesc şi cei de la care a început.

În lumea satului se cunosc toate etapele în care se leagă o căsătorie şi se face o nuntă deşi, de la sat la sat, de la o nuntă la alta, ele nu sunt la fel, însă adunate la un loc formează ceea ce se cheamă obiceiul locului, tradiţia. Din vreme în vreme în această tradiţie se strecoară pe neobservate elemente noi, împrumutate de la satele vecine sau de la oraş şi toată lumea le acceptă: „aşa-i acu’, nu-i ca pe vremea mea“, zic cei mai în vârstă. Aşa s-a ajuns ca mireasa, în ziua nunţii, să nu mai poarte costumul naţional cu model luat din zestrea bunicii, ci să se îmbrace cu rochie albă cu voal şi pe cap să poarte coroniţă cu lămâiţă, ca la oraş. Când se juca hora miresei nunii erau îmbrăcaţi cu cămăşi de noapte din pânză de bumbac sau de in cu floricele cusute cu arnici de către mireasă, înlocuite astăzi cu pijamale colorate cumpărate din comerţ. Astfel tradiţia venită din vremuri imemoriale stă alături de elemente ale noului.

Cu toate că femeile, cele care fac şi desfac totul în viaţa satului, pun la cale căsătoriile, cei care începea povestea nunţii erau tinerii. Anii de şcoală, hora din sat, întâlnirile de la clacă şi de la priveghi erau cele mai bune prilejuri de apropiere: se hârjoneau în jocurile copilăriei, îşi cunoşteau gândurile şi planurile de viaţă, băieţii mai furau câte o sărutare fetelor care erau invitate la hora sau balul satului unde băiatul le plătea biletul de intrare. Spre dimineaţă, când balul se „spărgea“, fata era condusă acasă, pe drum, cu emoţie se apucau de mână şi la poarta fetei nu-şi mai terminau de spus poveştile, neîndurându-se să se despartă. Doar câinii stârneau mahalaua şi de teamă să nu-i vadă vecinii sau părinţii fetei, se despărţeau în fugă după o sărutare căpătată la repezeală.

Dacă tânărul avea armata făcută, îşi mai înjgheba şi o casă şi i se „aprindeau călcâiele“, îşi „lua inima în dinţi“ şi îi spunea fetei că doreşte să-i fie soţie. Un fior necunoscut o străbătea. Demult aştepta ea aceste cuvinte. Face mofturi dar nu zice nu. Scânteia aprinde focul. Prima care află vestea este mama. Deşi avea şi ea mai demult aceste gânduri, sare ca arsă: trebuia să mai aştepte că zestrea nu-i gata, că nu au intrat zilele în sac, că-i mai trebuie bani şi …„era mai bine să te măriţi cu G…că-i mai …“ şi începe să-şi depene gândurile demult avute. Răspunsul venea prompt şi hotărât: „ pe acela să-l iei matale, eu mă mărit cu C…!

Dacă mama nu cădea la învoială, ceea ce se întâmplă destul de rar, tinerii se sfătuiesc în secret şi viitoarea mireasă se lasă „furată“ şi dusă la casa băiatului, prilej de vorbe pentru sat şi ruşine pentru mamă. Nu după mult timp, o rudă mai apropiată intermedia împăcarea şi apoi toate îşi urmau cursul normal de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cu vrea 60-70 de ani în urmă, la Creţeşti, unii tineri încă mai făceau dragoste de probă. Fata accepta ca noaptea târziu, când nu vede nimeni, să-şi primească iubitul în casa ei, într-un loc bine stabilit, adesea cu complicitatea mamei care lua măsuri ca tatăl fetei să nu afle nimic. Aşa prieteniile se legau şi mai strâns şi rămânea un secret pentru gura satului până la peţit.

Se anunţa ziua când băiatul va veni în peţit. Mama fetei era copleşită de griji: începea să deretice²² prin casă, dacă i se părea că zestrea-i prea puţină, mai împrumuta de la rude, fără ştirea bărbatului şi astfel clitul²³ se înălţa până la grindă, dovadă că fata-i harnică şi gospodină, că „are mama cu ce-o mărita!“

În ziua stabilită, de obicei sâmbăta seara sau duminica, cu părinţii băiatului şi câteva rude bune de gură, mergeau în peţit – „forma oficială“ de cerere în căsătorie. Exista bunăvoinţă şi respect din partea tuturor. Se servea câte un pahare de vin, plăcinte „poale-n brâu“ şi limbile se mai dezlegau, de parcă fiecare a uitat pentru ce a venit. Dacă discuţia începea să lâncezească, una din rudele băiatului deschidea vorba. Discuţia începea timid şi cu fereală, fiecare dorea să audă gândurile celeilalte părţi: că băiatul are armata făcută, că-i voinic şi sănătos, îşi înjgheabă o casă pe care o va termina la vară, că tinerii au unde să stea până vor fi la casa lor, că mai are nişte pământ ş.a. Mama fetei invita peţitorii în camera de curat unde se afla lada de zestre, lăudându-se că toate-s făcute de mâna fetei şi că are cu ce-şi face casa păpuşă. Ba că-i mai dă fetei o juncă, câteva oi şi câte şi mai câte.

Dacă părinţii fetei nu se ţineau de cuvânt să dea tinerilor ce le-au promis, după nuntă fata era trimisă acasă (alungată) şi nu se întorcea la bărbatul ei decât după ce i se dădeau cele promise: fie siliştea de după casă, fie pământul de pe şes cu iarba de coasă. Rar se întâmpla ca strategema tinerilor să nu dea rezultate.

Cu ocazia peţitului se stabilea data logodnei (tradiţional logodna se făcea la casa fetei), data nunţii, unde va avea loc şi cu ce vor contribui părinţii mirilor. Dacă apăreau neînţelegeri, tinerii erau cei care hotărau.

În mod obişnuit nunţile se fac toamna şi iarna. Are omul vinul în poloboc şi grăsanul în goger. Treburile la câmp sunt terminate şi roadele puse la adăpost. Nunţile nu se fac în zilele de miercuri şi vineri de peste an, în postul Crăciunului, în postul Paştelui, în Săptămâna luminată, în ajunul Praznicelor împărăteşti, în Dumica Rusaliilor, în postul Sfinţilor Apostoli (23-28 iulie) şi în postul Adormirii Maicii Domnului (1-14 august). O altă grijă, atunci când se stabileşte data nunţii, este aceea ca nici una din rudele apropiate să nu fie căzută la pat şi să-şi dea sufletul în preajma nunţii, din care cauză ceremonia va trebui amânată şi aceasta este un semn rău pentru tinerii căsătoriţi. Apoi, să nu mai fie altă nuntă în sat ca să nu se împuţineze oamenii care vin la masa mare şi nu se mai acoperă cheltuielile făcute cu nunta.

Când toate hotărârile erau luate, de bucurie se mai cinstea câte un pahar cu vin şi toţi plecau la casele lor, fiecare rămânând cu grijile sale. Prima era să se dea veste în sat că s-au înţeles cuscrii şi au fixat data nunţii – ca să ştie satul că acea zi era ocupată, pentru a nu mai fi o altă nuntă. Plină de griji este şi mama fetei: trebuie să completeze zestrea, să coase batiste pentru vornicei, să pregătească prosoapele pentru nuntaşi, dar câte nu erau de făcut. Chema în ajutore fetele din sat şi rudele mai apropiate.

Bărbaţii se duceau la moară, ca să aibă făină destulă în ladă, reparau gardurile, făceau ordine prin ogradă, tăiau lemnele de trebuinţă pentru bucătărie şi le stivuiau la dos, să nu le prindă ploaia, curăţau aria din spatele casei, cărau gunoiul din ocol pe câmp. Îşi făceau socoteala câţi nuntaşi vor avea, dacă au scaune şi mese îndeajuns, cum să le aşeze ca să încapă cât mai multă lume.

În grija mirelui intrau verighetele, fanfara, naşii şi vorniceii.

La data stabilită avea loc logodna, o petrecere cu puţini invitaţi, rude, naşii şi câţiva tineri apropiaţi mirilor. La bucătărie mare zarvă. Bucătăresele se învârt de colo-colo ca toate să fie gata la timp şi în ordine. Invitaţii îşi ocupă locurile la masă, se ridică câte un pahar cu vin, se fac urări, muzica cântă şi veselia începe. Când masa-i pe sfârşite, bucătăreasa sau o femeie iute la vorbă, după un cântec cu ziceri ştiute, aduce găina pentru mire. Dacă mirele nu reuşeşte să rupă găina în două dintr-o singură mişcare, e semn că va sta toată viaţa sub papucul femeii, prilej de glume cu subînţeles.

Naşul aduce un vas cu grâu sau cu bomboane mărunte în care pune verighetele. Tinerii trebuie să le găsească căutându-le cu degetul mic, până la trei ori. Cine le găseşte mai repede înseamnă că-i mai ager. Nunii pun verighetele în degetele finilor şi din faţa casei se trage cu puşca, să audă satul, semn că tinerii sunt logodiţi.

Veselia este în toi. Către ziuă se dau darurile pentru tineri, care apoi îşi fac cadouri reciproc şi împreună dau naşilor darurile special pregătite. Logodna constituie un prilej de petrecere, de veselie, de cunoaştere şi apropiere sufletească a celor care au devenit rude. Dragostea dintre cei doi tineri devine o mărturie publică.

Sunt cazuri mai rare când invitaţii la logodnă duc zestrea fetei acasă la băiat. De obicei tinerii rămân la părinţii lor până după nuntă, dar merg împreună la petrecerile din sat. Băiatul, în funcţie de vreme, până la nuntă, merge cu capul descoperit iar fata cu părul împodobit. Poartă amândoi inelele, semn că sunt logodiţi.

În zilele ce urmează tinerii merg la dispensarul medical de unde primesc certificatul nupţial²⁴ pe care îl depun la ofiţerul stării civile, anunţându-şi hotărârea de a se căsători oficial. Vor trebui să aştepte, conform legii, zece zile, timp de gândire, după care se poate oficia căsătoria civilă. Sunt şi cazuri când se fac derogări de la acest timp de aşteptare: tânărul îşi satisface stagiul militar, expiră paşaportul, caz de boală sau tânăra aşteaptă să nască şi copilul trebuie să aibă tată.

La termenul stabilit de ofiţerul stării civile tinerii, însoţiţi de un grup de prieteni, cu flori, dulciuri şi vin se prezintă la primărie unde, după un scurt ceremonial, ofiţerul stării civile (primarul sau notarul comunei) după ce primeşte răspunsul răspicat al tinerilor: DA!, adică sunt de acord cu căsătoria, întocmeşte certificatul de căsătorie şi astfel unirea pentru viaţa comună a celor doi tineri este oficializată.

Se primesc felicitări, flori, se servesc dulciuri şi câte un pahar cu vin, se fac fotografii, după care alaiul, cu mult zgomot, se îndreaptă spere casă. De obicei căsătoria oficială se face cu câteva zile înainte de nuntă, pentru ca tinerii să nu aştepte prea mult până se văd la casele lor.

Cum situaţiile tinerilor sunt deosebite, aşa sunt şi nunţile: fata este din altă localitate şi nu poate fi adusă la casa mirilor într-o singură zi; din motive întemeiate nunta se face la casa părinţilor fetei şi nu la mire.

În ansamblu totuşi, momentele fiecărei nunţi sunt intrate în tradiţie şi păstrate, chiar dacă elemente ale noului nu încetează să fie introduse şi, prin mimetism, intră în circuitul obiceiurilor.

Daca mireasa era din alt sat, sâmbăta, mirele, vorniceii, fete şi neveste se deplasau la casa miresei unde erau aşteptaţi şi puşi la masă, după care, în sunetul muzicii zestrea era scoasă din casă. Mirele trebuia să plătească simbolic, o sumă de bani tinerilor cărora li se lua fata din sat. Fiecare obiect era ridicat în mâini şi jucat în chiotele celor prezenţi. Când peste lada de zestre totul era aranjat şi alaiul era gata de plecare, la poartă de făcea „Vulpea“, o altă vamă. La câte o încrucişare de drumuri convoiul se oprea, fanfara cânta şi se încingea câte o horă de scotea lumea din casă ca „să vadă zestrea“. Vorniceii cinsteau cu vin pe cei întâlniţi în cale şi îi invitau la nunta de a doua zi. După înţelegere, zestrea se lua în ziua nunţii, dacă fata era din acelaşi sat. Astfel, duminica dimineaţa muzica cânta la mire după care mergea la naş şi apoi cu tot alaiul la casa miresei, unde porţile sunt încuiate. Un vornic (conocar), călare pe un cal frumos împodobit cu panglici multicolore, spune oraţia de nuntă cu împăratul care a plecat la vânătoare şi a dat de urmele unei zâne şi că ea se află în acea casă şi să-i fie dată împăratului pentru a-i fi mireasă. Porţile se deschid şi toţi cei prezenţi intră în curte unde sunt cinstiţi cu vin şi serviţi cu dulceaţă.

Începe gătitul miresei în timp ce fanfara de la Creţeşti de Jos, formaţie renumită prin părţile locului, cântă, adesea şi cu solist, „Ia-şi mireasă ziua bună“. Domnişoarele de onoare (la Creţeşti, ca şi în alte părţi, sunt numite „druşte“) pun voalul şi coroniţa pe capul miresei şi o şuviţă de beteală aurie în partea dreaptă a capului, care atârnă până mai jos de mijloc. Mirele este gătit de prietenii lui, cavalerii de onoare, îşi pune o floare de lămâiţă pe reverul de la haină. O floare asemănătoare au şi naşii iar vorniceii batiste cu floricele.

Fanfara intonează cântecul zestrei. Femeile joacă pernele şi cuverturile, strigând şi chiuind:

Iu, iu, iu pe dealul gol

Că mireasa n-are ţol.

Şi-o săi facă mirele

Când o tunde câinele.

În această zarvă generală când toate femeile din sat se înghesuie să vadă zestrea ca să aibă subiect de discuţie pentru o săptămână, tinerii „fură“ mireasa şi o îndosesc.²⁵ Mirele trebuie să plătească ca să-i poată descoperi ascunzătoarea.

Urmează dansul miresei purtat de un vornicel cu o sticlă de vin în mână în gâtul căreia se află un colac. Alături de miri se află se află naşii, tineri, rude care rotesc hora de trei ori. Pe două scaune, dinainte pregătite, se aşează părinţii fetei. Urmează un alt moment – iertăciunea. Vornicelul, după o lungă poveste în versuri în care narează frumuseţea vieţii la casa părintească, cere părinţilor să ierte greşelile copiilor, să-i binecuvânteze, să le ureze sănătate, casă bună şi belşug, amintind că acest moment este un prag de trecere către o altă viaţă pe care tinerii o încep din acel moment.

Pe o tavă se aduce un colac tăiat în patru, rumenit şi frumos împletit (acum se folosesc cozonaci). Mireasa, după ce-şi face cruce, aşează colacul deasupra capului, ia o felie pentru ea iar pe celelalte le aruncă în mijlocul nuntaşilor. Toţi se îngrămădesc să prindă măcar o bucăţică: au noroc la vânzarea şi cumpărarea vitelor; au noroc la vaci, acestea dau mai mult lapte şi fac viţei frumoşi; au noroc în toate dacă gustă măcar o firimitură de colac. Mireasa păstrează cu grijă bucata ei, ca mai târziu să zică lumea că a rămas frumoasă ca în ziua nunţii.

Când alaiul pleacă la cununie, mirii păşesc pragul casei cu dreptul, să le meargă bine în viaţă. La poartă îi aşteaptă „Vulpea“, ca şi atunci când mireasa este adusă din alt sat. În fruntea convoiului se află un cavaler şi o domnişoară de onoare care au în mâini lumânările pentru cununie. Urmează mireasa, apoi mirele conduşi de băieţi şi fete, naşii cu invitaţii la nuntă. De jur împrejur, copii şi la urmă fanfara. Cu capetele peste gard sau pe băncuţa din faţa porţii stau femei şi bărbaţi „să vadă mireasa“. Naşul sau un vornicel îi cinsteşte cu vin şi îi invită să ia parte la petrecere. Adesea, în vremurile trecute, dacă casa mirelui se afla în drum, în alai era şi carul cu zestre.

Toţi nuntaşii intră în biserică. De se întâmplă ca preotul să cunune alţi tineri, mireasa se doseşte după biserică, să nu se întâlnească cu cealaltă mireasă. Dacă se văd, nu-i semn bun.

Tinerii se închină la icoane, se aşează cu faţa către altar lângă masa pregătită pentru oficierea căsătoriei, având în dreapta şi în stânga naşii cu lumânările în mână. Preotul îşi face datoria după regulile creştineşti şi ca încheiere, într-o scurtă alocuţiune, aminteşte despre rolul familiei în viaţa societăţii şi a bisericii urându-le tinerilor sănătate, bucurie şi mulţi copii.

Cu lumânările aprinse în mână mirii se aşează în strană unde primesc felicitările, urările de bine şi sănătate din partea celor apropiaţi.

La ieşirea din biserică fanfara intonează marşul şi toţi, în frunte cu mirii, făcând „ocolul miresei“ (nu se întorc pe drumul pe care au venit), se îndreaptă către casa mirelui. Mirii au grijă să nu li se stingă lumânarea, aceasta fiind semn rău. Astăzi nu se mai ia în seamă această credinţă. Pe drum, în dreptul fiecărei fântâni, copii pun în faţa mirilor găleţi cu apă, să le fie viaţa plină de belşug. Mirele pune câte un ban în fiecare căldare, apoi le răstoarnă cu piciorul.

Preotul Mihai Cucoş oficiind o cununie religioasă

Soacra mare nu ia parte la cununia religioasă, are în grijă alte treburi pe lângă casă. Pregăteşte un ştergar lung şi aşteaptă mirii în pragul casei. Le înconjoară gâtul cu prosopul, ca să fie uniţi toată viaţa şi îi trece pragul. Pe masă are pregătit un ou fiert pe care îl dă tinerilor însurăţei să îl mănânce împreună, ca toată viaţa să-şi împartă bucuriile şi necazurile.

Urmează masa de cununie la care iau parte invitaţii din alte sate şi rudele apropiate. În curte se încinge hora. După masă se organizează „dansul miresei“. Hora este purtată de un vornicel urmat de miri, nuni şi nuntaşi. Nunii poartă cămăşile de noapte, rudele şi cei ce vor fi invitaţi la masa mare poartă pe gât un ştergar de borangic, ţesut în casă de mâna miresei.

Cei ce vin la nuntă sunt întâmpinaţi la poartă de un vornicel care, după ce-i cinsteşte cu vin şi le urează bun venit, face semn la muzică să le cânte marşul de intrare. Mirii fug repede în casă, aşteaptă pe noii veniţi cu vin, dulceaţă, prăjituri şi primesc felicitările. Pe o farfurie se pune „darul miresei“.

Nunta continuă într-o veselie generală până seara în amurg. Cei mai în vârstă stau pe margine şi privesc spectacolul. Babele fac planurile altor nunţi în timp ce băieţii şi fetele prinşi în horă, un băiat şi o fată, îşi strâng mâinile şi îşi fac din ochi, semn că şi-au înţeles gândurile. Şi de aici la altă idilă care, poate la iarnă, se va sfârşi şi ea printr-o nuntă.

Toţi pleacă pe la casele lor. Naşul merge în sat şi invită familiile să ia parte la masa mare. Acelaşi lucru fac şi vorniceii trimişi din partea mirelui şi a socrului mare. Pe la 10 noaptea încep să se adune mesenii. Nunii sunt însoţiţi de invitaţi şi de muzică. La miezul nopţii se pune masa. De la un fel de mâncare la altul se încingea hora. Către sfârşit se închina găina naşului, prilej de glume şi ironii subţirele. Baba cu găina îşi primeşte bacşişul şi este înlocuită de un vornicel care strânge darul. Naşii sunt „cârâiţi“ de meseni să ridice darea şi aşa mai adaugă naşul peste bani un purcel, o oaie sau un sac cu porumb. Fiecare mesean, când îi venea rândul să închine, avea pretenţia ca muzica să-i interpreteze un cântec „la comandă“. Drept mulţumire i se lipea muzicantului pe frunte o bancnotă. Socrii mari şi mici închină ultimii. Alt prilej de târguială: ba că au dat prea puţin, ba că tinerii mai au nevoie de una de alta… şi până când socrii nu mai puneau ceva pe deasupra împunsăturile nu se mai terminau.

Naşii şi cu mirii se retrag într-o cameră, numără banii şi adună darurile pe care le-au primit pe deasupra. Trompetistul dă semnalul ATENŢIE! Naşul suit pe un scaun, ca să-l vadă toată lumea, face cunoscut mesenilor suma adunată şi ce anume s-a mai adăugat – oi, purcei, găini, porumb, grâu etc. În prezenţa nuntaşilor înmânează banii mirilor cu urări de sănătate şi belşug.

Un alt moment – dezgătitul miresei. Aceasta se aşează pe un scaun, nevestele tinere îi iau voalul şi coroniţa de pe cap înlocuindu-le cu un batic, semn că acum a intrat în rândul femeilor. Voalul este jucat de două neveste şi fiecare pune pe el câte un ban, apoi cu voalul se împodobeşte o fată care-i în perspectivă de a se mărita.

Toţi răsuflă uşuraţi că nunta s-a sfârşit cu bine. Petrecerea continuă până în zori. Naşul este dus acasă pe scară, grapă sau pe cotiga plugului şi petrecerea continuă până când toţi cad de oboseală.

La un timp stabilit, mirii duc „plăcintele“ la naşi. Un alt prilej de veselie. Toată viaţa tinerii au un deosebit respect faţă de naşi, de cei care le-au pus pirostriile (pop. chirostiile) pe cap şi i-au unit prin credinţă: îi ajută la treburi, sunt un sprijin când naşii au un necaz, merg împreună la petreceri etc.

Naşii sunt bucuroşi că au făcut o faptă creştinească, mai ales atunci când finii se înţeleg, au o gospodărie întemeiată prin muncă şi dragoste, sunt respectaţi de oamenii din sat ceea ce le face cinste. Dacă îi ajută Dumnezeu le va boteza şi primul copil când acesta va veni pe lume.

Sunt şi cazuri, nu rare, când bucuria naşilor nu a mai venit: finii lor, în care şi-au pus toată speranţa, nu s-au înţeles, s-au despărţit ori au apucat pe drumuri greşite.

Dacă Dumnezeu le dă sănătate, linişte în casă şi în ţară, după 25 de ani de la căsătorie se sărbătoreşte nunta de argint şi la 50 de ani nunta de aur. Acum, tinerii de odinioară, cu părul coliliu, înconjuraţi de nepoţi, strănepoţi şi muzicantul care şi-a schimbat melodia, cântă „Ţărăncuţă, ţărăncuţă… cu flori albe prinse-n păr…“ stau liniştiţi pe marginea patului, cu mâinile împreunate când din coada ochilor o lacrimă li se strecoară, ducându-i cu gândul la vremuri de demult trecute.

6. Înmormântarea

Cuprins ^

Când mori nu te uita la întunericul de dinaintea ta, ci la lumina care o laşi în urmă şi te vei stinge cu zâmbetul pe buze.

Nicolae Iorga, 1871-1940)

Istoric şi scriitor român

Naşterea, nunta şi înmormântarea – principalele momente din viaţa unui om – au preocupat întotdeauna atât pe omul de rând cât şi pe cel trecut prin şcoli înalte. Fiecare a privit evenimentele prin prisma pregătirii şi a filozofiei sale, însă acceptând unanim că evenimentele sunt unice, irepetabile şi de aceea respectarea cu stricteţe a tradiţiei, a obiceiurilor locului este o cutumă de la care nu trebuie să se abată nimeni. Toate pornite din gândul curat de a nu dăuna, pe moment sau în viitor, atât noului născut cât şi celui trecut în lumea drepţilor. Credinţa că lumea celor morţi este o lume paralelă, asemănătoare cu a celor rămaşi în viaţă, a făcut ca celor plecaţi dintre vii să nu li se aducă nici o atingere a cursului „normal“ al vieţii ce o au de dus dincolo. Orice împiedicare a acestei desfăşurări constituie un păcat greu de iertat. Filozofia aceasta a făcut ca obiceiurile de înmormântare să fie respectate cu mare rigurozitate, domeniu în care elemente ale noului nu pot pătrunde cu uşurinţă. Un ceremonial de înmormântare din secolul XX este asemănător, în cea mai mare parte a sa, cu un altul ce s-a desfăşurat cu câteva secole mai înainte. Studiul lucrărilor de specialitate din domeniul respectiv, analizate comparativ ne dovedeşte cu prisosinţă acest lucru.

Moartea, înainte vreme, ca şi acum, nu soseşte dintr-o dată, ea trimite unele semne prevestitoare pentru ca oamenii ce vor da peste această mare durere să nu fie luaţi prin surprindere: cucuveaua cântă noaptea pe creasta casei sau la fântână, găina-şi uită cârâitul şi cântă cocoşeşte, câinele urlă pe prispa casei, vitele rag, mâţele miaună fără nici un motiv. Semne prevestitoare a unei nenorociri nu vin numai din partea animalelor, ci şi din partea lucrurilor: uşa se deschide singură, oglinda sau icoana cade din cui, blidele se sparg, trosnesc grinzile şi cade tencuiala de pe pereţi. La toate acestea se mai adaugă şi visele: dacă visezi că îţi cade un dinte, moare cineva din familie, la fel dacă visezi că vorbeşti sau mergi cu unul care a murit de curând etc. grijile celor sănătoşi cresc atunci când lângă ei se află un bolnav. Aleargă la medic. Dacă rezultatele nu sun mulţumitoare, cu ani în urmă, se apela la descântece şi, în ultimă instanţă, când bolnavul este cu „un picior în groapă şi cu altul pe pământ“ se cheamă preotul pentru a-i face „sfânta taină a maslului“ şi împărtăşania, pentru iertarea tuturor păcatelor săvârşite în tot timpul viaţii.

Toţi în jurul bolnavului plâng, se simt neputincioşi dar sunt mângâiaţi de gândul că au făcut „tot ce trebuia“, au respectat tradiţia, sunt cu sufletul împăcat că cel ce va deceda nu va avea de suferit pe noul său drum de urmat.

Se aprinde candela, se pun la îndemână lumânarea, cu care mortul se va prezenta în faţa lui Dumnezeu, se stabileşte cine o va ţine până ce acesta îşi va da ultima suflare. Cel care moare greu înseamnă că are păcate grele, a fost afurisit, a omorât, a jurat strâmb sau şi-a dat sufletul celui necurat. Se cheamă preotul pentru a-i face rugăciunea de „dezlegare“. După ce sufletul părăseşte trupul, apar alte griji: se deschid uşile şi geamurile pentru a putea pleca moartea cu noul suflet luat, se închid ochii şi gura mortului. Pentru ca răposatul să meargă curat pe lumea cealaltă trebuie scăldat. Apa să fie curată, de la fântână, dacă-i prea fierbinte nu se completează cu apă rece, se taie unghiile şi se pun în perna cu care va fi îngropat. Bărbatul este bărbierit pentru a se înfăţişa tânăr şi frumos în faţa lui Dumnezeu. Îmbrăcat cu „haine de sărbătoare“ este aşezat pe un loc dinainte stabilit, în general pe masa din camera de curat. Apa din scăldătoare se varsă la un copac, locul ei se acoperă cu balia pentru a nu călca nimeni peste el şi balia nu se întrebuinţează decât după înmormântare. Picioarele mortului se strâng şi se leagă cu o panglică din pânză, numită piedică. Credinţa populară este că cine fură piedica poate să facă fetelor de dragoste, de aceea trebuie păzită.

Daca faţa repauzatului, după ce a fost aşezat pe masă, este tristă, îngândurată, înseamnă că el „vede“ în lumea cealaltă ceva îngrozitor. Pe masă răposatul să fie aşezat cu faţa spre răsărit, gata de a pleca acolo de unde a venit. I se pun mâinile pe piept: dreapta peste stânga. În mâna dreaptă i se aşează o cruce făcută din ceară, semn al credinţei mortului în Isus Hristos şi de apărare contra diavolului; peste cruce se lipeşte un ban pentru a avea cu ce plăti vămile de trecere în cealaltă lume. Peste mort se întinde giulgiu, o pânză albă şi curată care, după tradiţie, trebuie să fie folosită ca pod pentru trecerile ce le va avea de făcut. Giulgiul acoperă faţa numai când cel mort nu arată ca atunci când era în viaţă.

După ce toate aceste pregătiri au fost făcute se trag clopotele la biserică pentru a vesti satului nenorocirea care s-a abătut asupra familiei respective. Femeile, neamuri sau vecine, bocesc mortul, se aduce sfeşnicul de la biserică, se pune la capătul mortului în care, în cele trei zile şi două nopţi cât stă mortul în casă, trebuie să fie aprinse lumânări şi toiagul.

Oglinzile şi televizorul sunt acoperite, se pregătesc lucrurile ce vor fi date de pomană: poduri,²⁶ prosoape, pernă, plapumă, cuvertură, lăicere. Se alungă câinii şi mâţele din casă, considerate ca fiind purtătoare de duhuri rele, care împiedică sufletul repauzatului de a merge la Dumnezeu sau să împuţineze din mort. La uşa din faţa casei se pune o pânză neagră sau un prosop cu ban, arătând că acolo este o mare durere care a cernit sufletele.

Către seară încep a veni la mort rude, prieteni, vecini, cunoscuţi, pentru a-şi lua rămas bun, să-l ierte şi să-l vadă pentru ultima dată pe răposat. Cei mai mulţi sunt căsătoriţi. Nimeni nu vine cu mâna goală: aprinde o lumânare în sfeşnicul de la capul mortului, aduce un buchet de flori pe care-l aşează lângă răposat, pune un ban pe mâna mortului acestuia, sărută icoana, iar cei mai apropiaţi mâna sau obrazul decedatului spunând: „Dumnezeu să-l ierte!“.

Cu banii de la mort cei mai săraci îşi acoperă cheltuielile, alţii îi împart la oamenii nevoiaşi sau sunt aruncaţi la răspântii atunci când trece cortegiul.

Cei ce vin la mort se aşează pe scaune în jurul acestuia, cu vorbe blânde aduc mângâiere şi alinare urmaşilor cerând lui „Dumnezeu să-i întărească“, pentru a putea depăşi necazurile care s-au abătut asupra lor. Sunt evocate momente din viaţa celui decedat. Din respect pentru memoria lui nimeni nu-l vorbeşte de rău, ci numai de bine. Mortul trebuie să fie privegheat tot timpul: lumânările să nu stingă, animalele să fie alungate din preajmă, oamenii casei să nu rămână singuri în această tristă împrejurare şi să se poată şi ei odihni după zile de trudă. Priveghiul se face, de obicei, seara în amurg până dimineaţa. Cei care fac acest lucru înseamnă că fac o faptă bună şi sunt bine primiţi în faţa lui Dumnezeu.

Există credinţa că sufletul mortului este pe aproape, nu părăseşte locuinţa, se bucură şi el de dragostea şi prietenia ce i-o poartă cei din jur. Gazda serveşte pe cei adunaţi cu zaharicale şi cu câte un pahar cu vin sau rachiu, pentru care se spune: „Dumnezeu să-l ierte pe…!“, iar ca răspuns: „Dumnezeu să te audă!“

Cei mai în vârstă deapănă amintiri pentru a-şi mai descreţi frunţile iar tinerii se pregătesc şi apoi execută anumite jocuri specifice serii de priveghi: „Baba şi moşneagul“, „Cărbunele“, Paiul aprins“, „Ursul“, „Mişca“, „Bâza“, „Căldăruşa“ ş.a.

Deşi are loc într-un moment trist, priveghiul este un spectacol care are rolul de a mai înviora atmosfera şi de a nu lăsa pe cei adunaţi să cadă în somnolenţă. Este o concepţie mai veche a omului că prin moarte acesta a scăpat de chinurile, durerile şi neajunsurile vieţii, că merge într-o altă lume, veşnică, unde nu este „nici durere, nici întristare, nici suspin“ şi unde toţi, mai devreme sau mai târziu, vom merge. Această filozofie nu este, în ultimă instanţă, decât o sfidare a morţii, a acestui moment implacabil şi inevitabil care te desparte pentru totdeauna de cei dragi, de lumea prin care, atât de fugar ai trecut, priveghiul întăreşte gândul că viaţa îşi urmează cursul ei şi că durerile celor rămaşi nu le putem alunga din inimi decât prin acele jocuri, adesea groteşti, prin glumă şi râs.

Spectacolul este individualizat în funcţie de vârsta mortului, experienţa protagoniştilor şi repertoriul lor, de tradiţia locală, starea socială şi „personalitatea“ răposatului, măiestria „regizorului“, recuzita folosită şi multe altele.

Migraţia populaţii tinere în ultima jumătate de secol către centrele urbane, în dorinţa de a trăi mai bine, a dus la desprinderea acesteia de tradiţia locală şi intrarea într-o lume nouă cu totul deosebită faţă de cea de la care plecase. Cei care au rămas la vatra unde s-au născut nu au mai avut cui transmite obiceiurile moştenite din strămoşi. Când vremurile s-au schimbat şi parte din cei plecaţi s-au întors, nu au mai avut de la cine prelua unele obiceiuri. O verigă din lanţul care făcea legătura între generaţii s-a rupt. Este, considerăm, şi aceasta o cauză care face ca astăzi în satele comunei obiceiul priveghiului să fie, în bună parte, o amintire. Dacă din când în când mai sunt încercări de „punere în scenă“ a acestui obicei, ele sunt timide, stângace, fără complexitatea şi semnificaţia celor de altădată.

Sicriul, numit de cei mai în vârstă raclă sau coşciug, e bine ca să fie făcut din scândură uscată de brad. Cu o nuia sau o aţă se măsoară lungimea mortului şi lărgimea uşii, ca să poată fi scos trupul neînsufleţit afară din casă. Nuiaua sau aţa se folosesc şi pentru a măsura dimensiunile gropii şi rămân acolo când se înmormântează mortul, pentru a nu mai fi măsură şi altora.

Mulţi cred, prin tradiţie, că mortul „aude şi vede“ totul, de aceea unii fac în capacul siciului, pe o parte şi alta, câte o ferestruică prin care cel răposat să „vadă“ cum este petrecut pe ultimul său drum. Pe capac se desenează sau se aplică o cruce iar pe sicriu se scrie prenumele şi numele mortului.

Unii, pentru a fi siguri că vor fi înmormântaţi cu un sicriu „frumos“ şi durabil, şi-l comandă din timpul vieţii. Când cad în gândul morţii se aşează în el pentru a vedea „cum îi vine pardesiul“ (aşa este numit, mai în glumă, mai în serios, sicriul). Dacă moartea a uitat să-l ia pe proprietar, el nu disperă. Urcă sicriul în podul casei şi ţine în el fasole.

În cele două nopţi cât mortul stă în locuinţă, seara, în amurg, la chemarea pe care o face gazda, vine preotul cu dascălul pentru a citi „stâlpii“. Prin stâlpi se înţeleg evangheliile celor patru evanghelişti, Matei, Marcu, Luca şi Ioan, din care citeşte preotul

După ce au trecut cele trei zile şi pregătirile au fost făcute, urmează înmormântarea sau îngropăciunea. Când se stabileşte ziua de înmormântare se are în vedere ca aceasta să nu fie luni – conform eresului popular este rău de moarte pentru cei rămaşi în viaţă – să nu fie într-o zi de post, deoarece la o comândare²⁷ nu se pot face bucate de frupt, să se ţină seama dacă mai este un mort în sat sau dacă încă nu a sosit una din rudele mortului aflată în străinătate etc. în aceste situaţii înhumarea poate fi amânată. Îngroparea trebuie să înceapă în miezul zilei, în aşa fel ca masa pentru pomană să se termine pe lumină.

Se iau toate măsurile ca înmormântarea să fie „frumoasă“ şi să respecte întocmai regulile creştineşti. Lumea se adună la mort înainte de a veni preotul. La podoabele care însoţesc mortul se leagă prosoape, sunt înşirate lucrurile care se dau de pomană şi se aşează înaintea mortului, animalele sunt legate şi ţinute la îndemână, sunt ornamentate năsăliile cu care va fi dus sicriul şi pomenile, lumânările cu prosop pentru preot şi dascăl, căţuia cu cărbune şi tămâie se pune în locuri accesibile. După ce preotul prohodeşte mortul, sicriul este scos din încăpere şi se aşează pe năsălie. Dacă este noroi transportul se face cu carul cu boi, iar iarna, pe zăpadă, cu sania. După ce sicriul a trecut pragul uşii de la ieşire, o femeie are grijă ca pânza neagră, doliul, să fie luată de la uşă, să nu mai treacă iarăşi moartea, şi să-l înfăşoare împrejurul sicriului. La poartă se citeşte prima evanghelie, după care cortegiul se pune în mişcare.

Cei cu dare de mână conduceau mortul cu fanfara, mai ales dacă acesta era tânăr şi necăsătorit. Astăzi obiceiul se practică foarte rar. La fiecare răscruce de drum sau fântână procesiunea se opreşte, nu mai puţin de trei ori şi nu mai mult de douăsprezece. Preotul se apropie de sicriu, citeşte o evanghelie şi încheie cu „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!“. La fântână se dă de pomană o cană de vin, înaintea mortului se pune un pod, cu colac şi lumânare, se aruncă bani pentru vămi, muzica reia marşul funebru. În bocetul rudelor alaiul îşi continuă drumul.

Dacă în calea mortului este un loc care i-a fost drag şi de care s-a simţit legat în timpul vieţii – casa în care a copilărit sau a unui copil de al său, a unei rude, prieten, locul de muncă – cortegiul se opreşte, preotul citeşte evanghelia şi un bun meşter al cuvântului prezintă, pe scurt, condoleanţe rudelor şi face cunoscut celor adunaţi, principalele momente din viaţa celui decedat, ca un ultim omagiu în drumul său către veşnicie, mai ales dacă mortul a fost un om de vază în localitate sau a murit ca urmare a unei situaţii tragice. Un asemenea cuvânt de adio, prezentat la moartea tânărului Costică Ciuntuc din Satu Nou, răpit din mijlocul celor dragi de o împrejurare dramatică, rostit de către un prieten şi coleg de muncă, este plin de durere:

Conducem astăzi pe ultimul său drum pe cel care a fost prietenul şi colegul nostru drag. Cu sufletele îndoliate şi îndurerate, cu un plâns sfâşietor înăuntrul nostru, aducem un ultim omagiu venit din adâncul inimilor noastre, zguduite de vestea tragicului său sfârşit…În mijlocul nostru a fost un om comunicativ. Loial, un spirit dinamic şi nu lipsit de simţul umorului, plin de modestie…

Adresăm familiei înlăcrimate respectul nostru profund, condoleanţele cele mai sincere, cu nădejdea că el va rămâne veşnic în amintirea noastră, a tuturor. Ne despărţim îndureraţi de Costică, vărsând la căpătâiul lui o lacrimă plină de durere…

Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-i fie ţărâna uşoară! Dumnezeu să-l ierte!

La poarta cimitirului se citeşte o evanghelie, clopotul care a bătut continuu, tace, marşul funebru încetează, jalea cuprinde pe toţi care simt fiorul că din acel moment mortul trece hotarul către veşnicie.

Peste pragul uşii de la biserică se aşează un lăicer sau o cuvertură cu o pernă, care se dau de pomană după ce sicriul a fost scos din biserică şi se îndreaptă către groapă.

Înmormântare la Satu Nou

În biserică sicriul se aşează pe un catafalc străjuit pe două laturi de fănare în care arde o lumânare, sfeşnicul şi toiagul se pun la capul mortului, se aprind candelele şi luminile din policandru. Cei prezenţi primesc câte o lumânare aprinsă, adesea însoţită de o batistă, care va arde tot timpul cât durează prohodul. În cele patru colţuri ale sicriului se fixează lumânări groase care stau aprinse în tot timpul slujbei şi se folosesc la pecetluirea pânzei care acoperă faţa mortului. După ce mortul a fost prohodit, preotul ţine o scurtă alocuţiune despre rostul omului în lume, despre biserică şi credinţa în Dumnezeu, despre viaţă şi moarte şi îmbărbătează pe cei în durere.

Urmează „veniţi fraţilor să dăm mortului sărutarea cea de pe urmă“. Începe preotul prin sărutul icoanei. Rudele apropiate fac acelaşi lucru, sărutând apoi mâna sau fruntea mortului. Se trag clopotele, se cântă veşnica pomenire, se pecetluieşte pânza. În această atmosferă plină de tristeţe şi durere sicriul este scos din biserică şi dus la groapă unde, după o scurtă pregătire, groparii, cu ajutorul unor brâe confecţionate sau a unor bucăţi de pânză, coboară sicriul la locul lui de veci, cu faţa către răsărit. Preotul stropeşte în formă de cruce mortul cu apaos, se aruncă bani în groapă pentru plata locului, groparii fixează capacul la sicriu, preotul pecetluieşte groapa făcând semnul crucii pe cele patru laturi ale sale, se aruncă ţărână peste sicriu, zicând: „Dumnezeu să-l ierte!“.

Înainte de a se pecetlui groapa se dau peste ea găinile de pomană: „Pe lumea aceasta să fie ale tale, pe cealaltă lume ale lui …“, de trei ori. Găinile care sunt trecute peste groapă trebuie să fie dezlegate la picioare. După credinţa populară ele deschid calea mortului în cealaltă lume, merg înaintea sufletului tot scormonind şi chemându-l, ca şi când ar avea pui mici, până la poarta raiului.

La plecarea din cimitir, în trecut, femeile se aşezau în genunchi şi băteau mătănii, făcându-şi cruce şi cerând iertare lui Dumnezeu atât pentru cel decedat şi de curând îngropat, cât şi pentru morţii lor duşi de mai multă vreme.

În tot acest timp muzica a stat la poarta cimitirului. Când încep groparii să arunce pământ peste sicriu, fanfara cântă melodii „de lume“, situaţie asemănătoare cu cea de la priveghi: viaţa nu poate fi oprită din drumul ei, cu toată durerea de moment ea merge înainte, sfidând moartea.

Toţi cei care au condus mortul până la groapă merg la comândare, în general, la casa de unde acesta a plecat. Femeile bucătărese aşteaptă cu masa pregătită. După ce se sfinţeşte colacul şi coliva, din care gustă toţi mesenii, se dă fiecăruia câte un colac cu o lumânare aprinsă şi un pahar cu rachiu. Pe o masă alăturată se găsesc farfurii cu mâncare şi căni cu vin. După ce acestea au fost sfinţite de preot, se dau de sufletul mortului, mai ales la neamuri. Preotului i se face un pachet din bucatele ce s-au servit la pomană, care se dă de sufletul mortului şi pentru truda de a-l fi dus fără grabă şi după toate orânduielile creştineşti pe răposat către locul de veci. Masa se încheie cu câteva cuvinte de pomenire. Lumea pleacă spre casă luându-şi rămas bun de la gazdă cu „Dumnezeu să-l ierte!“ şi răspunsul „Dumnezeu să te audă!“

Mormântul lui Ioan Lovin

În tradiţia locală, mese pentru pomenirea mortului se mai fac la 3, 9, 20 şi 40 de zile, când se dă şi pomul, la jumătate de an, la un an şi la şapte ani. Pentru pomul ce se dă mortului la 40 de zile, se taie din grădină un copăcel roditor. Se fasonează în aşa fel ca să poată fi scos cu uşurinţă pe uşa casei. Cu o zi înaintea pomenirii, pomul se aşează pe un suport în „camera de curat“ şi se „îmbracă“ cu obiectele ce se dau de pomană. A doua zi, după sfinţirea pomului de către preot, aceste dus de rude la casa celui căruia îi este dat. pe drum se fac opriri, se scutură pomul şi ce cade din el este luat de cei din jur drept pomană.

Morţii nu rămân uitaţi. Pomenirea lor se face în ziua de hram a bisericilor din comună –Sf. Dumitru la Satu Nou, Sf. Voievozi la Creţeşti de Sus, Sf. Nicolae la Creţeşti de Jos şi Budeşti– la mormânt în cea de a doua zi a Paştelui, în zilele de peste an când sunt Moşii şi în fiecare duminică când creştinii merg cu colivă la slujba de la biserică. După înmormântare, nouă sărbători la rând, când este slujbă la biserică „se poartă prescurile“: o prescură cu lumânare, ulei pentru candelă, colivă şi pomelnic pentru a fi pomenit cel decedat, se duc la biserică.

Trei zile după înmormântare, dimineaţa, rudele cele mai apropiate merg la mormânt, aprind lumânări, tămâiază şi îl bocesc pe cel ce se află sub ţărâna proaspătă, dar plângându-şi şi lor necazul pentru greutăţile ce le aşteaptă. La întoarcere spre casă dau de pomană un colac cu lumânare şi câte un pahar cu vin celor care-i întâlnesc în cale.

Jelirea continuă: femeile poartă îmbrăcăminte şi broboadă (batic) de culoare neagră, bărbaţii îşi lasă barbă timp de 40 de zile, fetele umblă despletite şi cu o panglică neagră pe cap. nu se joacă la horă (discotecă) sau la nuntă şi nu se poartă bijuterii. Femeile ţin jelirea un an, bărbaţii mai puţin. Recăsătoria nu este luată în nume de rău după un an, când trebuie învinse greutăţile care apar în gospodăria care este cu „jugul în pământ“.

Dezgroparea se face la şapte ani cu ritualul corespunzător înmormântării: slujba de pomenire, podoabe, lumânări, pomeni, colivă, clopote, lucruri ce se dau de pomană, comândare cu participarea oamenilor din sat.

În ultimul timp toţi mai mulţi localnici nu mai fac dezgroparea efectivă a mortului, ci numai slujba corespunzătoare la mormânt, din mai multe raţiuni: urmaşii să rămână cu imaginea răposatului aşa cum a fost el în viaţa de pe pământ şi nu cu acea a unor oase goale ce te urmăresc şi în vis; mortul să nu fie deranjat de la locul lui, ci să rămână până la învierea de apoi aşa cum l-a pecetluit preotul la înmormântare.

Obiceiurile „ultimului drum“ au intrat în tradiţia locală atât de adânc, încât nici o abatere nu este posibilă fără a „intra în gura satului“, ceea ce nimeni nu doreşte.

Întotdeauna moartea a produs omului cele mai profunde dureri şi sentimente, l-a făcut să se adune cu gândul asupra trecerii lui prin lume, să-şi cântărească critic, cu toată sinceritatea, faptele rele pe care le-a făcut, să-şi vadă nimicnicia vieţii în faţa lui Dumnezeu şi a lumii, făcându-l ca în devenire, să fie mai bun, mai milos, mai darnic pentru cei năpăstuiţi, mai omenos. Poate de aceea sintagmele care privesc moartea, fixate în vorbirea poporului, nu numai la Creţeşti, sunt atât de sugestive, pline de compasiune pentru cel decedat dar, adesea, şi cu ironie plină de venin adresate celor care fac rău.

Dăm câteva exemple din acestea, fără nici un fel de comentariu: Dumnezeu să-l ierte!; Dumnezeu să-l odihnească-n pace!; Dumnezeu să-l aibă în pază!;…să te audă Dumnezeu!;…să te audă Cel de Sus!;…i s-a curmat firul vieţii; …a adormit; …şi-a dat sufletul; …i s-a stins lumina (lumânarea); …l-a iertat Dumnezeu!; …a trecut în cea lume; …a pierit; …l-a strâns Dumnezeu (adică i-a curmat suferinţa); …s-a prăpădit; …aşa i-a fost paharul vieţii; …aşa i-a fost soarta (destinul); …aşa i-a fost să fie etc.

dar şi:

…vede-te-aş întins pe laiţă; …vede-te-aş mort; …vede-te-aş cu faţa în sus; …vede-te-aş cu mâinile pe piept; …l-a luat Dracu'; …să te ia Dracu'; …s-a dus la Scaraoschi; …a mierlit-o; …nici la înmormântare nu o să-ţi calc pragul; …dă-i colac şi lumânare (se spune despre un lucru împrumutat şi pe care nu îl mai vezi înapoi); …mortul de la groapă nu se mai întoarce; …pune-i cruce; …morţii cu morţii; …vede-te-aş moartă cu dric la poartă (se spune într-un cântec) ş.a.

Continuare partea a II-a

Cuprins ^

1. convocator – listă în care semnau cei convocaţi (obligatoriu) la diferite manifestări cu caracter mai mult sau mai puţin politic.

2. Dan Ravaru – Cartea Puieştilor. Tipografia A.D.C., Vaslui, 1990, p. 70.

3. gastronomie – arta de a prepara bucate alese, însuşirea de a le aprecia valoarea.

4. Simion Mehedinţi –Coordonate etnografice, civilizaţie şi cultură. Bucureşti, 1930, p. 25.

5. Traian Săvulescu –Porumbul. Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1957, p. 20.

6. crupe – boabe de porumb sau grâu măcinate mare, folosite la prepararea unor mâncăruri.

7. jintuitor – lemn despicat în patru la unul din capete.

8. Este cunoscut faptul că o mâncare cu multă carne de porc produce adesea indigestie. Mai ales cei în vârstă devin greoi şi ca o contra-măsură, mai mult sugestivă decât reală, folosesc simbolic carnea de vrabie.

9. culinar – care ţine de bucătărie, privitor la prepararea mâncării.

8. hladani (pop.) – cânepă; plantă tehnică din care se obţin fibre textile.

11. clacă – formă caracteristică de muncă gratuită, în societatea feudală, prin care ţăranul era obligat să o presteze în folosul stăpânului moşiei. Aici cu sensul de muncă colectivă, benevolă, prestată de fete pentru a se ajuta una pe alta.

12. Melania Ostop – Prelucrări manuale ale lânii, în: Revista muzeelor, nr. 4, anul VII, 1970.

13. Emilia Pavel – Portul popular moldovenesc, în: A.M.M., II, 1980, pp. 445-453.

14. şeptilici – născut la şapte luni, înainte de termen.

15. benghi – mic semn negru, natural sau artificial, pe obraz sau pe trup. În superstiţii, semn făcut pe fruntea cuiva ca să-l ferească de deochi; tc. benk pată.

16. prihană – pată sufletească; fig. fără prihană, curat la inimă, cast; din ceh. prihana,mustrare

17. diminutivul lui ogheal – plapumă; din obial (obiele), slav obielo, acoperământ, obilo, a înfăşura.

18. crişmă – bucată de pânză nouă, albă, în care naşa înfăşoară copilul la botez după ce a fost scos din cristelniţă, simbolizând cămaşa lui Isus Hristos; din ucr. križmo.

19. mirungere – ungerea copilului cu mir (ulei sfinţit); din ngr. myrom,unsoare.

20. cumetrie – masa făcută după ce naşii scaldă copilul de curând botezat, petrecere; din slav. cumotru.

21. capătul subţire şi neîmpletit al biciului, plesnea. Aici cu sens figurat: împunsătură, a înţepa cu vorba, a ironiza.

22. deretica – a face ordine, a aranja, a curăţa prin casă; lat. de radicare.

23. clit – vraf, teanc, grămadă; ucr. klit.

24. nupţial – privitor la nuntă, de nuntă; lat. nuptialis.

25. a îndosi – a pune la dos, a ascunde.

26. pod (poduri) –pânzele întinse în calea mortului, peste care se trece cu sicriul şi care apoi se dau de pomană.

27. comânda (comândare) – cinstirea memoriei unui mort printr-un praznic (ospăţ mortuar).

Crețești - istorie și actualitate